Cu toate astea, nu își dorea să-l trădeze. Nu vrei să accepți inevitabilul. La treizeci și șapte. În floarea vârstei, o metaforă optimistă, transformată într-o garoafă neagră. Nici chiar atunci când a ajuns la sacul intestinal. Își bălăbănea furtunurile prin casă târâindu-și șlapii, pâș-pâș, ca un șarpe amețit: sunetul înfrângerii. Se ducea în baie, să-și golească sacul împuțit în wc. O făcea cu răbdare metodică, la fel cum, presupunea, ar fi secționat și eliminat cu bisturiul testiculele unui câine cu numai doi ani în urmă, când încă profesa.
Ea îl urmărea în această nouă normalitate cu care oricum nu reușea să se obișnuiască și, în timp ce încerca să nu izbucnească în plâns, se gândea la Marian. Îmbrăcat întotdeauna elegant, Marian era înconjurat de o aură de mister și singurătate. O singurătate prea zgomotoasă, ascunsă prost într-un surâs de circumstanță. Nu ar fi abordat-o niciodată, iar ei îi plăcea asta. Doar în pauzele de prânz, când li se încrucișau privirile, ochii lor comunicau mai mult decât gurile. În grămada de corpuri care mișunau precum furnicile în mușuroiul bucătăriei de la firmă, pâș-pâș, pe șlapi-sandale și tac-tac, pe tocuri și pantofi, căutându-și mâncarea, turnându-și cafea, superficializând fiecare discurs, ei doi se priveau și surâdeau, pentru că deja înțelegeau ce gândea celălalt fără să fie nevoie de cuvinte.
Și, deși îi era frică să dea curs acestei afinități, nu putea să se oprească din a-și imagina că, dacă ar fi aprofundat acea cochetărie, ar fi reușit, probabil, să primească măcar puțină afecțiune și înțelegere, după atâtea luni de când soțul ei, cufundat în frustrare, nu mai reușea să-i ofere nici măcar o îmbrățișare fără să i-o ceară explicit.
– Ia-mă în brațe, Doru!
– Put, Diana, mi-e scârbă de mine!
– Termină! Am mai vorbit despre asta…
– Vreau să mor!
– Gata, Doru, te rog, eu încă mai sunt aici!
– Nu știu de ce…
– Pentru că te iubesc!
– Și eu, dar…
– Dar nimic, e suficient!
Îl îmbrățișa ea. Simțea cum tensiunea lui psihologică, transferată musculaturii, se risipea între brațele ei. Încetul cu încetul. Oare nu reușea să o respingă doar pentru că era empatic? Ocazional, lacrimile lui îi udau umărul. Le accepta acum, nu-i mai spunea să înceteze să plângă. El, care întotdeauna crezuse că e rușinos să plângi ca bărbat.
– Plângi, descarcă-te!
– Nu mai am lacrimi.
– Am eu, îți împrumut?
Râdea. Dacă o făcea, era o seară reușită. Cum îi era rușine să iasă, încerca să organizeze activități cu el în casă. Filme, de obicei. Lui îi plăceau cele de acțiune, ei cele intelectuale. Ceda însă foarte ușor preferințelor lui, încercând să mascheze asta în spatele unor argumente neconvingătoare.
Dacă ieșea cu prietenele, se simțea vinovată. La întoarcere, îl găsea chircit într-un colț de canapea, înfrigurat, sleit de puteri. Medicamentele. Inactivitatea. Plictiseala. Sus, Doru, îi striga. Încerca să-i injecteze energie chiar și la miezul nopții. El se trezea buimac, înjura. Apoi își cerea scuze. Se plângea de anumite nereușite în decursul zilei.
– Am vrut să mănânc piureul ăla cu niște murături, dar n-am reușit să deschid borcanul.
– Ți-a rămas pofta?
– Da!
– Păi, hai să mâncăm acum!
– Ce?
– Castraveți murați, cum ce?
Deschidea borcanul, simula o poftă inexistentă, aprecia gustul oțetit care nu-i plăcuse niciodată.
*
Abia după ce inevitabilul s-a produs a înțeles de ce-i era frică să dea curs. Curs? Ce curs? N-a existat un proces – în afară poate de cele de conștiință –, o călătorie, nimic. S-a întâmplat pur și simplu.
– Acum ești tristă?
– Da.
– …
– Important e să știm unde trebuie să ne oprim.
– Și cum știm asta?
– Câtă vreme cel puțin unul dintre noi e trist la final, suntem în siguranță.
Au zâmbit în același timp, fiecare amar în felul lui, în ochii lor putându-se vedea cum șirul gândurilor începute de când s-au desprins din încătușarea patetic sălbatică a continuat de unde rămăsese. Gânduri nerostite, filtrate de drame trecute și actuale atât de diverse, despre care niciunul dintre ei nu știa mai nimic sau doar atât cât au lăsat să fie știut. În definitiv, niște străini. De unde atâta dorință între niște străini? Gânduri derulate în tăcere, ținute intenționat pe mut – orice s-ar fi întâmplat în afara minții, luând forma cuvintelor, ar fi însemnat intrarea pe teritorii dacă nu neapărat interzise, cel puțin extrem de periculoase. De-a lungul istoriei, multe încălcări contractuale ale iubirilor imposibile au distrus imperii. Trăim cu asta în codul genetic.
Așa că păstrează orice posibilitate în gând, privindu-și pielea transpirată, ochii încă flămânzi, părul ciufulit, piepturile într-o mișcare vizibil accelerată. Cam ca atunci când s-au întâlnit în lift, pentru prima dată fără alți colegi prin preajmă, doar că nu puteau vedea prin haine cum li se zbăteau inimile în cutia toracică de parcă ar fi devenit deodată niște păpuși având în loc de trunchi o cușcă din lemn unde o mingiuță din cauciuc nu contenește să ricoșeze de colo colo, dând impresia că nu se va opri niciodată.
– Cine a inventat regula asta?
– Dar tu de ce m-ai întrebat dacă sunt tristă? Adică… cum ai știut că tristă și nu obosită?
– Ți se vede pe față.
– Și tu cum ești?
– Curios.
– Curios să ce?
– Să văd până unde-ai putea merge cu tristețea.
Poate așa și e, legile fizicii știu mai bine dacă este posibil ca o sferă cauciucată să ricoșeze la nesfârșit într-un spațiu de dimensiuni reduse precum pieptul unei păpuși din lemn, dar o inimă – știm cu sau fără legi anatomice la bază – mai devreme sau mai târziu se va opri din a bate. Unde mai pui că, până la gongul final, avem de-a face, pe lângă legile fizicii, și cu legi ale firii. Din cauza lor inimile bat mai tare, ricoșează-n pieptul păpușii din lemn ce în craniu are deodată multe cârpe vechi amestecate cu lână în loc de creier, numai câtă vreme întâlnirea cu pricina este ușor frauduloasă, nepotrivită, ascunsă, grăbită.
Abia acum știe de ce-i era frică. Încă din primii ani petrecuți alături de Doru a început să-și dorească un copil al lui, dar gândul că acum și-ar dori copilul bărbatului din fața ei o face să se cutremure.
– Ce regulă?
– Cea că dacă măcar unul e trist la final suntem safe.
– E la mintea cocoșului.
– De ce ți-e frică?
– Tu de ce mă fuți ca și cum n-ar fi nimeni să te aștepte acasă după ce livrezi proiectul ăla care te tot ține peste program de la o vreme-ncoace?
– Pe mine chiar nu mă așteaptă nimeni.
– Dacă ție nu-ți pasă de acea persoană, nu înseamnă că nu există.
– Mi se pare că ție îți pasă mai mult decât mie. Ai remușcări?
– Nu. Nu știu. Poate.
Se ridică brusc de pe pat. Dinspre stradă se auzeau autobuzele nocturne. Rumoarea firelor de troilebuz. Ultimii călători priveau pe geam melancolici. Câinii vagabonzi se retrăgeau în culcușurile lor cu urechile pleoștite. Un bețiv se clătina cu o sticlă de bere goală în mână.
– Îmi chemi un Uber?
– Vrei să pleci?
– Trebuie să plec.
– Ne vom mai vedea?
– Nu știu, Marian, momentan trebuie să plec!
*
Important era să știe unde să se oprească. Și voia să se oprească, deși îl văzuse doar de trei ori.
Prima dată fuseseră incerți asupra modului în care să se dezbrace, să se atingă. Încă țineau la imaginea proprie, în ochii celuilalt, încă nu reușeau să creadă că-și puseseră în practică aspirația.
A doua oară a fost mai relaxat, doar că el a prelungit preliminariile mult prea mult, astfel încât ei i-a pierit cheful de penetrare.
A treia oară a încercat să-l facă să intre imediat, asta voia, ceva rapid și violent, eliberator, însă după ce i-a dat indicații să o ia accelerat, țipând cu fața lipită de pernă, mai tare, mai tare, a realizat că Marian nu concepea astfel sexul. Dacă era lăsat la mâna lui, se mișca greoi, și în timp ce o făcea realiză de ce nu îi plăcea: era ca și cum ar fi făcut-o cu soțul ei bolnav. Pentru Marian, sexul era a cânta la un instrument clasic, să spunem pian, pentru ea era ca și cum ar fi aruncat pe o pânză culori tempera la întâmplare, într-o transă sinestezică.
Nici trădarea, așadar, nu o satisfăcea întru totul. Se privea în oglindă, se gândea că era încă frumoasă, încă dorită. Ceea ce se schimbase era nevoia ei de a plăcea, de a impresiona cu fizicul ei perfect, cu senzualitatea obținută ușor printr-un decolteu, părul dezlegat și un machiaj bine făcut.
Ce voia? Probabil ceva substanțial. Ar fi vrut ca Doru să fie acel Doru. Să o surprindă cu glume inteligente, sarcastice. Să o ridice de la pământ într-o îmbrățișare cu un singur braț. Își pierduse, odată cu sarcasmul genial, alonja. Slăbise douăzeci de kilograme în doi ani. Hainele stăteau pe el de parcă ar fi fost un copil al străzii. Nu recunoștea nimic din noul Doru, nimic din noua Diana, în afară de nevoia ei obsedantă de a-l ocroti și îngriji. Atunci când nimicul vieții își întindea tentaculele colorând în gri întreaga ei existență, unicul spațiu intact, ca o pată de petrol în mijlocul unui râu, unicul sens nu era jobul, exprimarea propriei feminități sau sexul sălbatic, ci nevoia ei de a îngriji o ființă: de a fi responsabilă întru totul de starea, de viața altcuiva.
Îi plăcea să fie indispensabilă, de aceea continua să îl iubească pe acest Doru cu ochii albaștri care nu mai era în stare să se lege singur la șireturi.
*
Voia să se oprească, dar mai putea? Acum, când crima era deja comisă… Și cât de rău îi părea. Era atât de sigură că va reuși – reuși! – de parcă s-ar fi gândit vreo clipă că stabilitatea în relație e ceva greu de realizat, de unde, era convinsă că nu există o altă opțiune, că nu încape nici cea mai mică îndoială că pe ei nu-i va atinge microbul ăsta care i-a întors lumea într-un timp atât de scurt. Mai ceva decât cancerul lui Doru. I-a galopat prin organism purtând-o de la o extremă la alta, tocmai pe ea, – femeia, credea, echilibrată, niciodată prea pasională până de curând, dar nici foarte sobră –, pe ea, care cântărea totul cu grijă întâi pentru ceilalți, abia apoi pentru sine.
Dar uite că s-a înșelat. Uite că, parcurgând fiecare etapă a ororii pe care nu credea să ajungă vreodată s-o săvârșească, și-a dat seama că nu despre a fi loial – cum se considerase toată viața până atunci – era vorba, ci despre a găsi persoana căreia să-i fii loial. Cu toții suntem, fiecare om pe lângă care trec acum – întorcându-mă de la străinul aterizat în viața mea de parcă cine știe ce nebun a regizat totul și se distrează din când în când văzând cât de ușor am cedat – indiferent de povestea lui.
Atât, că nu știm niciodată dacă am dat de persoana pe care nu o vom trăda. Putem spera, ne putem bate cu pumnii în piept că ea e, se poate întâmpla să avem dreptate, dar e foarte probabil să nu, n-avem de unde ști. E loterie pură. Cât de greu îi vine să se mai prefacă… cât de repede o irită acum Doru. Cât de puțin îl mai dorește, dacă-l mai dorește.
La început simțea nevoia să compenseze cumva, din cauza vinii, îl acapara, îl copleșea, își dorea să spele cu pielea lui toate regretele pe care celălalt le lăsa pe-a ei. Se gândea că parcă niciodată n-a mai fost așa cu Doru. Nici măcar înainte de boală, nici măcar în primele luni împreună.
Apoi a-nceput să nu mai simtă nimic, să o irite barba – dar nici Marian nu se bărbierea –, să o enerveze orice gest pe care până deunăzi nici nu-l băga de seamă. Să-i fie scârbă. Să o simtă ca pe-o datorie – deși de mult Doru nu-i mai cerea – o datorie a ei, nu pentru el, ci o autopedepsire obligatorie unde-și impunea rolul de femeie. Dintr-o dată, dedicarea cu care-l îngrijea nu o mai satisfăcea întru totul, cu asta se putea ocupa și o mamă. Să se enerveze în încercarea de cele mai multe ori nereușită de-a atinge climaxul care-o făcea să uite măcar pentru câteva secunde toată vina cuibărită în ea în cel mai prost moment al vieții lor de cuplu. Când se presupunea că ar trebui să dea cu adevărat dovadă că este alături la rău. La foarte rău – ăla când știi că cel de lângă tine are zilele numărate, când e și el conștient de moarte, dar real, concret, nu doar pentru că toți murim.
Cât de chinuitor a fost să-l posede pe Doru când nici bine nu și-a revenit după momentele petrecute alături de Marian, gândind că trebuie să facă rost de copilul lui, acum ori niciodată, nu-i pasă că el n-a vrut deloc copii, să-l strângă, să se opună smuciturii lui oricum slăbite de boală, să-l strivească în timpul unui ultim orgasm comun și nefericit, dureros, secătuitor, violent.
Măcar așa nu mă bănuiește de nimic. Măcar el să moară împăcat. Iar Marian va avea de luat o decizie când va afla că urmează să-l fac tată.
Am absolvit facultatea de litere, dar dintr-o neașteptată întorsătură profesională am devenit web designer. Scriu pentru a scăpa de regretul că nu am urmat parcursul la care m-am gândit mereu. Uneori exersez producție de muzică electronică.
Lasă un răspuns