Jurnalul

Ana se pensionase de doi ani, imediat ce împlinise vârsta legală de pensionare. Fusese toată viața profesoară de franceză. Mai întâi la un liceu din Ploiești, unde primise repartiția după obținerea diplomei de licență, apoi la Liceul „Ion Creangă” din București. Acesta era la doar câteva minute de mers pe jos de locuința ei, un apartament cu două camere într-un bloc interbelic de pe Calea Moșilor, în imediata vecinătate a Bisericii Olari. Moștenise apartamentul de la o mătușă care nu avusese copii. Era locul în care se simțise mereu bine, mereu la ea acasă.
Avusese trei căsătorii zbuciumate, pline de abuzuri fizice și psihice, terminate cu divorțuri epuizante. Pierduse de fiecare dată tot, pentru că nu luptase pentru nimic din ce adunase în timpul căsătoriilor. Își dorea doar să scape mai repede și să își revină.
După ce s-a pensionat, a hotărât să-și dedice integral timpul și să experimenteze plăcerea sub toate formele ei. A început să frecventeze vernisajele, expozițiile, festivalurile de muzică și film. Era nelipsită de la teatru, operă și ateneu. Începuse să meargă zilnic la bazinul de înot aflat nu prea departe de blocul în care locuia. Mânca de trei ori pe săptămână la restaurant, se întâlnea cu prietene vechi din copilărie și adolescență, cu foste colege de liceu sau de facultate. Organiza petreceri la ea acasă. Îi plăcea să gătească, să se pregătească pentru astfel de întâlniri care ajunseseră să fie săptămânale.
Această bulimie culturală și întâlnirile cu prietenele ei vechi îi făceau mare plăcere. Dar totuși, ceva lipsea. Deși eșuase de fiecare dată în relațiile pe care le avusese cu diferiți bărbați, nu renunțase definitiv la ideea de a mai avea un bărbat în viața ei. Unul cu care să împartă momentele frumoase pe care reușea să și le creeze, dar care erau incomplete atunci când le trăia singură.
Seara, când se afla în fața unui pahar cu vin roșu sec, scria în jurnalul pe care îl ținea deja de mulți ani. Era modalitatea ei de autocunoaștere. Acolo era sinceră în totalitate. Prin cuvintele așternute în acele pagini, plonja adânc în sufletul și în mintea ei. Nu avea granițe sau limite. În plus, știa foarte bine că hârtia suportă orice. Îi plăcea să scrie de mână. Era legătura ei cu anii copilăriei, ai adolescenței, ai studenției și apoi cu cei în care a fost profesoară. Mulți ani în care a scris doar de mână. Folosea numai creionul și stiloul și detesta pixurile. Avea mereu la ea un caiet și un penar cu stilou, creioane, ascuțitoare și gumă de șters. Oricând avea vreo idee, un gând, le putea scrie în caiet.
În fața jurnalului, dădea frâu liber sentimentelor ei. De multe ori plângea, pentru că i-ar fi plăcut să aibă chiar atunci un bărbat alături, să nu mai bea singură înainte de culcare. Își imagina că și-ar povesti amândoi ce-au făcut în timpul zilei, că vor comenta filmele pe care le-ar fi văzut împreună, cărțile pe care le-ar fi citit. Ar fi dezbătut subiecte care i-ar fi preocupat pe amândoi.
Zilele treceau, când ajungea acasă singurătatea era din ce în ce mai dureroasă, iar numărul caietelor în care aduna cuvinte care îi rupeau sufletul creștea din ce în ce mai mult.
Într-o astfel de stare era când, uitându-se pe Facebook într-o seară, a văzut că a primit un mesaj de la un bărbat, Vlad Munteanu. Vlad… și-a adus aminte imediat! Fusese iubitul ei când avea treisprezece ani. Prima ei iubire! Cum l-ar fi putut uita? Nu îl mai întâlnise de la absolvirea clasei a VIII-a, când fiecare dintre ei se înscrisese la alt liceu, apoi la altă facultate. Nu mai știa nimic de el… de aproape cincizeci de ani. Și uite cum dintr-o dată, când simțea cel mai acut lipsa unui bărbat în viața ei, acesta a apărut! Nu orice bărbat, ci unul din copilăria ei. Un bărbat cu care nu făcuse decât ce făceau copiii și preadolescenții: citeau împreună, compuneau poezii, se țineau de mână, se plimbau prin parc, se dădeau cu rolele sau cu bicicletele.
Inima a început să-i bată cu putere, mâinile să-i tremure. Era emoționată ca atunci când ea și Vlad și-au atins mâinile pentru prima dată, într-una din plimbările lor.
Vlad i-a scris că a visat-o cu o noapte în urmă și, tot gândindu-se la ea după ce s-a trezit din somn, a decis să o caute pe Facebook. A găsit-o repede și a recunoscut-o imediat, pentru că își păstrase trăsăturile feței, părul negru și des, ochii mari și ageri.
Înainte de a-i răspunde lui Vlad, s-a uitat puțin pe profilul lui pe Facebook. Ultimele lui fotografii fuseseră făcute cu-n an în urmă. Era înalt, încă suplu, cu părul ușor încărunțit, care îi sporea farmecul de bărbat sigur pe el.
Vlad părea că arată bine, iar faptul că-și amintise de ea, chiar dacă în urma unui vis, o făcea să se simtă specială. Poate că în curând nu va mai bea singură seara, nu va mai dormi singură în pat noaptea.
Și-a turnat vin într-un pahar și a mai citit încă o dată mesajul de la Vlad. A băut puțin vin, apoi i-a răspuns. Vlad era conectat pe Messenger, așa că a primit imediat răspunsul lui. Au vorbit multe ore, până când s-a făcut ora trei noaptea. Erau amândoi pensionari, deci nu aveau obligații a doua zi. Puteau dormi până la prânz dacă voiau.
Au făcut schimb de numere de telefon, iar la prânz, după ce s-au trezit, au continuat la telefon discuția întreruptă cu câteva ore în urmă. Vlad avea voce frumoasă, iar asta i-a încălzit Anei sufletul. Îi plăcea să o audă. Și-a dat seama că ar fi vrut să o audă cât mai des și cât mai aproape de ea. Avea senzația că cei cincizeci de ani de când nu se mai văzuseră și nu mai vorbiseră trecuseră într-o clipă.
De la apelurile telefonice, au ajuns la apelurile video care ocupau ore bune din timpul lor. Amândoi aveau alături câte un pahar cu vin roșu, așa că, Ana nu mai bea singură ci în compania unui bărbat, chiar dacă pentru moment, doar la distanță.
Într-una din zile, Vlad îi spusese că își vânduse apartamentul cu două camera din Delea Veche și cu banii obținuți din vânzarea lui cumpărase o casă cu teren în Adunații Copăceni. A invitat-o la el, desigur. „Mi-ar plăcea să petrecem câteva zile împreună.”
Anei i-a surâs ideea. Avea deja programul stabilit pentru toată săptămâna aceea și nu-l putea modifica deloc. Își respecta promisiunile și angajamentele. Dar i-a promis lui Vlad că-i va oferi toată săptămâna următoare. Va locui cu el o săptămână, să vadă cum se simt iar împreună. Vizita aceasta prelungită devenea un test pentru ei, pentru posibila lor relație.
În zilele rămase până la întâlnire au făcut planuri, au povestit câte ceva din ce au făcut în cei cincizeci de ani de când nu se mai văzuseră. Desigur că nu și-au putut spune totul, dar aveau timp pentru asta.
Vlad absolvise Facultatea de Construcții și lucrase în domeniu. După 1990 își înființase propria firmă de construcții. Ridicase mai multe ansambluri rezidențiale. Vânduse blocuri și case în perioade de bum imobiliar și a obținuse profituri ca re-l făcuseră milionar în dolari în doar câțiva ani. Cheltuise mare parte din bani cu femei, la jocuri de noroc și băutură. Cu treizeci de ani în urmă cunoscuse o dansatoare foarte frumoasă, Diana, de care se simțise iremediabil atras. Pentru că nu putea scăpa de obsesia pentru ea, o ceruse în căsătorie. După un an se năștea băiatul lor. Imediat, dansatoarea ceruse divorțul. Vlad fusese surprins, pentru că nu vedea nicio problemă în căsnicia lor. I se părea că le merge perfect. Cât timp fuseseră căsătoriți, Diana îl convinsese pe Vlad să treacă o parte din proprietăți și pe numele ei, iar după nașterea copilului, măcar un apartament pe numele lui. Deși inițial fusese reținut la aceste propuneri, după mai multe insistențe din partea Dianei, a cedat. Divorțul îl costase mulți bani și multe dintre proprietățile pe care le deținea. Sigur că suferise nu doar pentru pierderea noii lui familii, dar și pentru că avea un dezvoltat simț al proprietății. În plus, erau bunuri pe care le obținuse doar din munca lui, înainte de căsătorie. Divorțat de aproape treizeci de ani, avea încă sechele. Nu-și mai văzuse băiatul de când acesta avea un an, pentru că mama lui rupsese orice legătură dintre tată și fiu. Procesele din tribunal nu i-au adus niciun câștig de cauză, pentru că Diana își angajase o avocată feministă, care obținuse mai mult decât își dorise, chiar dacă nu i se cuvenea. Era marea lui suferință.
„Te înțeleg bine, Vlad. Viața este nedreaptă de multe ori, dar cred că poți avea încredere că situația se va schimba. Băiatul tău este matur acum și va înțelege corect ce a fost în ultimii treizeci de ani. Ce i-a spus probabil mama lui când era mic, acum poate fi schimbat prin propria lui judecată. Însă, este nevoie ca tu să faci primul pas.”
„Da, Ana. De multe ori m-am gândit la asta. Aș vrea să merg la el, să-i vorbesc, să-l invit la mine. Mi-ar plăcea să recuperăm cumva toți acești ani pe care i-am pierdut. Nu știu însă dacă este posibil.”
„Vlad, ai un singur lucru de făcut: să iei legătura cu el. Să vezi ce face și cum gândește. Abia apoi poți face alte planuri.”
„Îți promit că voi încerca.”
„Cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla, este să ți se spună nu. Dar tu ești obligat să încerci. Dacă răspunsul este nu, abia atunci poți spune că ai încercat dar nu mai ai nimic de făcut. Eu însă cred că legătura dintre tată și fiu nu se pierde niciodată. Poate sunt o idealistă incurabilă, dar îmi place să cred că legăturile de sânge nu dispar.”
„Ești minunată, Ana! Ce noroc că te-am reîntâlnit! Oare merit așa ceva?”
„Cred că meriți tot ce este mai bun. Abia aștept să ne întâlnim față în față. Îmi este dor de tine, Vlad.”
„Și mie, Ana. Simt că m-am îndrăgostit din nou de tine, ca atunci când eram adolescenți! Mă copleșește dorința de a te avea lângă mine, de a te ști a mea!”
„Mai avem doar câteva zile. Îmi pare că timpul trece îngrozitor de greu! Dar totuși, nu mai este mult.”
Cele câteva zile până la întâlnirea lor au trecut, iar duminică seara, Ana a scris puțin în jurnal, fericită și emoționată că a doua zi urma întâlnirea cea mare. Avea pe masă, ca de fiecare dată, o sticlă cu vin roșu sec. S-a gândit o secundă dacă să o desfacă, dar și-a dat seama că nu avea chef de vin în acea seară. Va bea în următoarea zi, atunci când, în sfârșit, după mulți ani, nu va mai fi singură.
Când s-a trezit a doua zi, a fost surprinsă să vadă că jurnalul ei era pătat cu vin roșu. Nu doar o pată micuță, ci una întinsă pe toate paginile lui. Părea imposibil, pentru că sticla rămăsese nedesfăcută. Seara, când scrisese în jurnal, acesta fusese curat. Așa îl lăsase când se dusese la culcare.
În următoarea zi Vlad a venit să o ia de acasă, iar de acolo să meargă la el. Emoționată, Ana a urcat în mașina lui. Cumpărase o cutie cu eclere cu ciocolată de la cofetăria de lângă Ateneul Român. Își amintise cu două zile în urmă că eclerele cu ciocolată erau preferatele lor în copilărie și le mâncau în fiecare duminică, la cofetăria din cartier. Ana a vorbit continuu, aproape doar ea, până când Vlad a parcat mașina în fața casei lui. Îl privise din când în când în timp ce ea vorbea, iar el conducea mașina. Îi plăcea ce vedea. Abia aștepta să ajungă la el, să se îmbrățișeze, să sărbătorească astfel întâlnirea lor atât de neașteptată, ivită după cincizeci de ani.
Cu mulți ani în urmă, l-ar fi așteptat pe bărbatul din stânga ei să-i deschidă portiera. Acum însă, după anii de singurătate și autonomie, nu mai avea astfel de pretenții.
A coborât din mașină. La câteva secunde după, a avut primul șoc de când l-a reîntâlnit pe Vlad: acesta avea nevoie de scaun cu rotile pentru a se deplasa! Cât fusese la volan, Ana nu remarcase nimic. Pentru că vorbise continuu, nu observase că mașina lui era adaptată nevoilor unei persoane cu dizabilități. Vlad avea doar piciorul drept întreg, iar la celălalt o proteză. Încă un motiv în plus ca ea să nu observe lipsa piciorului. Abia atunci și-a dat seama că de câte ori au vorbit cu video, Vlad era mereu așezat pe scaun. Nu se ridicase nici măcar o singură dată să aducă sau să ia ceva de care ar fi putut avea nevoie. Deși se putea descurca singur, așa cum făcea de câte ori revenea acasă, Vlad a rugat-o pe Ana să-l ajute să ia scaunul cu rotile din portbagajul mașinii, să coboare, să intre în casă. Ana a făcut totul aproape mecanic.
După ce au intrat în casă, Vlad i-a spus adevărata poveste. A început cu scuze pentru că a lăsat-o să afle așa, dar se temea că i-ar fi putut refuza invitația și nu ar mai fi venit la el acasă. I-a spus că și atunci, în momentul în care povestea, se temea că ea va ieși pe ușă și nu se va mai întoarce vreodată.
Ana l-a asigurat că nu va face așa. Nu este o femeie superficială, nu judecă pe nimeni după aparențe. În plus, se cunoșteau de prea mulți ani, iar timpul care trecuse fără să știe unul de celălalt, parcă nici n-ar fi fost.
Vlad i-a povestit cum a rămas fără picior.
„În primăvara anului trecut m-am lovit la călcâiul stâng. S-a întâmplat când eram în casă și nu am băgat de seamă că ar putea fi ceva grav. Abia în următoarele zile durerea s-a acutizat și am mers la un prieten ortoped. Pentru că aveam câteva oase rupte, mi-a recomandat operația pe care mi-a și făcut-o de altfel imediat. În spital mi s-a infectat piciorul și pentru a mai putea salva ceva din el, a trebuit să mi-l taie de la genunchi în jos. Cât am stat în spital nu am avut timp să mă obișnuiesc cu ideea că am rămas infirm. În ziua externării, am rugat un prieten să mă ajute să ajung acasă. După ce a plecat de la mine, iar ușa apartamentului meu s-a închis în urma lui, am realizat că sunt complet singur, că sunt invalid și că nu știu ce voi face de atunci înainte, cum va fi viața mea. Am avut nevoie de ceva timp să mă readaptez la noua viață. M-am pensionat din cauza invalidității, am certificat pentru persoane cu dizabilități. Mă uitam la mine și mă vedeam invalid, într-un scaun cu rotile și mi se părea ireal. Nu-mi venea să cred că mi se putuse întâmpla tocmai mie așa ceva. Dar viața este plină de surprize.”
„Ai încredere că va fi bine. Da, îmi imaginez că nu este ușor, dar abia în astfel de situații vedem ce forță se află în noi.”
Vlad a continuat să povestească:
„Răzvan, prietenul care m-a ajutat să ajung acasă după ce am ieșit din spital, a continuat să mă viziteze. Mi-a fost de mare ajutor. M-a convins să cumpăr casa aceasta, să fiu mai aproape de el și să-i fie mai ușor să vină la mine. La scurt timp de la mutarea aici, m-am certat cu el. Din acel moment nu a mai venit la mine niciodată și nici nu m-a mai sunat. De atunci am fost complet singur. Acum regret că am vândut apartamentul din București și că am ajuns să trăiesc singur departe de lume, într-o casă inutilă, care nu este adaptată nevoilor mele. Nu am ajuns niciodată la etaj ci am folosit doar parterul.
„Îmi pare rău să aud această poveste tristă. Dar acum suntem împreună iar asta contează cel mai mult. Sunt sigură că ne va fi bine.”
Au avut o săptămână bună. Au vorbit mult, au râs, au băut vin, au mâncat. Erau amândoi gurmanzi, fără să fie grași.
Într-un impuls, Ana l-a rugat pe Vlad să se dezbrace complet, să-și dea proteza jos și să i se dezvăluie în totalitate, exact așa cum este. I-a plăcut că Vlad nu a protestat deloc. Și-a scos hainele complet, apoi proteza și a stat drept în fața ei. I s-a părut că arată o mare siguranță de sine, împăcarea cu situația lui și acceptarea sorții. Ana l-a privit și, deși nu i s-a părut cea mai frumoasă imagine, și-a spus că poate trăi așa. Vlad era pentru ea mai mult decât un bărbat cu un singur picior.
Și-au făcut planuri să meargă împreună la mare. Era septembrie și încă foarte cald.
Peste o săptămână, Ana s-a văzut în oglinda liftului din hotelul în care se cazaseră la Balcic. Împingea un cărucior cu rotile, în care se afla un bărbat în vârstă. A avut atunci o revelație, un mic gând care i-a spus că nu va putea să trăiască așa până la finalul vieții ei. Deși cu puțin timp în urmă i se părea că nu o deranjează această viață, și-a dat seama că nu se putea proiecta pe termen lung, împingând un cărucior în care se află un bărbat infirm. S-a scuturat și și-a alungat rapid gândul, spunându-și iar că ea nu este superficială. Vlad însemna pentru ea mai mult decât un bărbat într-un scaun cu rotile.
După săptămâna în Bulgaria, Ana și-a reluat programul cultural în București. Vorbise cu Vlad să stea o săptămână la ea și o săptămână la el.
Au planificat să facă împreună Crăciunul, apoi să aibă petrecerea de Anul Nou cu prietenele ei, în casa lui din Adunații Copăceni. Vlad a făcut listele de cumpărături: liste lungi, cu tot felul de mâncăruri sau ingrediente pentru rețete tradiționale. Degeaba îi spunea Ana că nu este cazul, că prietenele ei nu mănâncă atât de mult. Vlad nu voia să asculte. Dorea să le impresioneze pe femeile care veneau pentru prima dată în casa lui. Aveau să aibă la masă multe aperitive, friptură de patru feluri, sarmale, salată boeuf, piftie, cârnați, tobă, caltaboși, ciorbă, trei feluri de prăjituri, cozonac și tort. Gătitul și pregătirea mesei pentru Crăciun și pentru Anul Nou i-au revenit Anei. Vlad stătea în scaunul lui cu rotile, chiar lângă ea și superviza toată activitatea. Îi spunea că nu este bine ce face, o corecta, o critica. I-a cerut să vânture piftia și ciorba. „Ce naiba înseamnă să vânturi piftia?” Vlad i-a explicat și nu a lăsat-o până când nu a făcut corect această operație considerată de el esențială în rezultatul final al celor două feluri de mâncare.
Ana era total bulversată. Nu-l mai recunoștea deloc pe bărbatul cu care vorbise în ultimele trei, patru luni. Singurele discuții din cele două săptămâni erau despre meniuri, feluri de mâncare și modalități de preparare. Toate erau însoțite de criticile pe care Vlad i le făcea la fiecare pas.
Ana dorea alt fel de petrecere. Una în care să predomine muzica și discuțiile bune, vinul și șampania. Să aibă pe masă niște salate, brânzeturi și un fel de prăjitură. Dar Vlad s-a dovedit a fi un tiran care voia să-și impună voința până la capăt, necedând vreun pic dorințelor Anei. Însă ea era cea care muncea să împlinească voința lui Vlad.
Ana își mutase lucrurile într-unul din dormitoarele de la etaj. Nu se mai simțea confortabil să doarmă în același pat cu Vlad. Nu înțelegea cum de mai stă acolo. Dar totuși, nu avea forța să plece. Se gândea că poate totuși exagerează, poate că Vlad are emoții că se va întâlni cu prietenele ei. Încerca să-i găsească tot felul de scuze.
Au ajuns în ultima zi a anului, ziua petrecerii pentru care se pregătiseră atât de mult. Prietenele ei au venit cu cadouri, cu prăjituri și vin, dornice să își revadă prietena, să râdă, să vorbească, să danseze.
Seara părea să fie frumoasă. Fetele și-au oferit cadourile, au complimentat meniul, muzica, au râs, au mâncat, au băut și au dansat.
Vlad îi tot cerea Anei să aducă alte feluri de mâncare, chiar atunci când ea era în mijlocul unei discuții. A făcut asta toată seara, fără să-i pese că ea era atunci atentă la altceva. În plus, masa era plină de mâncare și nu ar mai fi încăput pe ea nici măcar un pai. Pentru că nu a răspuns imediat solicitărilor lui, Vlad a scrâșnit printre dinți o înjurătură. S-a deplasat la frigider să aducă de acolo încă un platou. Ana a avut iar un șoc. Însă de data aceasta, era diferit și de netolerat.
Prietenele ei au auzit și ele înjurătura șuierată printre dinți, l-au văzut pe Vlad îndreptându-se nervos spre frigider și revenind cu un platou cu mâncare.
Pentru că atmosfera a devenit tensionată, s-au scuzat și la scurt timp au plecat. Nu s-a mai atins nimeni de sarmale, de piftie, de ciorbă, de dulciuri și de tort. Kilograme de mâncare, pentru care Ana pierduse zile întregi să le prepare, au rămas neatinse. Ana și-a privit din ușă prietenele cum se îndepărtau cu mașina cu care veniseră la ea și la Vlad. A intrat în casă oftând, gândindu-se la discuția ce avea să urmeze chiar atunci, în noaptea de Anul Nou.
Vlad i-a reproșat comportamentul care le-a făcut pe prietenele ei să plece înainte de miezul nopții. „Ești o incapabilă și idioată!” Ana nu a apucat să-i spună nimic. Și-a dat seama că nu avea niciun sens să-i răspundă în vreun fel. S-a simțit din nou ca în căsniciile ei, incapabilă să răspundă mitocăniilor. Și-a făcut doar bagajele și a chemat un taxi. Vlad o privea cu ochii măriți și o întreba continuu: „Nu înțeleg, de ce pleci? Oricum, încerci degeaba să găsești un taxi în noaptea de Anul Nou. Nu va veni nimeni, mai ales aici, departe de București”. Spre surprinderea amândurora, Ana a găsit un taxi în doar câteva minute. Când s-a întors de la ușă, să mai arunce o privire casei în care locuise parțial în ultimele luni, a văzut sorcova pe care o adusese acolo cu o săptămână în urmă, când se gândise că poate se vor juca și se vor sorcovi în prima zi a noului an. A întins mâna și a luat-o. Cam în zece minute a venit taxiul, iar Ana a urcat în el. În urma ei, pe strada pustie, Vlad stătea singur în scaunul cu rotile, în fața casei.
A ajuns în București la puțin timp după miezul nopții. A urcat cele două etaje până la apartamentul ei. A vrut să-și pregătească ceva rapid, dar și-a dat seama că avea doar un pachet cu biscuiți și o sticlă cu vin roșu. Excelente pentru o noapte de Anul Nou, dar mai ales pentru noaptea revenirii cu picioarele pe pământ. A desfăcut sticla și a turnat în pahar. A luat o gură de vin și dintr-o dată a simțit relaxarea. Era în sfârșit acasă, în locul cel mai drag ei. Eșuase iar în încercarea de a fi cu un bărbat.
S-a așezat la masă să scrie în caietul pe care-l uitase acasă înainte de plecarea la Vlad. Jurnalul era curat: pata de vin roșu care fusese întinsă pe mai multe pagini dispăruse complet. A scris în jurnal despre experiența neplăcută pe care a trăit-o. Ultimele cuvinte din acea noapte s-au scris singure: „Îmi doresc un bărbat cu care să împart timpul și viața”.

Gabriela Balaban

M-am născut la București pe 03 martie 1973.
Am absolvit Școala Centrale din București apoi Facultății de Relații Economice Internaționale la ASE.
A urmat masteratul de Istoria Artei și Filosofia Culturii – Facultatea de Istorie – Universitatea din București.
Sunt masterand la CESI – Facultatea de Litere, Universitatea din București.
Am publicat doar articole în revistele de specialitate ale câtorva universități din România și Republica Moldova.
În anul 2022 a apărut articolul meu despre opera de început a lui Ianchelevici în Revista Arta a Academiei de Știință din Chișinău.
Anul acesta am scris cuvântul de introducere din revista – Prix Trienal Ianchelevici 2023.
Am două articole publicate în limba engleză, în revista International Women Association.
În luna iunie va apărea în Revista Ficțiunea OPTm una dintre poveștile pe care le-am scris.
O altă poveste pe care am scris-o va apărea în Antologia Româno-Australiană îngrijită de doamna Mihaela Cristescu.