Roagă-te Sfântului Mina

Mă strecor cu întârziere în parcarea de la sediul clientului din provincie, doar ca să descopăr că și festivitatea inaugurală suferă de același defect cronometrabil. Sediul modest, înălțat în marginea orășelului, încearcă să transmită onestitate și siguranță, însușiri atât de râvnite de partenerii locali ai afacerii cu accesorii hidraulice.
Îmi privesc în retrovizoare ochii roșii și oboseala adâncită pe chip. Nu i le datorez șofatului, care a fost scurt, cât mai degrabă nopții lungi, lipsită de somn.
De ieri nu îmi mai găsesc portmoneul și faptul ăsta m-a aruncat într-o disperare totală. La două noaptea, prins într-un vârtej de neliniște, încă răscoleam frenetic mașina și fiecare colțișor al casei.
A dispărut parcă în neant, odată cu permisul de conducere, cardurile și, mai presus de toate, buletinul. Nenorocirea planează asupra mult râvnite-i noastre vacanțe în Grecia unde avem zborul peste nici două zile.
Cobor din mașină și mai fac o încercare pe sub și printre scaune, deschid portbagajul, ridic covorul. În zadar, povestea cu portofelul nu vrea să-mi dezvăluie un final fericit.
Mă îndepărtez resemnat către intrarea în noua construcție unde o hostesă mă întâmpină cu un zâmbet și un pahar de șampanie. Nu i le refuz și pășesc în ambianța redusă a showroom-ului de hidraulică. Printre rafturile înțesate, un podium plăpând și o boxă de evenimente, invitații afișează o solemnitate exagerată, vădit provincială.
Comand o cafea la micul bufet rudimentar, și apuc telefonul. Îmi sun colegii de birou, rugându-i să se joace de-a detectivii printre monitoare și sub scaune. Ni-mic. Mă cuprinde frustrarea și scap câteva înjurături.
Îmi sun fiica. E călare pe TickTock și, ca de obicei, deloc entuziasmată să-și ajute părintele. Amenințarea că vacanța noastră este în pericol iminent își face efectul și ea îmi dezvăluie că a răvășit hotărâtă întreaga casă în căutarea portmoneului. Nici-ur-mă. Înjur, poate puțin exagerat, în timp ce îmi scarmăn disperat creștetul chel și nefericit.
– Necazuri? se aude o voce în dreapta mea
Îmi întorc privirea și zăresc un chip rotunjor, cu pielea netedă și albă. Ochii săi mari, de un albastru plictisit, mă privesc cu blândețe.
– Cum? reacționez aproape răstit
– Toate trec, mă asigură el, arătând înspre telefon.
Îl privesc mai atent. Costumul crem, dintr-o stofă țesută parcă în vremuri dioclețiene, îi vine larg. Tricoul are gulerul prins sub reverul sacoului. A ce naiba aduce? Îmi vine să-i aranjez gulerul, apoi să-l expediez într-o plimbare scurtă. Dar cine știe, o fi vreun văr îndepărtat de-al clientului meu.
– Probabil nu chiar toate, răspund totuși politicos. Mi-am pierdut portmoneul.
Zâmbește potolit, ca un mielușel care tocmai a încheiat ultima picătură din laptele mamei.
– Roagă-te la Sfântul Mina, ocrotitorul păgubiților.
Casc ochii iar el mă privește fără să clipească. Ține în mână un pahar cu apă și degetele sale pufoase au unghii exagerat de rotunde. Dar de unde o fi apărut individul acesta? Nu se potrivește cu peisajul. Poate că a pierdut harta și a dat peste lumea mea distrusă de portofelul pierdut.
– Toate erau acolo. Carduri, buletin…, încerc să-i explic gravitatea situației
– Nu le-ai pierdut. Așa îmi aduc eu liniștea. Îmi declar solemn că nu le-am pierdut, inspir-respir adânc, și mă rog la Sfânt.
Ce treabă am eu cu Sfântul lui? Aloo, vacanța pentru care am muncit tot anul! Prime, bonusuri, diurne toate necheltuite și adunate acolo în cont, ca un tezaur ascuns care să mă facă și pe mine rege pentru o săptămână în Zakynthos. În-țe-legi?
Nu înțelege și mă privește senin cu sprâncenele ridicate ca niște halouri stufoase. Să fie vreun yoghin ratat? Ce să caute yoghinul printre țevi și racorduri?
– E mai complicat, îi zâmbesc eu ascuțit.
Îmi pune o mână, ușoară ca o părere, pe umăr. Aș vrea să i-o întorc la spate, să-l trimit direct în lumea lui. Dar, dacă e vreun invitat special chemat să țină un speech emoțional, sau ceva de genul acesta?
– Noi le complicăm, îmi spune cu importanța un guru care oferă înțelepciune universală. Cardurile se blochează repede doar sunând la bancă iar actele le rezolvi online, lesnicios.
Aleg să nu-i răspund. Clientul păcănește emoționat în microfon, domolind rumoarea din încăperea care miroase a nou.
Blajinul îmi întinde mâna iar eu îngaim numele meu, crezând că se prezintă.
– Sfântul Mina, nu uita, îmi subliniază însă el de parcă ar fi un preot care mă absolvă de păcate.
Clientul își începe discursul iar eu îi scriu cu repeziciune fiicei mele. Du-te te rog la Mega. Acolo l-am folosit ultima dată.
Ai zis că ai plătit cu telefonul – răspunde ea.
Du-te, când îți zic, îi poruncesc eu.
Se stârnesc aplauze. Alocuțiunea inaugurală și toate cele care urmează sunt îndeplinite cu o solemnitate nesusținută de faptele și cifrele evocate. Hidraulică, pompe, furtunuri. Doar astea sunt viitorul umanității, nu-i așa?
Într-o margine, consfințind seriozitatea acestor ritualuri provinciale, personajul meu zâmbește încrezător stocului de șaibe și racorduri. Ca și cum le-ar garanta pe toate.
Bârâie telefonul. Să fie…fiica mea? Nu, scrie nevastă-mea, probabil a terminat obositoarea rutină la coafor:
– Sper că l-ai găsit.
– Nțțț
– Trebuie să faci ceva, e concediul meu și așa mai departe, semne de exclamație, emoji furioase.
Fac o pauză și ridic privirea, încercând să mă desprind din șuvoiul de furie care invadează ecranul telefonului. Printre chipurile grave ale invitaților, proaspătul meu amic, mă fixează cu o bunătate aproape palpabilă. Da, știu ce ar zice privirea sa. Să mă arăt empatic, să înțeleg neliniștile soției provocate de brambureala mea. Să inspir, să expir …adânc.
Dar, în schimb, o înjur. Cumplit.
Auditoriul izbucnește în aplauze din nou, după care se propune o pauză. Mai iau un pahar de șampanie și ies în curte. Soarele a pus stăpânire peste orășelul străbătut de un râu tăcut, al cărui nume nu l-am reținut niciodată. Oamenii caută umbra, se adună în grupulețe, fumează și sporovăiesc.
Nu îmi arde să mă pierd în conversații banale. Merg înspre mașină să-mi iau o țigară. M-am desprins și reatașat de viciu de vreo patru ori doar anul acesta. Un adevărat record.
Mă așez pe scaun și privesc, printre valurile de fum, șoseaua pe care curg mașini indiferente. Cât de mult am muncit pentru acest concediu! Am cutreierat țara în toate direcțiile să burdușesc cifrele unei multinaționale nesătule. Cât am suportat isteriile unor șefi care se stârneau când mă îndepărtam de indicatorii cheie. Sună, programează, vinde, încasează – aceste imperative grele care îmi țineau de urât în nopțile lungi pe șosele.
Telefonul îmi bârâie ca o viespe înfuriată. Cu siguranță e nevastă-mea care blestemă, amenință dincolo de măruntaiele digitale. Ea și fii-mea sunt o sectă iar eu, sigur, sunt un zăpăcit. Dar cu atâtea simpozioane, delegații, CRM-uri și rapoarte cred că o iau razna și că totul se destramă acum, pe ultima sută de metri. Simt că sunt prizonier într-un soi de infern personal din care nu mai pot ieși fără actele de identitate, și asta mă sufocă.
Într-o explozie de furie, lovesc bordul mașinii cu palmele și mă scufund în blesteme. Arunc o privirea în retrovizoare, speriat că cineva m-ar putea vedea. Însă nu are nimeni treaba mea. Doar intrigantul musafir stă înfipt în mijlocul curții. Cu tunsoarea lui periuță și pantalonii care-i cad până aproape de vârful pantofilor. Se întinde cu ochii închiși, zâmbind soarelui în timp ce doi fluturi lați plutesc în jurul său.
Îmi vine să plâng, însă nu am mai făcut-o din copilărie. Și mai e ceva ce nu am făcut din copilărie. Să mă rog. Mai bine mă rog decât să plâng.
– Sfinte Mina, ocrotitorule! ajută-mă să-mi găsesc portmoneul. Te rog, Sfinte Mina.
Ochii îmi sunt umflați iar mucii parcă mi-au luat-o razna. Îmi văd în oglinda retrovizoare nasul borcănat și-mi vine să-l cert ca pe un copil nărăvaș. Pipăi febril și dezorientat după șervețele în cotieră. Și uite că, acolo, între peretele cotierei și pachetul de șervețele, apare în toată moliciunea sa, pielea fină a portofelului. E acolo, unde am mai scormonit de cel puțin două ori azi noapte, burdușit cu buletin, carduri și promisiunea reluată a vacanței de patru stele în Grecia.
Mă uit în retrovizoare după tipul care mi-a dat pontul cu Sfântul. Ies în grabă, hotărât să-l caut și să-l îmbrățișez. Dar în locul în care el stătea cu o clipă înainte, doar fluturii se mai răsfiră lin în razele soarelui.
Invitații încep să revină în clădire. Nu mai zăresc costumul crem printre ei. Clientul se apropie de mine cu o întrebare pe buze, dar eu i-o iau înainte:
– Unde-i tipul care stătea lângă mine?
– Cine? se miră el, ridicând neîncrezător din umeri
Haide, nu fi absurd! Jumătate dintre acești oameni sunt verii tăi, iar ceilalți vecini.
– Rotofeiul tuns periuță
Clientul ridică din umeri cu un aer confuz. Zice, înainte să se îndepărteze:
– Neapărat să vorbim despre discounturile alea.
Fac semn că sunt de acord și mă așez într-un colț, îmi verific, încă neîncrezător, portofelul și trimit o poză cu el nevesti-mii. Răspunde prompt cu o înjurătură.
Întorc privirea spre oamenii din jur și îmi dau seama că nefirescul invitat a dispărut, de parcă nu ar fi fost niciodată acolo.
Zâmbesc și îi trimit scumpei soții un emoji cu un nimb albastru, atât de albastru precum cerul care atârnă vara asupra arhipelagului grecesc.

Viorel Prodan

Sunt economist de formație și, în ultima vreme, am redescoperit cititul ca o mare pasiune. Cred ca stă la îndemâna oricăruia dintre noi să reconfigurăm, în scris, întamplări, povești , dialoguri…