Petele albastre

Spun unii că există o boală care se manifestă prin apariția la încheieturile genunchilor a unor pete de un frumos albastru deschis. Într-o zi, constați că ai acele pete la încheieturile genunchilor. Te duci repede la doctor și el îți spune că boala e periculoasă, dar se vindecă dacă ții un regim. Regimul presupune, printre altele, să renunți la unele obiceiuri cu care conviețuiești de când erai adolescent – să zicem mâncatul de cartofi prăjiți și băutul de bere. Te apuci de regim și după un timp petele dispar. Mai trece o vreme și, într-o zi veselă îți spui: „Ia să mănânc eu niște cartofi prăjiți și să beau o bere, că doar numai din atât nu o să se întoarcă boala”. Mănânci și bei, petele nu apar. După un timp, iar mănânci cartofi și iar bei bere. Petele nu apar. Trec luni, poate ani, bei bere la cartofii prăjiți și nu se întâmplă nimic. Apoi, într-o dimineață, vezi că încheietura genunchiului drept a prins o ușoară nuanță de bleu-ciel. Te sperii și imediat renunți la bere și cartofi. După o vreme, pielea își revine la culoarea normală. Joci jocul ăsta de câteva ori, după care începi să capeți convingerea că boala e ca o fereastră pe care o deschide vântul și pe care o poți închide când vrei. Așa că la un moment dat, nu mai ții cont de regim, mănânci și bei ca înainte. După ce trece o lungă perioadă în care ai trăit ca și cum ai fi fost perfect sănătos, într-o dimineață senină simți ceva nu tocmai obișnuit, o senzație specială că se întâmplă ceva cu tine. Imediat te gândești: „E boala”. Dai să te uiți la încheieturile genunchilor, dar ceva te reține. „Dacă e plin de pete albastre?” te întrebi. „Asta ar însemna să mă apuc iar de regim, ori eu nu mai pot să fac lucrul ăsta, uite, săptămâna viitoare e ziua mea, pe urmă vine petrecerea de la club, mai e puțin și sosește Paștele. Dacă îmi privesc spatele genunchilor, nu mai pot să beau și să mănânc, așa că mai bine nu mă mai uit”. Și din clipa aia încetezi să-ți examinezi încheieturile genunchilor. Când te duci la baie, te ferești să te vezi în oglindă, nu mai porți pantaloni scurți ca nu cumva cineva să-ți spună vreodată „Vezi că ai niște pete albastre în spatele genunchilor”, când te dezbraci în prezența cuiva ai grijă să nu-i întorci spatele. După o vreme, te întrebi: „Dacă petele astea apar în faza următoare a bolii și la încheieturile mâinilor?” Așa că începi să le ascunzi și pe ele, porți numai mânecă lungă, nu te mai duci la plajă, refuzi să ți se ia sânge. În scurt timp, oglinzile devin, vorba lui Borges, abominabile. Nu le mai folosești, te apropii de ele doar când nu se poate altfel și atunci închizi ochii. Marea ta grijă este acum să te ferești de orice obiect lucios, în care se pot reflecta petele albastre. Și în tot acest timp, mănânci cartofi prăjiți și bei bere, într-un fel de confruntare cu boala care știi sigur că te năpădește tot mai mult, dar pe care ai speranța secretă că o poți învinge prin ne-privire. În cele din urmă, acoperi oglinzile cu pânze albe, fără să realizezi că asta nu înseamnă nimic altceva decât că deja ai murit și tot ce mai urmează să ți se întâmple este să fii îngropat.


1 comment

  • Un fel de schiță Jerome K. Jeromiană, care m-a distrat la maxim. Practic nu vrem să vedem inculcarea vreunei boli, ci ne vedem de drumul terminabil al vieții…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *