Un lift uitat în timp

Vlad pare un tânăr de bani gata sau cel puțin așa arată, tânăr. E drept că datorită unui concurs de circumstanțe seculare, banii sunt ultimul lucru la care se gândește, slavă Domnului; Domnul însă pare că l-a pierdut din vedere, iar banii pe care îi are sunt din moșteniri pe care și le lasă el însuși la fiecare schimb de generație pentru a nu părea suspect în evidența celor care țin evidența.
O, nefericite nopți albe insomniace! Îl chinuie mai ușor când se rătăcește prin petrecerile private ale societății secrete sau singur în penumbra unui pub, pe aleile parcurilor sau pe oriunde îl duc gândurile; lumina lunii se reflectă rece de pe sufletul său, căci așa îl are. Negru mat. Ai văzut vreodată ceva mat? Pare absent, bizar…, dar de-o frumusețe surdă. De suflet nu îndrăznesc să întreb dacă ai văzut.
Sunt multe credințe populare greșite despre vampiri; de exemplu, Vlad nu „strălucește” – nuanța mată a pielii sale ce i se revărsă din interior, respinge lumina prin definiție. Ar putea deci ieși ziua, dar s-a săturat de lumea aia diurnă, i se pare moartă; noaptea umbrele și luminile artificiale dau altă înfățișare chipurilor și sufletelor hâde, magia lucrează diferit. E aceeași lume păcătoasă, dar cu măști mai atrăgătoare. Nu sunt doar viciile cele care îl atrag, ci ipocrizia mult mai temperată cu care se afișează cei ce le au, raportat la a celor ce se prefac că nu sunt vizibile la lumina zilei. Aceasta trebuie citită lent. Aștept. Ia cuvintele pe rând. Așa am făcut și eu.
Acum să nu credeți că doarme ziua. Din nou, o concepție Hollywood-iană. Adoră ambianța de vanilla sky la prânz sau ora de aur, înainte de amurg și succesiunea secvențială a peisajelor într-un timp scurt. Îi dă o senzație de efemer, îl face să uite că e atemporal. Îl face, ceas de câteva fire de clepsidră să uite tot ce nu poate uita.
Vlad nu e trist, este doar sensibil la frumos, la orice e pozitiv și emană energie benefică. Și ca orice lucru fin, platoșa care îl protejează e indestructibilă. Pe alocuri. Nimic nu e etern, nici ploaia rece de noiembrie. Și nici veșnicia nu mai pare așa de lungă în clipa când se termină. Vlad nu e poet, dar tot ce face el are o poezie specifică.
Încetați să vă atașați de acest personaj, abia ce începeți să faceți cunoștință. Vlad nu e un om bun. Vlad nu e om, dar e bun. Atât de bun cât poate fi cineva care a văzut răul defilând în toată splendoarea sa timp de secole. E un tip care în seara asta poartă un tricou pe care stă scris: „Vampirii sucks. No really!”.
Rătăcește pe holurile galeriei de pictură și simte o prezență, dar nu cea a paznicilor de noapte. Luminile sunt stinse; admiră în felul său, simte mirosul vopselurilor ce îi pot spune atâtea despre nesiguranța pictorilor, despre îndoielile lor și chiar despre gesturile făcute, gândurile ce le-au avut când au atins pânza, privind pe geam, privind tavanul, privind în gol. Deși l-a cunoscut personal pe Rodin, l-a înțeles doar după ce i-a admirat sculpturile pe întuneric, și a simțit fiecare pasaj de daltă și fiecare lovitură de ciocan.
Știe că și ea îl simte pe el, pentru că e o ea și îi știe intențiile, iar acestea nu sunt rele. Nu spun că sunt bune, dar sigur nu-s rele, pentru că avantajul acestor ființe când întâlnesc o persoană, este că percep instantaneu o sumedenie de lucruri despre acesta, iar când este vampir, sufletele lor discută deja înainte-le. Alese să o cunoască pe invitata sa, pentru că așa o acceptase a-i fi, invitată, în singurul loc în care lumina se poate aprinde, temporar și oarecum discret, fără a trezi suspiciuni (și nici paznici, aceștia trebuind a fi treziți mai întâi din beție și abia mai apoi din somn); mai exact a ales liftul.
Ușile se deschid, Vlad avansează prudent, luându-și tot timpul din lume pentru a se întoarce. Dar lumea nu e de ajuns; și nici timpul, pentru că nu-l are de-ajuns cât să apese pe buton înainte ei. Zâmbesc. Se privesc și cu ochii. Are și ea tricou cu imprimeu. „Bite me!”. Zâmbesc din nou. Tăcerea verbală continuă, la fel și liftul își continuă fireasca deplasare. E cazul să își și vorbească, numai pentru asta sunt acolo, dar conversația urmează să fie stânjenitor de stângace, oarecum voit și presărată continuu de zâmbete în colțul gurii.
– Cobori?
– Mereu.
– Și… vii des… pe aici?
Aproape că începu să râdă.
– Vrei să spui: te urmăresc des în ultima vreme, pe aici! Ar trebui să știi.
Ai spune că sunt doi adolescenți stânjeniți, deși aveau ca diferență de vârstă doar câteva sute de ani.
– Îmi place galeria asta, te-am simțit în ultima vreme.
– Știu, am zis să sar pe ocazie, înainte să sară ea pe mine.
Își frecă bărbia, susținând-o cu degetul mare în timp ce-și trecu indexul vălurind peste pielea buzei superioare, sub care caninul se umfla. Prezentarea à la Tarzan continua.
– Și tu, tot…?
– Tot. Câți ani ai?
Îi răspunse cu o ridicare de sprânceană care semnifică: „Pe bune mă întrebi asta?”, iar ea la rându-i îi răspunse în două replici, prima fiind „Mulți” urmată de câteva puncte de suspensie chicotitoare de ambele părți; apoi adaugă „…înainte”. Încep să râdă cu poftă.
– Chiar avem nevoie de asta? întrebă, în timp ce încerca să pară serioasă.
– Ce anume? răspunse Vlad, bănuind o ghidușie.
– Liftul! Nu e ca și când nu am putea zbura.
– Cu siguranță acest lift este cel mai bun lucru ce mi s-a întâmplat în ultimele trei-patru sute de ani, surâse Vlad, dar ochii îi erau pecețile ceroase ale vorbelor.
Continuară amuzați seara prin a bea ceva împreună, apoi deschiseră o sticlă de vin. Unele lifturi te duc la destinația dorită, altele rămân blocate. Liftul lor le-a făcut pe ambele, când a rămas blocat în timp.

Comiza Daniel

Născut, din fericire, în 1984, căci dacă nu, ar fi trebuit inventat. Nu are nici o tangență (anterioară) cu scrisul, după cum veți putea vedea, poate, în cele ce urmează. Îl puteți citi și pe profilul de Facebook, sau alte rețele sociale sub pseudonimul Alex Caragian, și de curând pe site-ul personal în plină dezvoltare comizadaniel.com

Scrie de nevoie, în traducere: cu cât citește mai mult, cu atât i se pun neuronii în mișcare și îi vin idei ce se cer transpuse pe ecranul telefonului.

Scrie numai din 2022, și aceasta spre rușinea sa deoarece afirmă că a învățat alfabetul mult mai înainte, mai exact în jurul fagedei pruncii, pe la 1 an și zece “lune”, cum mărturie stă o casetă audio, cel mai probabil demagnetizată la ora redactării acestei prezentări. În acest scurt timp a acumulat peste 400 de short-short stories de 500 caractere, (shot-uri) dintre care probabil va selecta pentru proiectul de publicare a unei cărți de debut ce deocamdată e în stadiul de “vis”, și bine-ar fi să fie primită, și apreciată la fel, și în cele mai bune auspicii când se va înfăptui pe hârtie. Va fi cel mai probabil o antologie de short story, schițe și nuvele, din genul umor, satiră, absurd, basm, thriller psihologic și alte genuri pe care habar n-are încă cum să le catalogheze.

comizadaniel.com/