Academia Suedeză pare a fi depășit scandalurile din ultimii ani printr-o veche metodă extrem de eficientă: așteptarea tacită a timpului care le șterge pe toate. Într-o societate bombardată de mii de știri pe minut, ai cărei membri au atenția atât de redusă, încât trebuie să se înscrie la cursuri de concentrare, un scandal precum cel din 2018, pre-pandemic, trebuie să pară acum atât de departe în timp.
Era anul în care șase membri ai comitetului Nobel și-au dat demisia sau au fost constrânși să o facă pentru că regizorul și fotograful Jean-Claude Arnault, soțul poetei suedeze Katarina Frostenson (jurată a comitetului de decernare a Nobelul literar) fusese acuzat de 18 femei de hărțuire sexuală. Și Sara Danius, secretara pe viață a Academiei își dăduse demisia, decedând în urma unui cancer.
Acest #MeToo suedez venise după diferite polemici pe marginea premiului Nobel acordat lui Bob Dylan, cel care refuzase premiul inițial motivând că literatura și muzica sunt două lucruri diferite. Pentru ca mai apoi să-l accepte, însă nu în sala de gală, cum se face în mod obișnuit, ci în cadrul unei ceremonii private.
După marea reorganizare a comitetului în 2018, și neacordarea premiului în acel an, în 2019 are loc decernarea din nou controversată a premiului, acordat scriitorului Peter Handke. Provocator, cu idei politice și sociale nesănătoase și un comportament public cel puțin bizar. Ne este de ajuns să știm că s-a lansat în comentarii disprețuitoare la adresa femeilor și a mișcării feministe #MeToo, că a bătut un critic, după care a admis faptul public, că din anumite declarații reieșea faptul că se simte aproape de Hitler, ca ființă umană, și că uneori îl încearcă „o profundă, perversă simpatie pentru violența fascistă”.
În același timp comitetul Nobel o premia pe Olga Tokarczuk, scriitoare poloneză excentrică, feministă militantă, vegetariană, ecologistă (membră activă a partidului verde polonez). Era, probabil, prima încercare de a contrasta, dacă nu de a inversa, direcția ambiguă în care o luase Nobelul literar, a cărui credibilitate scăzuse drastic, împreună cu prestigiul.
În următorii ani, această direcție clară, a reabilitării valorii incontestabile a literaturii, a fost consolidată cu acordarea premiului unor scriitoare precum Annie Ernaux (2022) sau Louise Glück (2020): ultima s-a stins chiar în luna octombrie a acestui an, la vârsta de 80 de ani.
Înainte de Ernaux, premiul îi este acordat lui Abdulrazak Gurnah (2021), un academician cu origini tanzaniene ale cărui romane erau necunoscute, dar a căror valoare literară, din nou, nu putea fi contestată, întărind linia de scriitori postcolonialiști premiați în anii nouăzeci-douămii: Gordimer (1991), Walcott (1992) Morrison (1993), Naipaul (2001), Coetzee (2003), Lessing (2007).
S-ar putea spune că Academia Suedeză a recurs la anumite mantre pe care și le-a consolidat de-a lungul timpului. Acestea pot fi repropuse periodic pentru a da ideea de stabilitate ori de câte ori membrii comitetului simt că terenul de sub picioare devine mlăștinos. Se scoate din joben iepurele binecunoscut, cu diferite variații de nuanță: scriitorul emigrat și naturalizat, dar cu alte origini (Müller, Ishiguro), colonial sau nu, scriitoarea feministă, ori declarat de stânga, academicianul care suferă în tăcere, ale cărui monografii sunt mai cunoscute decât operele literare.
Funcționează excelent de fiecare dată. În România n-am ști să o facem la fel de bine. Ne-am reorganiza distrugând organizația și reclădind-o la loc sub alt nume, însă cu aceleași reguli de funcționare încercând, de data asta, să ne ascundem mai bine.
*
Iată-ne, așadar, în 2023, ajungând să vorbim despre un alt iepure clasic al premiului Nobel: scriitorul scandinav. 8 suedezi, 4 norvegieni, 3 danezi, un finlandez și un islandez intră într-un bar. Unul dintre ei întreabă: Aveți vreo medalie Nobel? De ce, i se răspunde. Păi, ca să-i desfacem berea lui Jon!
Dar nu, nu are rost să fim cârcotași. Pentru că oricât de controversați ar fi scriitorii aleși, calitatea lor nu poate fi contestată. Peter Handke, Olga Tokarczuk, Annie Ernaux și Jon Fosse au în comun de fapt originalitatea literaturii. Literatura care în cercurile de critică din România ar fi numită experimentală sau de avangardă, iar în restul lumii pur și simplu Literatură.
Originalitatea lui Fosse rezidă în primul rând în propria viață. Puțini știu că există două limbi care constituie norvegiana: cea vorbită și scrisă de marea majoritate, și cea de la țară, din zonele sălbatice, aspre ale teritoriului norvegian. Cine o cunoaște pe prima o înțelege și pe a doua, dar nu știe neapărat să o scrie. Fosse, alegere curajoasă, scrie tocmai în această a doua limbă, mai aproape de spiritul popular.
Ca și filosofie, a fi mai aproape de rădăcina unei experiențe caracterizează și alegerile lui Fosse pe plan spiritual-religios. Norvegia este o țară cu majoritate anglicană, însă autorul s-a convertit la catolicism din 2012, declarându-se practicant. Cei care aleg catolicismul în Norvegia o fac în căutarea unui grad mai intens de spiritualitate.
Într-un interviu Fosse a revelat că, la fel ca mulți dintre compatrioții săi norvegieni (dar se presupune că lucrurile nu se schimbă dacă spectrul se amplifică la întreaga arie scandinavă), a avut probleme de alcoolism. Și că literatura l-a vindecat. Scria între orele cinci și nouă seara, adică exact în intervalul de timp în care în Norvegia se consumă masiv alcool.
Ne întoarcem la bancul cu cei 17 scriitori scandinavi care intră într-un bar: Fosse refuză berea, se așază într-un colț și începe să scrie. Chiar așa, cum scrie Fosse? Ce scrie Fosse?
Este în primul rând dramaturg, apoi poet și romancier. A scris primul său roman în 1983, intitulat Raudt, svart (Roșu, negru). Apoi alte câteva romane și colecții de poezii. Abia în anii nouăzeci a început să scrie teatru. A compus în jur de 30 de piese, drept pentru care a călătorit mult, pentru a asista și lucra la spectacole. În timpul acestui tumult creativ Fosse se întreabă: de unde vine literatura mea? Întrebarea existențială însoțită mereu de, Cine sunt? De unde vin? Încotro mă îndrept?
Catolicismul compensează acest gol doar relativ. Răspunsul se găsește tot în literatură. În timp ce devine unul dintre cei mai aclamați dramaturgi din Europa (a se adăuga aici comparații de orice tip cu Ibsen) Jon Fosse începe să se aplece asupra unui concept pe care îl definește „proză lentă”, adică un tip de proză care se opune, în premise, lungime, intensitate – teatrului.
Astfel începe să compună Septologie, un roman în șapte părți scris în cinci ani, și publicat de obicei în trei volume. O căutare, dar nu a timpului pierdut, ca în Proust (și acolo volumele sunt șapte), ci a misticului în ordinar, în viața de zi cu zi. Un realism mistic care înglobează într-o proză fără punct mult din ce a scris până atunci, motive literare explorate în teatrul și romanele sale precedente.
În special primul din cele trei volume l-a propulsat pe Fosse pe scena internațională după nominalizarea la Premiul Booker din 2020. Teatrul e de nișă, un sector specific, dezbaterea cultural-literară în jurul dramaturgiei a devenit atât de exclusivistă, încât ne e ușor să înțelegem de ce nimeni, sau prea puțini (15%, spune un sondaj al Premiului Nobel) au citit ceva de Jon Fosse până acum.
Piesele montate de Radu Afrim în anii 2000 au trecut, bineînțeles, neobservate la publicul larg, deși una dintre ele, Vakkert (2001) a fost tradusă de Carmen Vioreanu la editura Vremea cu titlul Frumos (2008). Eroii piesei sunt niște oameni obișnuiți care joacă un model atemporal de poveste, aproape împotriva voinței lor, forțați să articuleze lucruri despre care simt că ar trebui să rămână nespuse. Misterele sunt sugerate, dar nu explicate nici măcar la sfârșit, atunci când devin complet inutile, din moment ce totul a fost deja rezolvat – astfel încât scena finală pare mai degrabă un rezumat stângaci decât o rezoluție.
Era însă nevoie ca Fosse să scrie ficțiune pentru a deveni cu adevărat internațional. În special acest prim volum tradus în română, conținând primele două părți ale Septologiei, intitulat Numele celălalt (Pandora M, 2022) are toate calitățile necesare pentru a deveni o operă clasică a literaturii contemporane.
Protagoniștii, prinși într-un joc de oglinzi, sunt doi, și au același nume, Asle (două versiuni ale aceleiași persoane). Ambii sunt artiști (pictori). Primul e bătrân, văduv, și reflexiv – se gândește des la istoria trecută a vieții sale. Al doilea își duce existența solitară înecată în alcool – unic companion de drum. Continuul joc de reflexii și reflecții devine un escamotaj pentru a-și pune întrebări mistice, aceleași pe care omul și le pune de secole: ce e viața, moartea, simpla existență?
Stilul lui Fosse este minimalist, dialogurile teatrale, beckettiene. Personajele comunică prin fraze scurte, de câteva cuvinte, contribuind la senzația de tensiune și accentuând tăcerea. Sunt mai importante cuvintele nespuse, pauzele din discurs, repetițiile care subliniază conceptele principale și creează o atmosferă și un ritm hipnotic. Situațiile confuze, la o primă lectură superficială, susțin și alimentează ambiguitatea, dualitatea, misterul și complexitatea personajelor – invitând cititorul să interpreteze sensul textului. Lent. În singurătate.
Conceptul de lentoare este fundamental în textele lui Fosse, dense, deși minimale. Kundera docet. În Lentoarea, primul său roman scris direct în franceză, Kundera miniaturizează o cantitate impresionantă de teme existențiale. Și acolo e vorba despre două povești. Și acolo lentoarea înseamnă amintire, memorie: rememorarea ca și căutare a sensului vieții.
Însă nu doar memoria activată la bătrânețe, ci și explorarea temelor fossiene la o etate a descoperirii lor poate fi reprezentată pe scenă. Piesa Umbre (Casa Cărții de Știință, 2015), tradusă de Anamaria Babiaș-Ciobanu, îmbină videoclipul, sunetul și spectacolul live pentru a crea o experiență cât mai completă, în care imaginile proiectate reprezintă dialoguri ale unor copii, indicații pentru interpreții de pe scenă. Împreună, copiii și actorii explorează teme precum căsătoria, infidelitatea, tinerețea și bătrânețea.
În timpuri recente s-a jucat mai des la noi o piesă de teatru care pune în scenă aceste teme și motive într-un mod mai apropiat de o intrigă liniară, nedescompusă: Cineva are să vină. Piesa a fost publicată în volumul cu același titlu, în 2001, la editura Uniter: conține 5 piese de teatru în traducerea aceleiași Carmen Vioreanu. Fusese jucată pentru prima dată la Teatrul ACT din București, în regia lui Radu Afrim, în 2003.
Cineva are să vină, piesă scrisă la începutul anilor 90, este probabil cea mai jucată piesă a lui Fosse din România ultimilor 20 de ani: a fost jucată chiar luna trecută la București (în regia lui Chris Simion-Mercurian), deschizând stagiunea de teatru ARCUB. Revine pe 29 octombrie, pe 25 și 26 noiembrie de la ora 19:00, la ARCUB – Hanul Gabroveni, Sala Mare.
A mai fost jucată în 2017 la teatrul Tony Bulandra (Târgoviște) în regia Monicăi Pop. Și în 2009 la Clubul La Scena din București, în producția actorilor TrupArt, regie Ovidiu Ușvat.
Este o piesă tipic fossiană prin forța ei poetică austeră. Teme centrale: gelozia și paranoia. Un cuplu se mută într-o casă veche în mijlocul pustietății norvegiene pentru a putea fi singuri împreună. De la început însă ei sunt îngrijorați că cineva are să vină. Deși mi-ar fi plăcut ca lucrul să nu se întâmple și toată piesa să se bazeze, ca în Beckett, pe teama lor paranoică, până la urmă cineva vine, cineva a cărui prezență dezlănțuie gelozii ascunse ce amenință să le distrugă relația.
*
Acesta este Jon Fosse: misticul, singuraticul, premiul Nobel pentru literatură din 2023. Un autor ale cărui teme ne provoacă la reflecție asupra sensului vieții într-un stil original, pe fundalul unui peisaj norvegian pe cât de odihnitor, pe atât de sufocant.
În această singurătate dezolantă omul simplu, artist anti-eroic, e pus față în față cu sine însuși încercând să răspundă, cu mijloacele de exprimare pe care le are la dispoziție, la marile întrebări filosofice, existențiale, la care nu a reușit nimeni, până acum, să dea un răspuns definitiv.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Am fost de mai multe ori în Norvegia, dar nu am auzit nici eu, ca și majoritatea covârșitoare a românilor, de Fosse. Și nu știu ce mă face să cred că această ignoranță crasă este aproape-aproape proprie și celeilalte majorități, poate nu chiar atât de covârșitoare, a norvegienilor. Este doar o impresie (de pe undeva de prin cloud), deci posibilitatea de-a mă înșela este foarte probabilă.
Curiozitate personală: „peisaj norvegian odihnitor”, înțeleg, dar de ce și „sufocant”?
Așteptam o părere despre proaspăta alegere a comitetului și iată că ea a apărut, obiectivă și documentată. Felicitări!
Vă mulțumesc pentru aprecieri. Peisajul norvegian este sufocant în aceeași măsură în care poate fi sufocant orice mediu în care suntem constrânși să reflectăm, ca personajele lui Fosse, asupra propriei noastre identități. Asupra scopului pentru care suntem pe lume.
Instructivă introducerea. Auzisem ceva despre acuzațiile alea de hărțuire sexuală și ceva foarte vag despre Handke. Și toate cele de care vorbești chiar te fac să te întrebi: ce relevanță mai are premiul ăsta? Înțeleg, mda, dă bine la imagine, propulsează niște vânzări, ajută la posteritate. Dar cum rămâne cu promovarea celor mai bune literaturi ale prezentului?
Am citit volumul lui Fosse de la Pandora M. Bun, material de premii, dar nu mă pot abține să nu mă gândesc totuși că a fost mai slab decât „Confiteor”-ul lui Jaume Cabre sau „4321” al lui Paul Auster – zic de ele pentru că le-am citit pe toate trei cam în aceeași perioadă și au lungimi considerabile și se aseamănă oarecum ca temă. Cred că nu-i bine să fii prea cunoscut și apreciat pentr-a fi eligibil cu premiile astea (vorbesc în special de Auster).
Știi, e mereu balanța dintre cât de cunoscut e un autor și subiectivul „calității” sale literare. Personal, observ că pe lângă orice polemică, laureații Nobel au mereu în comun faptul de a scrie literatură „adevărată”.
Cel puțin asta dă sens, pentru mine, premiului. Asta și faptul că iată, de cele mai multe ori, i se acordă unui necunoscut. Pare a fi o alegere împotriva mainstreamului, deși uneori anumiți autori sparg granițele vandabilității și reușesc să treacă de partea cealaltă cu brio, chiar și cu literatură de foarte bună calitate. În cazul ăsta, apar problemele, pentru că, se pare, cu cât un autor vinde mai mult, cu atât mai puține șanse sunt să ia premiul Nobel.
Sau poate avem noi o percepție greșită!
Exact articolul de care aveam nevoie după ce am aflat la cine a ajuns Nobelul de anul acesta. Am toată informația la un loc, și peste: un scurt istoric în jurul acestui premiu din ultimii ani și un cadru legat de ce alte nume nordice s-au mai perindat pe scena Nobelului până azi (iar în punctul ăsta nu pot să nu adaug că am apreciat bancul cu cei 17).
Dar cel mai mult m-a bucurat periplul prin opera lui Fosse, cu precădere informațiile legate de piesele sale de teatru – ocazie cu care m-ai trimis să văd „Cineva are să vină”.
În fine, fără legătură cu articolul de față, aplaud LiterNautica pentru editorialele fără cusur, ample și documentate excelent din momente-cheie sau nu neapărat cheie (s-a scris despre Annie Ernaux la momentul ei, despre rolul educativ sau nu al literaturii la un alt moment mai mult sau mai puțin mediatizat, despre Fosse acum, despre Aldulescu într-un număr dedicat lui cu scopul de a-l aduce în atenția publicului care fie l-a uitat, fie nici nu a ajuns până la el, despre literatura digitală – din nou sub forma unui „scurt istoric destul de lung”, însă binevenit etc). Și pentru că întâmplarea face ca autorul acestor articole/ editoriale să fie unul și același, îl felicit și pe acesta, nu numai revista :)
Mă bucur mult când reușesc să aduc în atenția publicului debordant de numeros al LiterNauticii articole scrise din dorința de a mă informa eu, în primul rând, asupra unor subiecte pe care nu simt că le stăpânesc îndeajuns. E mereu un exercițiu benefic de exercitare a curiozității, și trebuie să-ți mărturisesc că nu întotdeauna ideea vine de la mine. De exemplu, în cazul de față, să scriu despre Fosse mi-a fost sugerat colegial de către Mihai.
Că te-am trimis la teatru, în schimb, e pentru mine un motiv de orgoliu peste orice articol bine reușit! Imaginează-ți numai ce s-ar întâmpla dacă articolele mele ar fi expuse ca afișe prin orașe. S-ar duce la teatru întreaga Românie prin puterea mea extraordinară de convingere!
Excelent articol! Bine documentat, bine scris, fără aberațiile obișnuite.
Mulțumesc!
Interesant articol!
As fi curios daca Pandora M a dat lovitura publicandu-l cu un an inainte. Adica ce procentaj de vanzari in plus au facut dupa ce s-a dat premiul.
Oare cine a refuzat premiul pt literatura? Din cate stiu, Tolstoi si Sartre. Nu stiam ca Bob Dylan era (pe buna dreptate) sa-l refuze.
Pana si Stalin a fost propus pt premiul Nobel pt pace. Ce farsa ar fi fost sa il ia :)
Procesul de selectie e aiurea, pt ca din start este, din punctul meu de vedere, stupid: Comitetul Nobel trimite formulare catre sute de persoane și organizații „calificate” să nominalizeze autori la Premiul Nobel pentru Literatură. (1) Membrii Academiei Suedeze și ai altor academii, instituții și societăți cu funcții echivalente din întreaga lume.
2) Profesori de literatură și discipline de limbă de la universități și colegii. 3) Laureați anteriori ai Premiului Nobel. 4) Președinții organizațiilor de scriitori din toată lumea.)
Dupa care Comitetul (Anders Olsson (chair), Ellen Mattson, Jesper Svenbro, Anne Swärd and Per Wästberg – wow!, 4 oameni pot citi asa de mult si lua aceasta decizie??) selecteaza 200 de nume (Feb-Martie) si tot el pune lista lunga cu 25 de nume. Deabia dupa aceea, in Aprilie, selecteaza 5 dn 25 (tot Comitetul, adica acesti patru suedezi). Deabia acum membrii Academiei selecteaza castigatorul…