Bâz-poc!

Am fost la mare o săptămână, mi-a lipsit Popeștiul. Am revenit, am mers o săptămână, iar luni mi s-a spus că e lumea (Gina) în concediu și nu mai pot veni. Gina urma să se întoarcă joi la serviciu, dar mie mi s-a spus să nu vin toată săptămâna. M-am dus la ANIC, very nice. Lumea mă tutuiește și polițist-portarul m-a întrebat dacă sunt studentă și dacă sunt din București (eu). Chestia e că sunt ambele, cum s-ar zice. Joi mi-am uitat actele acasă. Și banii. M-am întors după ele, dar era foarte cald. La ANIC poți fotografia documentele pe care le ceri. Asta dacă nu sunt la legat sau la restaurat (documentele). Dacă sunt, poți face cerere să le citești nelegate (dar nu nerestaurate), însă e mai bine când se adună mai multe, dacă tot mai vii. Mai vin, dar doar un pic. Sper să mă reprimească la Popești în 2 septembrie. Weekendul lui 1 septembrie mi se pare o piatră de hotar. Sau de căpătâi. Sau un om la apă (eu, adică). Culmea e că îmi place apa, doar că aș prefera să-i văd fundul. E mic (fundul). Celălalt însă e mare. Mai mult lung sau mai mult verde (crocodilul)? Mai mult gros (celălalt). Foarte gros. Asta e bine, desigur. Bine înseamnă uneori eminent, alteori tandru. Sunt norocoasă. Știu. De fapt am lipsit o dată de la Popești. (Ne)motivat. Da, it’s a big thing. Și I like people. Da, it’s a good answer (al meu). Adevărul e că întrebarea era cam tâmpită. Ca nuca-n perete (o să mai vorbim despre asta). După, am strâns tot. Șters tot, that is. Am dat cu aspiratorul, am spălat vasele, am pus la spălat o mașină de rufe. Tot. Sau aproape tot. Obsessive compulsive behavior (eu). Am șters până și temporary files. Încercam să fac lucrurile temporare (?). Gândacii, de exemplu, sunt temporari. Sunt și temporali, adică își cunosc momentul. Știu când e cazul să aterizeze pe un tricou roșu (bâz-poc!). Adică să atricoueze. O dată, de două ori, dar până când? Până te prinzi că e ceva de capul lor. Dar până să-ți dai seama, nu mai e. Că de-aia sunt temporari: azi o vedem și nu e (lumina). Luminița, pentru prieteni. Tunelașul, pentru idem. Ce voiam să zic e că nu contează de ce, nici cum, nici măcar cu ce scop. Scopul, oricum, (nu) scuză mijloacele. Contează însă când. I like când, când is my favorite. My (aici pot fi diverse substantive, strâns legate de context) favorite friend. Ba sărind un gard (ce dracu o fi fost în capul meu?), ba la o terasă fără muzică (it’s worth a drink!), ba la coloane, ba pe iarbă la marginea unei păduri (proprietate privată), ba la jocuri de noroc. Norocul ți-l faci singur, nu zic. Sau singură, după caz. Cazul, în cazul de față, e complex. Te doare capul de complexitatea cazului. Bine, te doare oricum, dar în acest caz te doare mai tare. Pe partea stângă, că așa e de bonton. Așa e la toate universitățile astea din vest, ale dracu, de le doare capul numai pe stânga. Mare chestie de capul lor. Mare, da, dar parcă am mai zis asta (cealaltă). Cred că (autocenzură) și așa. Nu mai țin minte the exact wording: uneori nu țin minte. Adică nu-mi amintesc. Îmi amintesc eu ceva, dar se mai amestecă lucrurile. Tot răul spre bine, cum se zice. De exemplu, știu că pentru 2 septembrie am cerut 8, 9 și 10, dar nu știu dacă e 8 sau 11. Generalul e acolo, specificul îmi mai joacă feste. Mai știu și niște date, dar nu le știu foarte bine. Și dacă le știu foarte bine, tot nu are mare importanță. It’s not like I’m a historian, deși cochetez (cu ce? cu cine?). În plus, nu vreau să fiu sensual. De-aia a apărut și toată chestia cu fularul, ca să nu mai vorbim despre masculinity, femininity și alte chestii care oricum nu-și au locul. Who grabs your ass?, that’s the question. Uite, un alt exemplu ar fi că nu mai știu despre ce unealtă era vorba (nu că asta ar conta). Dar te duci, ca un om încrezător în propria putere și (autocenzură), intri în depozitul din spate șiiii… Well, nici aici nu mai știu exact ce s-a întâmplat, dar ideea e că ieși de-acolo cu sentimentul clar că lumea e rea, că trupul tău e dorit in unacceptable ways, că homo homini lupus. Bine zis, bine zis. Ai dracu homo. They just strip you off (de putere). Autocenzură. Plus lista conceptual-politică în mod obișnuit utilizată în astfel de cazuri (mai mult decât evidente): agency (cum dracu traduci asta?), power, autonomy, self definition și invers (definition of the self, pentru necunoscători), disempowerment (nici asta nu știu cum se traduce), robbing one of one’s most valuable asset (doar jumătate, dar jumătatea importantă – singura, de altfel, chiar dacă e un nonsens), fear of castration, etc., etc., etc. Acum, eu știu că contradicțiile (n-am chef să găsesc modalități de evitare) sunt rareori ceea ce par a fi (adică contradicții, că asta par a fi, în general, contradicțiile – desigur, cu mici excepții). Uneori (în cazul de față, cel despre care ziceam că e complex) mi se părea că sunt teste. Test what? Habar n-am, dar așa mi se părea. Adică prea păreau contradicții, ca chiar (iar n-am chef de reformulări) să fie contradicții. De ce dracu să fie subiectul meu mai dureros? Nu e, na, nu e. Adică când scrii istorie (câtă lipsă de modestie!), te scrii și pe tine, normal. Ideea e cum te scrii. Adică cât (nu mai zic) din tine și din viața ta și a familiei tale și a familiei familiei tale (care e mare) pui colo-șa, în textul ăla chinuit, la care ai muncit ani la rând, pentru care te-ai dat cu capul de pereți (în cazul fericit în care mai era loc), după care ți s-au lungit urechile și ți-a crescut părul (care e cam ca o cravată, în anumite circumstanțe) și pentru care ai văzut stele verzi și cai (tot verzi) pe pereți (în cazul fericit în care îi mai ai). De cunoscut (yet) pe Lavinia Betea, nu e neapărată nevoie s-o cunoști. Nu e, de fapt, nevoie deloc. Iar pe Suzana Gâdea, nemesis sau nu, oricum nu mai ai cum s-o cunoști. Treaba asta ne întoarce fix de unde am plecat (de unde am plecat?). Adică revin, dacă n-am fost destul de clară: the historian is like a mushroom gatherer: cu cât mai multe, cu atât mai multe. Adică îi cam place ploaia, dar în ograda altuia. Sau, pentru conformitate, the historian is looking for the facts – in the facts, around the facts, behind the facts, in front of the facts, above the facts, under the facts, etc. Uneori the historian is looking straight at the facts. Ei, atunci s-ar putea să apară mici probleme, că the facts astea nu se lasă privite așa, cu una, cu două. Și când mi-ți-l apucă, măre, de gât și mi-ți-l aruncă cât colo, de se înfige până la glezne, apoi până la brâu, apoi până la gât, în ceea ce unii numesc revizionism (greșit!). Dar asta nu se întâmplă des, doar din când în când (când?). Ce mai tura-vura, să-i dăm bătaie, că mâine, poimâine (ieri) începe școala și nu ne-am odihnit suficient. Păi cred și eu că nu, cum dracu să te odihnești pe căldura asta (sau aia). Cald e oricum ai da-o, dar n-o dai. Eu, de pildă, o trimit. Pe prima o fac bucăți mici (am experiență, deh, a dracu experiență), deși era mișto, era alb-negru, cu o pensiune și cu realitatea sinceră, întreagă, a bit dramatized, dar reală (ea, realitatea, vreau să zic), pentru a doua, dau o căutare pe net, pe urmă scriu ce-mi vine la gură, cam dezlânat, rahat, istorii, haiduci, timp, bonus (ăsta e pe DVD). Să tot fi trecut vreo trei ani de când am mai vorbit in extenso despre chestia (al cărei nume îi stă mai bine nepomenit) înfășurată în protective bubbles (tot atunci am vorbit și despre rulote colorate – de fapt desene colorate cu rulote –, dimineți, păr, povești moldovenești și câte altele). Acum, sigur că lucrurile nu sunt niciodată la fel, nici măcar asemănătoare, nici pe departe, nu. Totuși… unele întrebări, unele formulări, unele… Nu. Deloc. Dezordini (he he)? Păi nu știu cum să încadrez textele. Nu-s multe, nici măcar nu e vorba despre toate, doar despre câteva. Pe care le-am șters, oricum. Sau, mă rog, le-am mutat. Când te muți, chiar și pentru o perioadă scurtă (limitată, adică), lași ceva în urmă. Eu am lăsat o ladă albă, un ceas de plastic, niște perne, lanțul de la chei și (nu dau nume). Poate nu tot, dar cu siguranță o bună parte. La fel și când am stat la Francisca – la ea am lăsat balconul, ponchoul și un ibric (și bomboane colorate, și o față de pernă). Fața de pernă n-am spălat-o, nici fularul. Pe una n-am folosit-o, de celălalt am uitat. O săptămână întreagă am tot uitat de el, zi după zi, cu încăpățânare. Și acum e oarecum uitat, dar nu complet. În general, o săptămână e și mult, și puțin. De fapt, uneori e foarte mult. Ca, de exemplu, în iulie. Pe urmă devine mai puțin, cred. Când e mult, nu știi de unde s-o apuci, nu știi nici la ce să te aștepți. Eu nu cred că mă așteptam la ceva anume, adică nu știam la ce să mă aștept (care e același lucru). La început (la foarte început) mi s-a părut că e subțire treaba. Pe urmă îmi venea să râd (de încântare, de pripeala mea). Nu, gura nu, găsește altceva. N-a apărut clișeul așteptat – poate era prea evident, poate n-a dat atenție. So we do like reasonable people do (it). Rămân câteva întrebări, dar cine se încurcă în amănunte? (Eu.)


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *