Gaslight

Îl privea cu o expresie duioasă din pragul ușii de la baie, în timp ce-și răsucea o șuviță din părul proaspăt vopsit blond cenușiu.
Dinspre televizorul de pe comoda veche din lemn de nuc se auzea timbrul inconfundabil al lui Phil Collins.
— Băi, Mara, tu de ce ai televizor? Nici măcar nu te uiți!
Se apropie de el. Lumina din baie îi dansa difuz în jurul capului, ca o aureolă arhanghelească:
— Propre trage cablu de nu știu unde și toți chiriașii lui avem TV moca. Îl las uitat pe câte un post de muzică de fiecare dată când am oaspeți importanți, clipi insinuant spre el. Abia ieșise din duș și avea chipul îmbujorat. Halatul îi venea cam cu două numere mai mare, atârnând pe trupul ei minion ca haina de blană a unui proxenet din Harlemul anilor ’70. Tânărul o cerceta pe sub sprâncenele unite într-o acoladă stufoasă deasupra nasului acvilin.
Trust me, I’ll be there / Watching over you
Se întâlneau de câteva luni, mai mereu în garsonieră, uneori în părculețul din capătul străzii și ocazional în centru, pe terasa facultății de arhitectură, unde era student. Nu o invitase la el, încă locuia cu părinții.
— Vezi că ți-a trimis mami o caserolă, a insistat să nu vin cu mâna goală, i se adresă el cu entuziasm.
— Mulțumesc, ce drăguț! Auzi, Radu, poate ar fi timpul să îi cunosc pe ai tăi, mama ta mereu îmi trimite chestii.
— Eh, știi că ai mei sunt mai în vârstă, îi curmă el avântul și începu să-și îmbrace tacticos pantalonii.
— Să înțeleg că vrei să te asiguri că relația e îndeajuns de serioasă pentru a putea fi îm-păr-tă-și-tă, silabisi Mara, zâmbind cu subînțeles, făcându-și loc lângă el pe canapeaua tapițată cu fetru violet. Îi deslușea căldura corpului şi rememoră involuntar senzația pielii lui pe a ei. Își aminti cum își agăța picioarele de șoldurile lui, cum li se împleteau degetele, cum îi mușca buzele în joacă. Remarca lui îi alungă abrupt reveria:
— Ia uite și la prostituata asta!
Pe ecran se desfășura acum un videoclip al Madonnei.
— Prostituată, cam aiurea să presupui… Ce, ai stat tu la fundul ei?
— Hai lasă-mă, nu mai fi așa naivă. Nu vezi cum se scălămbăie? E babă deja, ar trebui să stea acasă cu copiii, adăugă rapid, concentrându-se la piciorul drept al Marei pe care căuta să-l împingă domol.
— Eu nu văd o problemă nici dacă ar fi prostituată pe bune.
O întrerupse telefonul care se auzea din rucsacul lui. De fiecare dată când suna, Marei i se zbătea pleoapa dreaptă, poate pentru că Radu își însușise ca ton de apel piesa pe care o folosise ea pe post de ringtone, iar acum se lăuda prietenilor lui cu vastele-i cunoștințe în domeniul rapului.
We on Award Tour with Muhammad my man / Going each and every place with the mic in their hand
— Nu răspunzi?
— E Adina, nu știu ce tot vrea. Mă cam exasperează, alaltăieri am găsit-o în bucătărie cu mami, îți dai seama cum mi-a picat.
— Păi? Nu mai sunteți împreună de un an!
— Eh, știi cum e, mama e arhitect, Adina își pregătește lucrarea de diplomă… Mai discută și ele chestii din branșă. Nu înțelegi tu, care stai toată ziua degeaba.
— Poftim? Cum adică stau degeaba? Merg la facultate, am proiecte, examene, studiez. Ar trebui să am și job, sau ce insinuezi?
Mara își duse mâna la ochiul stâng, căutând să blocheze tremurul pleoapei care începuse să secondeze pulsațiile ochiului drept.
— N-am vrut să sune așa, spuse Radu încet, atingându-i umărul care se dezgolise când reglase volumul televizorului. Zic doar că noi suntem mult mai ocupați pregătindu-ne meseria decât ești tu la facultatea aia teoretică și că sunt anumite relații cu alți oameni din domeniu de care depindem, sub o formă sau alta, atâta tot. Nu te mai ataca așa din orice. Ești mult prea sensibilă.
— Bine, cum spui tu, dar în continuare mi se pare aiurea să te tot sune. Ce, nu mai aveți și alți colegi? E evident că te vrea înapoi. Prea te caută.
— Și chiar dacă m-ar vrea, ți-am zis și-ți repet că nu mă mai împac cu ea. Suntem colegi, păstrăm o amiciție de fațadă – în plus, știi bine că nu ți-aș face așa ceva.
Mara luă telecomanda să închidă televizorul și zăbovi cu ea înspre Radu, de parcă ar fi vrut să îl pună pe mute.
— În fine, cu ce te îmbraci la petrecere? întrebă ea.
— Stai să-ți arăt, răspunse Radu și scoase iar telefonul din buzunarul rucsacului. O să merg în kilt! Toți din grupă ne costumăm la fel anul ăsta, am zis să fie o marcă de apartenență. Uite, așa! și întinse ecranul telefonului spre ochii curioși ai Marei.
— Hmm, nu-mi spune, Vlăduț a fost cu ideea.
— Chiar el! Ce bine-mi cunoști prietenii, de aia te ador, rosti el încântat și se apropie de ea să o sărute.
— Bine, păi… distracție plăcută! Să-mi dai mesaj să-mi povestești cum a fost.
— Sigur, o să-ți trimit poze cu destrăbălarea noastră.

După plecarea lui Radu, Mara a rămas cu privirea ațintită spre telefonul de pe birou. Într-un final, a apelat un contact.
— Hei, ce faci, domniță? Cu ce ocazie am onoarea?
— Uite, bine, nu te rețin, voiam doar să te întreb dacă mai ai vreun bilet în plus la End Of The World Party. Aș vrea să merg și eu.
— Păi cum, nu vii cu Radu?
— Credeam că am alte planuri pentru diseară și abia acum mi s-a eliberat programul, minți ea. Nu-i spune, vreau să-i fac o surpriză.
— Sigur, nicio problemă. Doar că nu mai am invitații. Se găsesc bilete la intrare. Nu e mult, 50 de lei.
— OK. Ne vedem acolo!
A închis telefonul încurcată, dar zâmbitoare și a început să se pregătească pentru acel Halloween.

Ajunsă în curtea interioară a clădirii care găzduia petrecerea, urmări o ceartă aprinsă, cu iz de cuplu eșuat. Protagoniștii, Adina și Radu. Ea îi reproșa ceva lui, repetându-i în nenumărate rânduri „ești la fel ca taică-tu”, ceea ce Marei îi cauză un atac de panică. În paralel cu cearta celor doi, se găsi în ipostaza de a-i asigura pe niște necunoscuți săritori că este bine, că se descurcă, s-o lase în pace.
Se ridică de lângă zidul de care se sprijinise în încercarea ei volatilă de a găsi un punct de sprijin și se uită cu atenție la Adina. Nu era o femeie de o frumusețe convențională, dar avea o alură orientală care-i oferea un farmec aparte. Ochii mari, migdalați, de un căprui auriu nedefinit, erau încadrați de o tunsoare geometrică ce te ducea cu gândul la o lucrare de Zaha Hadid, indiferent că erai arhitect sau profan.
Șuieră ceva neinteligibil printre buzele strânse, iar Adina păru să-i observe privirea ațintită asupra podoabei capilare care pendula între diverse nuanțe de roz și lila în tandem cu rotațiile de discobol ale capului ei.
La scurt timp după vociferarea ultimelor reproșuri, fata cu păr multicolor părăsi incinta. Radu se îndreptă precipitat spre Mara, care îl privea cu un amestec de uimire, confuzie și speranța că fusese martoră la orice altceva în afară de o ceartă de cuplu.
— O să-ți rup picioruțele, i se adresă el distrat, vizibil afectat de alcoolul ai cărui aburi respingători îi răspândea prin respirație. Se îndepărtă într-un legănat de felină, ca și cum podeaua ar fi fost acoperită cu gheață și el ar fi fost încălțat cu patine.
I never sleep,
‘Cause sleep is the cousin of death [1]
Frânturi de muzică evadară în urma ușii prin care Radu se insera placid în mijlocul petrecerii. Mara își puse capul în palme și începu să plângă zgomotos, rivalizând cu vacarmul înfundat care bubuia surd prin zidul din spatele ei.
După o oră, prinse curaj și intră în clădire. Era o casă veche, cu vestibul încăpător, unde tronau mai multe piese de mobilier cu influențe baroce. Achită biletul de intrare, apoi îl găsi pe Radu leșinat pe unul dintre fotoliile din antreu. Îl pălmui, îi ridică pleoapele, îi privi pupilele și stabili: comă de gradul trei pe scala Glasgow – atât măcar învățase și ea la „facultatea aia teoretică”.

Se străduia să-l trezească pe Radu, când apăru Vlad în cameră, un individ de 1.95 m, lat în umeri ca un jucător de fotbal american, suficient de beat încât să meargă împleticit, totodată destul de treaz încât să o asigure pe Mara că e totul în regulă și că „așa face Radu la toate petrecerile: se culcă”.
— Lasă-l, drăguță și hai înapoi la petrecere. Se odihnește. Îl recuperăm noi!
— Bine, dar uite cum îi atârnă din buzunare telefonul și portofelul, dacă-l fură careva? ripostă Mara în timp ce arăta spre buzunarele decoltate ale hanoracului pe care-l purta Radu peste costumul tradițional scoțian.
— Măi, tu faci ce vrei, eu n-o să-mi stric distracția, articulă Vlad, ridicând agale din umerii de NFL. A ajuns și la spital mai demult după un episod din ăsta, noi suntem obișnuiți.

Singură cu Radu în încăpere, Mara hotărî să-i țină ea obiectele valoroase și să i le înapoieze la trezire.
La un moment dat, i se făcu somn și decise că ar fi bine să plece acasă. Scena cu Adina, la care asistase neputincioasă, încă îi stăruia în minte. Se gândi să cheme pe cineva. Luă arătătorul lui Radu și atinse senzorul de amprentă al telefonului. Deschise mesajele. În listă îi apărură Adina, Vlad și încă un contact. Citi penultimul mesaj de la Adina, trimis în seara anterioară și scăpă telefonul din mână. În urma impactului cu un cant de mobilă ondulat, pe ecran se instală o crăpătură fină, sub care se putea citi clar: „Nu vin diseară acasă, dorm la Vlăduț.” Tremurând, ridică telefonul, intră în agendă și selectă numărul Adinei.
— Alo, se auzi un glas proaspăt trezit din somn.
— Bună, Adina, scuze, dar l-am găsit pe Radu adormit pe un fotoliu la petrecere și nu-l pot lăsa așa, eu trebuie să plec. Ai putea să vii să-l iei acasă?
Când pronunță acasă, Marei începu să i se zbată din nou pleoapa ochiului drept.
— Dar cine ești?
— O amică. Hai, vino, te rog, că nu mai pot sta mult, te aștept aici.
— Bine, iau un taxi, mormăi într-un final vocea somnoroasă și nedumerită.
În anticiparea întâlnirii cu Adina, Mara ieși pe aleea din fața casei unde avea loc petrecerea și își aprinse o țigară. Adia un vânt călduț, suficient de puternic încât să o determine să-și încheie până sus geaca de piele și să-i ridice reverele. În minte-i răsunau primele versuri din Song To The Siren:
Long afloat on shipless oceans
I did all my best to smile
Când coborî din Uber, Adina o privi fix.
— Tu ești fata care se uita la noi când ne certam.
Mara nu-i răspunse. Strivi mucul țigării de tencuiala în calciu acoperită cu tag-uri răzlețe și îi făcu semn să intre.

Radu se trezi chiar când ajunse Adina lângă el.
Here I am
Here I am
Waiting to hold you
— Ca în Legile lui Murphy, gândi cu voce tare Mara, vag amuzată.
— De aici preiau eu, i se adresă ferm Adina. Mersi că ai stat cu el.
— N-ai pentru ce, îngăimă întinzându-i telefonul și portofelul.
Se întoarse spre ușă și se uită la ceas. Era deja cinci. Stația de metrou se afla la câteva minute distanță, așa că o luă la pas, înconjurând ceea ce în memoria ei avea să rămână un edificiu angoasant.
Did I dream you dreamed about me?
Were you hare when I was fox?
Se intersectă cu ei chiar înainte să traverseze, peste drum de gura de metrou. Când o văzu, Radu se făcu roșu la față și începu să urle:
— Psihopato! „Vino și ia-ți bărbatul acasă”, o maimuțări el.
— Decât să mă insulți, mai bine i-ai spune Adinei unde ai dormit azi-noapte, replică Mara dezgustată și trecu razant pe lângă ei.
— Curvă, ai procedat ca o curvă! continua Radu să strige în urma ei.
Mara își văzu de drum fără să privească în urmă, cufundată în gânduri.

După ce traversă, din spate mai auzi doar „Telefonul, dă-mi telefonul!” și apucă să vadă un polițist care se apropia de Radu, rămas singur în mijlocul străzii.

Două luni mai târziu, pleca de la o petrecere de revelion. Dimineața aceea de ianuarie avea ceva din nefirescul unei după-amiezi de primăvară timpurie. Pe cerul palid se ivise un soare blând, ale cărui raze timide mângâiau imperceptibil pomeții Marei. Nu trecuseră nici cincizeci de metri de la ieșirea din scara imobilului unde avusese loc petrecerea, când văzu pe jos ceva care îi atrase atenția. Se aplecă și ridică o bancnotă de 50 lei și o lavetă pentru ochelari, pe care o despături și citi cuvintele inscripționate pe materialul fin: Bien voir et être bien vu [2]. Se uită de jur împrejur, însă nu văzu pe nimeni.
Își scoase ochelarii, suflă un abur cald spre una dintre lentile și începu să o șteargă ritmic cu bucata de microfibră. Dinspre terasa acoperită a unui pub din apropiere se auzeau acorduri din In Your Eyes de Peter Gabriel.

All my instincts, they return

[1] versuri repetitive din The Message – Nas, preluate din N.Y. State of Mind – Nas, după un poem de Thomas Sackville

[2] A vedea bine și a fi bine văzut (traducere din limba franceză)

~ Povestire bazată pe o întâmplare reală.

Floriana Genes

Poetă, artist vizual și meșteșugar. A absolvit cursurile facultăților de Psihologie (2009) și Antropologie (2020) din cadrul Universității din București. Are specializări în design de la CalArts (2017) și SAIC (2020). A activat ca designer grafic, fotograf, redactor/corector de carte, traducător, consilier pe probleme de mediu și sustenabilitate.

Citește de la trei ani, scrie și ilustrează de la cinci. A publicat primele poeme la vârsta de 11 ani, sub oblăduirea poetului Ionel Simota, care i-a facilitat participarea la cenaclul literar Buna Vestire din Miercurea Ciuc (1997).

A câștigat premii literare. A colaborat cu diverse publicații de profil. În prezent lucrează la un roman.

flogenes.8b.io/