Fragment în premieră din romanul „Petala scuturată a florii de cais” de Alexandru Caraiman, bestseller românesc vândut în 99 de exemplare
În diminețile de primăvară, grădina era cufundată într-o liniște sublimă. Printre ramurile unui cais bătrân, flori delicate își desfăceau petalele fragile, într-o simfonie tăcută a renașterii naturii. O petală rozalie, perfectă în fragilitatea ei, se desprindea încet de pe floarea mamă.
Petala scuturată flutură ușor în aer, purtată de un vânt blând care părea să o mângâie cu grijă, precum aripile unui fluture nevăzut. În căderea sa grațioasă, descrise spirale efemere, scăldată în lumina soarelui dimineții care îi accentua delicatețea, creând mici reflexii strălucitoare pe marginea sa translucidă.
În timp ce se apropia de pământ, petala părea să danseze un vals tăcut, o ultimă coregrafie înainte de a se așeza pentru totdeauna. În acel moment, timpul părea să încetinească, fiecare secundă devenind o eternitate în care frumosul și efemerul se contopeau.
Ajunsă aproape de sol, petala trecu peste covorul moale de iarbă verde, încă umedă de roua plăpândă a dimineții. Ateriză cu blândețe pe pământul moale, lângă rădăcina caisului ce îi dăduse viață. Acolo, între firele de iarbă și solul de pământ, petala găsi un nou loc de odihnă, o nouă poveste în ciclul nesfârșit al naturii.
Petala se contopea acum cu mirosul proaspăt al solului, contribuind cu prezența sa efemeră la eterna reînnoire a vieții. Pe măsură ce soarele urca pe cer, lumina sa caldă dezvăluia subtil toate nuanțele ascunse ale petalei, dându-i o strălucire aproape magică.
[…]
Dimineața aceea de primăvară a început ca oricare alta, cu o liniște profundă care domnea peste grădina plină de flori și copaci înmuguriți. Am ieșit afară pentru a mă bucura de aerul proaspăt și de razele soarelui ce abia răsăreau peste linia orizontului. Mi-am făcut drum printre straturile de flori, privind cu admirație fiecare inflorescență care își deschidea petalele în lumina blândă.
Ajuns aproape de caisul bătrân, am văzut cum o petală rozalie se desprindea încet de pe floare și plutea grațios în aer. Era un spectacol atât de delicat, minunat, de nedescris, încât m-am oprit pentru a-l urmări. Petala părea să danseze pe ritmurile unui vals invizibil, descriind spirale elegante înainte de a se așeza pe pământul moale, acoperit de roua udă a dimineții.
Fermecat de acea priveliște, nu am observat când am făcut pasul fatal, călcând direct pe petala scuturată pe care umiditatea o transformase într-o capcană alunecoasă. Piciorul meu a pierdut contactul cu solul stabil și, într-o clipă, am simțit cum cad, parcă în slow-motion, spre pământ. Mi-am întins mâinile în încercarea de a mă prinde de ceva, dar totul a fost în zadar. Singurul lucru de care mă puteam prinde era propriul meu destin.
Am aterizat greoi, cu genunchiul lovind primul pământul și brațul drept întins într-o poziție nefirească. Durerea a fost instantanee și ascuțită, răspândindu-se rapid în tot corpul. Am rămas acolo, pe pământ, cu ochii închiși și respirația tăiată, încercând să-mi recuperez suflul și să-mi dau seama cât de grav eram rănit.
După câteva momente, am deschis ochii și m-am uitat în jur. Leșinasem? Eram în paradis? Nu! Caisul bătrân, martor tăcut al căderii mele, părea să mă privească cu o indiferență melancolică. Am încercat să mă ridic, dar durerea intensă din genunchi și braț m-au făcut să mă opresc. Am mai rămas acolo o vreme, pe pământul umed, simțindu-mă învins de o petală atât de mică și fragilă.
Apoi, mi-am dat seama de ironia situației. Lecția pe care universul voia să mi-o dea. În toată frumusețea și delicatețea acelei dimineți, o simplă petală reușise să mă trântească brusc la pământ. Am râs ușor, cu amărăciune, și am strâns din dinți, hotărât să mă ridic. Cu mare efort, m-am sprijinit în mâna stângă și, încet-încet, nu fără puțină suferință, am reușit să mă ridic în sfârșit în picioare.
Căderea m-a învățat ceva important în acea dimineață: fragilitatea vieții și importanța atenției la micile detalii care ne înconjoară. Caisul bătrân și petala sa scuturată m-au făcut să realizez că, în ciuda frumuseții și liniștii exterioare, viața poate fi imprevizibilă și plină de capcane neașteptate.
Am plecat din grădină mai atent la pașii mei și mai conștient de fragilitatea fiecărui moment.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Sau așa:
„Petala stătea acum pe pământul moale, contemplativă, dacă o petală ar fi putut contempla. Părea să poarte în tăcerea ei o poveste nemărturisită, ca și cum întreaga sa existență ar fi fost doar preludiul acestui moment glorios de abandon. Soarele, cu razele sale blânde, părea să-și facă un obicei din a o mângâia, ca pe o fiică risipitoare întoarsă acasă.
Dar liniștea era trădată de un detaliu tulburător: o picătură de rouă alunecă leneș de pe suprafața petalei, trăgând după sine o dâră argintie, asemenea unei lacrimi de rămas-bun. Dacă cineva ar fi asistat la această scenă, probabil ar fi exclamat: „Ah, destinul crud al petalei! Să cadă din înălțimile gloriei și să fie absorbită de uitarea solului.” Dar, firește, nimeni nu era acolo să observe acest spectacol.
În schimb, vântul, eternul voyeur al grădinii, își întinse mâna invizibilă și încercă să o convingă să mai danseze puțin. Petala, demnă în căderea sa, refuză categoric. Era timpul să accepte sfârșitul cu o eleganță demnă de un aristocrat francez exilat. „Nu mai e nimic de demonstrat,” părea să spună.
La marginea grădinii, caisul își întinse ramurile, parcă regretând pierderea. Știa că nu putea face nimic. Rolul său se încheiase. Ceva mai departe, iarba fremăta ușor, întrebându-se, probabil, ce va fi fost atât de special la această petală, încât toată grădina părea să o privească cu o solemnitate aproape comică.
În cele din urmă, timpul, nemilos și totuși dulce în trecerea lui, începu să acopere petala cu uitare. Lumina dimineții deveni mai intensă, pământul începu să absoarbă roua, iar petala, neclintită, se integra încet în marele ciclu al naturii. Tragic? Poate. Dar într-un fel, și sublim.”
Hai ca m-a amuzat textul tau si m-am lasat prada stilului :)
Nu stiu cum de mi-a scapat!