La ce mă întreb dacă mi-ar place să lucrez cu oameni care te trag după ei, care te stimulează și te fac să crești de uimire în fiecare clipă, oameni imprevizibili și surprinzători? Poate că acesta este genul meu, am nevoie de energii suplimentare, de aranjamente și sisteme gata făcute, de tipare în așteptare, gata de a fi umplute.
Creația începe după aceea. Dacă ar fi în puterea mea să creez un asemenea microclimat, el ar fi un sistem organizat care funcționează linear, în care mă pot încadra cu sentimentul că particip la ceva important, dacă se poate, grandios și foarte vag definit, un obiectiv neîncadrat în timp și cât mai îndepărtat, cu un buget nelimitat… poate un ashram, un grup de cercetare în domeniul particulelor, a unor limbi sau gramatici necunoscute, o caravană din deșert, o expediție arheo-spelo-paleologică, vânătoare de pepite, meteoriți sau dinozauri…
– Te-ai gândit vreodată să te duci la mănăstire?
Sigur că da. Îmi citești gândurile?. Cea mai mare apropiere de mănăstire a fost când mi-am pierdut virginitatea. Ai să râzi, dar a fost ceva riguros planificat. Trebuia să aibă loc lângă mănăstirea Cernica, într-o dimineață de 29 Aprilie. Din diferite motive, nu le mai descriu, ratasem ocazia de trei ori și nici dimineața în care s-a întâmplat nu părea cea mai bună. Cerul era înnorat, se anunțase ploaie și grindină la radio. În grabă ne-am pus pătura lângă drum. Eu, un buchet de disfuncționalități, ea…
– Poate că nu este necesar, dacă vrei, putem să ocolim acest subiect.
Pentru mine era o chestiune de timp și spațiu. Sunt anumite lucruri care contribuie la o fixație, ca să mă explic: absorbim fără să ne dăm seama, apoi are loc un proces de cimentare. Așa a intrat în mine obsesia cu mănăstirea Cernica. Ce s-a întâmplat avea să mă urmărească o viață întreagă. Nici măcar nu pot să îți fac o descriere, un asemenea moment, culmea, premeditat obsesiv în mintea mea, a sfârșit în mod deplorabil. Sub pătura aruncată în grabă era un mușuroi de cârtiță. Mi-am sprijinit capul pe el ca pe o pernă. La rece, în timp ce încercam să șterg de pe ecranul minții o scenă din Sperietoarea, știi, filmul cu Gene Hackman, un tractor se apropie de noi pe cărarea aceea nefericit aleasă și biata creatură isterizată de această intruzie neașteptată încercă disperată să iasă de sub pătură.
Oare ce face mintea între două gânduri? Atunci când ea nu mai este cu tine ci pe pilot automat? Bineînțeles, cârtița tace. Un interval misterios. Stau și aștept la pândă să aud când gândul își termină fraza. Acolo, deodată, este tăcere. E surdă, mintea se macină pe sine, se aud scâncete și zgomote ciudate, o bandă sonoră greu de identificat, distantă, oare cui aparține, cărui timp sau cărui loc, oare cine vorbește acolo, hello este cineva acolo?…
Vorbesc de cârtiță. Da. Poți să îți dai seama? În momentul în care te trezești la realitate ea devine grea ca plumbul, paralizezi pur și simplu. Pune toate acestea la un loc și încearcă să le vezi din perspectiva păsării în zbor. Cum poți să uiți un tractor fumegând motorină neagră, o grindină albă ca laptele ce te vaccinează cu mii de ace, ochii fetei, o cârtiță gigantică alergând în galop spre primul tufiș de urzici, și sunetul glorios al unui marș patriotic?
2015-2025 | Revistă de literatură și alte mofturi
bine ai venit la bord, Adrian Ioniță!
iu meid mai dey(aș spune într-o româno-americană cu accent muiat de apele Begheiului)fiindcă sub un titlu c-o aparentă trimitere monahală ai pus o short-story reflexiv c-o concluzie ironică. tot textul mi-a amintit de ,,the cat in the box” fiindcă oricum ai rostogoli cubul acesta textual tot pe o bază solidă se așează iar în el, cîrtița simbolică ba e, ba nu e.De ar fi să găsesc minusuri, ele s-ar orienta spre atmosferă și lipsa tentelor,accentelor, nuanțelor narative, e o ,,cioplire” dintr-un elan cu o daltă dințată .dar, dacă elementele astea s-ar respecta, atunci n-ar mai fi unul semnat Adrian Ioniță; tot mi se spune c-ar trebui să scriu a la Ilf și Petrov, dar mi-e că vițelul de aur a evadat din grajd.
Spor la creație, maître, ori care ar fi domeniul ei!
Pacatele tineretelor Dane, materialul a fost „cioplit” cu multi ani in urma. In ce priveste admosfera este un handicap de-al meu, nu sunt un decorator. Cateodata simt ca imi pierd cinismul de cate ori folosesc adjective. Cernica a fost scrisa pentru ca trebuia sa o scriu, ca sa ma eliberez de memoria anilor’80. Focus pe naratiune interioara. Multi ani am incercat sa imi pierd accentul, acum incep sa ma straduiesc sa il tin pentru ca imi dau seama ca este pretios. Cine scrie neaosh romaneste poate aprecia ca exista culoare si in romgleza. Majoritatea vad in ea un defect. Pentru mine este o achizitie.