Prolog
Priveam imensitatea neagră și nu știam cum vom scăpa cu viață. Ploaia continua să cadă ca o cascadă peste noi. Cu ochii mijiți scrutam torentul de apă imposibil de trecut. Noaptea se lăsase demult. Dacă nu aș fi auzit răgetul sălbatic al puhoiului cum lovește malurile, nici nu mi-aș fi dat seama că sub această prăpastie există o apă.
– Trebuie să încropim repede ceva, se auzi vocea lui Lipitoare. Nu avem nicio șansă să înotăm.
– Să facem o barcă! sugeră Buturugă.
Nu așteptă și răspunsul meu. I-am văzut spatele mare înainte să dispară în pădurea întunecată. Se ducea să facă rost de lemne.
Până și Lipitoare părea că știe ce face: se îndreptă hotărât spre apă și începu să scoată niște sunete într-o limbă necunoscută. Hainele îi foșneau teribil de la ploaia care udase materialul. Însă nu părea deranjat de excesul de apă de pe el, din contră, părea chiar să se simtă bine. După ce a terminat de vorbit, mai mulți pești au scos capul la mal. Au privit întrebători spre Lipitoare, iar acesta doar a dat din cap, nescăpându-i din priviri. Ca la un semnal, toți peștii au sărit înapoi în adânc, agitând și mai mult înspumata capcană a morții. Din locul în care au dispărut, s-a ivit o vâslă nămoloasă.
Am privit fără cuvinte. Lipitoare tocmai făcuse rost de o vâslă din nimic. Iar eu nu eram în stare să contribui la salvarea noastră. Pentru că eu eram doar un hoț. Nu știam să fac altceva. Și ce aș fi putut fura dintr-o pădure ca să ne scoată din acea situație? Nimic. Greblă, ești prost ca noaptea, mi-am spus în sinea mea.
De nicăieri a apărut și Buturugă. Ducea un corp din lemn butucănos ce-l făcea să pară cât un urs. Nici nu mă privi când trecu pe lângă mine. Dar eram obișnuit cu asta.
Din barcă, am privit în urma noastră la pădurea care se depărta tot mai mult, până ce dispăru în întuneric. Malul era tot mai aproape de noi acum. Ploaia se opri brusc. Noaptea se pierdea în zare în timp ce norii negri se dizolvau rapid.
Ceva părea în neregulă. Eram neliniștit. Simțeam niște ochi ascunși și răi care ne urmăreau fiecare mișcare. Ploaia se oprise imediat ce trecurăm apa. Iar norii dispăruseră. Era o capcană…
– Fiți cu băgare de seamă, ne avertiză Buturugă, coborând la mal. Poate că am trecut de primejdii pentru moment, însă nu suntem încă departe.
Și avea dreptate. O siluetă nespus de înaltă ne privea. Pășea lin spre noi, pârjolind pământul în urmă. Purta o glugă ce-i ascundea chipul. Veșmântul său avea o culoare străvezie, croit doar din ceață și fum. Frica ne cuprinse pe toți.
– Niciodată nu mi-a fost dat să văd această apă trecută de niște muritori, se auzi vocea răgușită a unei femei. Sunteți primii curajoși care au reușit să treacă de capcana mea. Așadar, meritați să fiți răsplătiți, râse ea șiret.
Noi așteptam înghețați în continuare. Privirea ne fugea de la unul la celălalt, dar nimeni nu spunea nimic.
– Muritorilor, nu vă fie frică. Vreau doar să vă ofer câte un dar pentru această ispravă! Sunt atât de surprinsă de reușita voastră încât, pe lângă faptul că vă voi lăsa astăzi să mergeți mai departe, vă voi oferi și ceea ce inima voastră râvnește cel mai mult.
Din faldurile mantiei, se iviră două brațe subțiri și tuciurii, iar din vârful ghearelor ei scântei de foc porniră spre înaltul cerului.
– Folosești magie, spuse Lipitoare, înclinându-și capul cu apreciere.
– Ei bine, puțin din ea veți primi și voi, bravii mei, răspunse vocea.
– Ne putem încrede în cuvântul tău că nu vei pretinde nimic în schimbul acelor daruri? întrebă Buturugă.
– De ce să stricăm surpriza? răspunse arătarea amuzată. Magia se lasă descoperită doar în cele mai tainice moduri și nu de către oricine. Crezi că-i vei rezista? Ai putea refuza așa ceva? Dacă ești ales, trebuie să îți urmezi drumul. Iar eu v-am ales pe voi.
– Eu sunt doar un simplu pădurar. Mi-aș dori să-mi poți oferi un topor fermecat. Care să secere păduri întregi cu ușurință, și să doboare până și vechii copaci uriași din legende.
– Prea bine, se învoi silueta de sub glugă.
În mâna cadaverică apăru o secure lungă cu lama din sticlă și coada făurită dintr-o legătură de rămurele înfrunzite.
– Fie acesta darul meu către primul ales.
– Eu, prinse curaj și Lipitoare, vreau să-mi dai cel mai frumos inel fermecat care să mă facă stăpân peste toți și toate.
– Acesta să fie darul celui de al doilea ales.
Își duse o gheară în interiorul veșmântului de la piept, scoțând la iveală o verigă perfect împletită din oase mici și subțiri. Aerul din jurul inelului pulsa, fiind gata în orice moment să ia foc.
Priveam cu neîncredere acele daruri înfricoșătoare și periculoase. Acea arătare îmi inspira o teamă cumplită. Simțeam că sunt un copil mic lăsat singur în noapte, simțeam frica de dinaintea unui lupte și groaza care ți se cuibărește tiptil în suflet la aflarea unei vești sumbre. Dar am început să vorbesc și eu. Căci magia dinlăuntrul acelei ființe putea fi pentru un moment și a mea.
– Îți aducem alese mulțumiri pentru cadourile ce ni le oferi, am spus. Îndrăznesc și eu să-ți cer o mică atenție. Dacă nu e prea mult pentru puterea domniei tale, aș dori o oglindă fermecată care transformă în aur tot ce se reflectă în ea.
– Atunci, acesta să fie darul celui de al treilea ales.
În mâna ei o piatră plată și neregulată prinse a se contura. Era mică, iar marginea ei păstra reflexia fulgerelor și spuma apei sălbatice din toiul nopții trecute.
– Sunteți aleșii mei de-acum. Vă urez mult succes în drumul vostru. Ne vom revedea mai curând decât credeți, râse silueta și se făcu nevăzută.
I
Probabil că vă întrebați ce anume s-a întâmplat cu noi după ce arătarea ne-a lăsat să plecăm? Ei bine, drumurile noastre s-au despărțit. Pădurarul Buturugă s-a întors în satul său, unde a început numaidecât să se laude cu toporul fermecat. Obișnuia să se laude mai ales când era la crâșmă, căci nimic nu e mai plăcut decât fierbințeala alcoolului înghițit printre privirile admirative ale acelor gură-cască ce se înmulțeau ca ciupercile după ploaie.
– Însuși diavolul mi-a dat securea aceasta! Poate reteza o mie de copaci în câteva clipe, dărâmă trunchiurile masive cât ai clipi și pot lucra cu ea trei zile fără oprire, căci are coada ușoară ca un fulg. Este o adevărată comoară, vă spun! Neam de neamul vostru nu a mai văzut așa ceva! râdea Buturugă, ștergând cu mâneca licoarea aurie ce i se scurgea din colțul gurii.
– Fapte, nu tot atâtea vorbe! spuseră câțiva săteni mai neîncrezători. Vom veni și noi să vedem cum se descurcă la treabă toporișca ta, băiete.
Și într-adevăr, a doua zi au venit în pădure pentru a-l găsi pe Buturugă în acțiune. Însă ceea ce nu știa el era un lucru greu de trecut cu vederea de către săteni. De fiecare dată când Buturugă folosea unealta vrăjită, lua chipul unei fiare. Trupul masiv îi căpăta o înfățișare și mai înfricoșătoare decât de obicei, umplându-se de o blană neagră și deasă ca de urs. Avea colții galbeni și periculos de ascuțiți. Iar privirea lui în timp ce ținea toporul în mână era asemenea unui animal.
– Trebuie să omorâm această creatură, înainte să ne facă rău! spuneau o parte dintre săteni, odată întorși la birt.
– Da! strigară și alții.
Cu puțin timp înainte de căderea nopții pădurea a fost împăienjenită de către vânători. Buturugă a sfârșit încolțit de către localnici și i s-a dat foc de viu. Printre limbile flăcărilor usturătoare, o voce cunoscută le striga îndurare. Oamenii s-au temut, căci au recunoscut vocea lui Buturugă, însă au considerat că era o vrăjitorie la mijloc, iar acea fiară nu avea cum să fie prietenul lor.
Arătarea l-a primit cu brațele deschise pe primul ales.
Cât despre toporul vrăjit… s-a pierdut în ascunzișurile pădurii. Am putea crede că securea și-a găsit un nou stăpân sau poate nu. Cert este că, dacă asculți cu atenție și închizi ochii, poți auzi zgomotul tăișului ce mănâncă din trunchiurile copacilor și tropăitul labelor de fiară ce aleargă printre copaci chiar și acum.
II
În ceea ce îl privește pe Lipitoare, țineți minte că era un pescar destul de iscusit. Avea darul de a cunoaște limbile oamenilor mării și ale peștilor, de aceea nava sa aproviziona satul cu cele mai gustoase și scumpe soiuri de pește și fructe de mare.
Însă munca dreaptă și cinstită nu-l împlinea pe prietenul meu. Sub căutătura lui fugară puteam întrezări adesea privirea plină de invidie a unui om dornic să posede. Să fie puternic și respectat. Să poată fi aclamat și înconjurat de sluji nenumărate. Iar acest lucru s-a și întâmplat, căci de fiecare dată când purta inelul primit, devenea un alt om. Nu se știe cum, însă toți oamenii de la curte îl tratau acum regește. Cuvântul îi era lege în mintea celorlalți. Și nimeni nu voia decât să îl asculte și să îl slăvească pentru vorbele-i atât de înțelepte:
– Dacă vrei să ai, trebuie să iei, spunea Lipitoare. Dar dacă vrei să ai doar tu, trebuie să-ți distrugi toți adversarii.
Și alte lucruri asemănătoare și lipsite de sens.
Însă, într-o zi, inelul i-a dispărut de pe deget. Pesemne că bijuteria își dorea un stăpân ori mai viclean decât acesta, ori, cel puțin, mai isteț. Oamenii îl vedeau acum așa cum era. Un mare șarlatan și un impostor. A fost înjosit, alungat și desconsiderat de către oamenii care mai ieri i se închinau și îi cereau povață. Rușinat, a fugit departe de oameni și mai apoi, sfârșit de nedreptatea ce i se făcuse, și-a pus capăt zilelor.
– Al doilea meu ales se întoarce la mine, spuse arătarea trăgând din apele înspumate trupul rece al bărbatului.
Pielea îi era de o paloare aproape vineție, iar din torace racii și peștii își făcuseră adăpost și masă.
III
Cât despre mine, m-am întors acasă. Auzisem cele întâmplate prietenilor mei și îmi era teamă pentru ceea ce aș fi putut păți folosind darul arătării. Oare v-am spus că sunt un hoț? Ei bine, daaa. Unul destul de nesuferit. Sunt afișe cu mine peste tot prin sat. O recompensă mare e pe capul meu. Sunt o adevărată legendă, un bandit fără scrupule aș putea spune. Sau mai bine zis, am fost. Acum nu mai cred că faptele mele au fost onorabile, ci din contră. Să furi, să înșeli și să iei ce nu e al tău (indiferent de la cine) sunt lucruri urâte. Sunt fapte grele ce te amărăsc și îți spurcă sufletul. Conștiința te mustră neîncetat, sufletul te ceartă, inima te macină. Și pentru ce? Puțin aur sau porumb pe care oricum le-am cheltuit… Chipul meu e acum tras și veșted, precum un măr ce a stat prea mult timp pe vatră la copt. Fruntea mi-e încrețită ca o hârtie strânsă-n pumn și netezită neglijent. Iar ochii… Ochii mei sunt ca două hăuri fără sfârșit înconjurați de cearcăne cadaverice.
Strâng necontenit în palmă piatra primită de la arătare și mă gândesc ce aș putea face cu ea? Pentru ce să o folosesc? Să fur doar pentru mine ar însemna să îi sărăcesc pe ceilalți? Dar dacă aș folosi oglinda nu aș mai fura de la ceilalți, aș putea transforma orice în aur. Aș putea avea odăi întregi pline cu obiecte poleite. Aș putea avea palatul meu. Caleașca mea. Chiar și satul meu. Și chiar mai mult. Aș polei copacii, animalele și tot ce și-ar putea imagina cineva. Aș transforma totul în aur.
Și atunci mi-am dat seama ce aveam de făcut în continuare.
IV
– Tinere, dar ce faci? l-am auzit pe țăran râzând de mine. Te-ai apucat să mănânci bolovani?
– Nu încă, am zis zâmbind. Vreau să construiesc un coteț și strâng câteva pietre.
Bărbatul s-a îndepărtat de mine, râzând de-i pocneau fălcile.
– De unde vin toți nebunii ăștia, Doamne? spuse bărbatul și continuă să vorbească singur.
Când dădu colțul spre strada dinspre vest, încă se mai auzea bombănind.
Însă eu nu aveam timp să stau la taclale, toată ziua adunam ceea ce nimeni nu prețuia. Și anume pietrele de pe drum. Erau de forme și mărimi diferite. Unele erau mici și zgrunțuroase, altele mai netede și mai plăcute la atingere. Adunam tot ce găseam în buzunare, iar acasă foloseam oglinda magică pentru a transforma pietrele în bucăți de aur. Transformam nimicul în necesar. Pietrele căpătau o nuanță de unt topit înainte de a se preschimba complet. Le priveam, iar chipul meu se întuneca.
Noaptea, la adăpostul pelerinei de drum mă strecuram până la casele cele mai prăpădite și le aruncam la ușă sau prin fereastra deschisă câteva pietre de aur. Priveam lacrimile de surprindere și de bucurie din ochii celor care descopereau aurul. Iar chipul meu se însenina. Nu mă lăsam niciodată descoperit. Dispăream ca o pasăre în noapte. Iar a doua zi o luam de la capăt. Aceasta a fost ocupația mea timp de multă vreme, până când a venit ea.
Epilog
– Te așteptam, i-am zâmbit indiferent celei care, așa cum desigur v-ați dat seama, era Moartea.
– Te-am urmărit până acum. Niciunul dintre aleșii mei nu a fost atât de slab încât să-și împartă darul cu ceilalți. Ce crezi că vei obține oferindu-le aur acestor muritori? Crezi că te vor aprecia în sfârșit? Crezi că vei scăpa de temniță pentru tot ce ai furat?
– Nu știu, am răspuns calm.
– Oare magia mea nu te-a învățat nimic? a strigat Moartea cu asprime.
– O, ba da! Întâlnirea noastră mi-a schimbat întregul curs al vieții. Se cuvine să îți mulțumesc pentru ceea ce ai făcut din mine. Vezi tu, acum nu mă mai tem de moarte. Nu mă mai pot teme de nimic. Sunt liber și știu că am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a schimba lucrurile pe care le-am stricat din tinerețe.
Am ridicat ochii și am privit chipul de care m-am temut atât de mult până atunci. Ceața și fumul dansau învăluindu-i trupul subțire ca un plop uscat. Știam de ce venise. Pentru că avea nevoie de sufletul celui de-al treilea ales. Se hrănea din sufletele celor slabi, înșelați, cruzi și aspri. Știam că există un singur fel de a-i pune capăt. De a-i stârpi puterile.
– Tot ceea ce faci tu se oprește acum, am spus hotărât.
Și vârând mâna în buzunar am scos una din pietrele aurite pe care le păstram pentru săteni. Iar de la piept am dat la iveală oglinda cea magică. Doar o singură lovitură a fost de-ajuns. Am simțit cum se sparge sticla oglinzii sub lovitura pietrei. Însă înainte de a se spulbera în aer miile de cioburi de sticlă, o căldură necunoscută îmi urcă pe braț, în inimă, apoi se răspândi în tot corpul. Auzeam un strigăt de disperare din jur, iar ultimul meu gând a fost ,,Sper ca faptele noastre să nu ne dicteze ceea ce vom deveni.” Apoi am căzut.
Astfel, în loc să fiu primit de brațele Morții, sufletul meu a mers mai departe. Am fost eliberat.
Născută în 1999, orașul Roman. A fost de mică atrasă de lumea cărților, fiind mereu prezentă la cercurile de lectură din școală și liceu. Și-a finalizat studiile universitare la Iași. A făcut voluntariat în tabere pentru copii și tineri, apoi a devenit asistent social lucrând atât cu copiii defavorizați, cât și cu bătrânii.
În timpul liber preferă să își petreacă ziua alături de soțul ei în liniște. Adesea pot fi văzuți plimbându-se prin parc și hrănind rațele sălbatice, ținându-se de braț asemeni a doi bătrâni veșnic îndrăgostiți.
Lasă un răspuns