Cărtărescu, Pârvulescu: Literatura română la Salonul de Carte din Torino 2024

În cadrul Salonului de Carte de la Torino, organizat anul acesta între 9 și 13 mai, am avut din nou ocazia să întâlnesc scriitori români deveniți, în ultimul timp, oaspeți obișnuiți. Standul României, susținut de ICR, este de mai mulți ani în grija Libris Brașov, oferind spre cumpărare cărți în română, precum și (mereu prea puținele) volume românești traduse în italiană încă disponibile pe piață.

Printre scriitorii cu renume invitați anul acesta la evenimentele din cadrul Salonului, unii în săli dedicate de peste 300 de locuri, ceilalți la standul României, cu un număr de locuri extrem de limitat (am numărat în jur de 10), însă tocmai de aceea extrem de primitor, s-au numărat Tatiana Țîbuleac (pentru lansarea traducerii în italiană a romanului Vara în care mama a avut ochii verzi), Ioana Pârvulescu (pentru lansarea traducerii în italiană a romanului Inocenții), Dinu Flămând (lansarea traducerii volumului de poezii Om cu vâslă pe umăr) respectiv Mircea Cărtărescu (câștigător al premiului Mondello, secțiunea Internațional).

Am fost prezent la două dintre aceste evenimente, cel al lui Mircea Cărtărescu și cel al Ioanei Pârvulescu: ambele extrem de interesante atât pentru subiectele discutate, cât și pentru modul în care au fost concepute, de la invitați până la temele și structura conversației. Aceste momente de regăsire mi-au dat ocazia să reflectez și asupra receptării și traducerii literaturii române în Italia.

*

Pe 11 mai a avut loc în Sala Azzura – sală dedicată scriitorilor cu public numeros, și care a găzduit anul acesta laureații Nobel Orhan Pamuk și Abdulrazak Gurnah – evenimentul de decernare a Premiului Mondello. Două cozi separate s-au format în fața sălii cu o oră înaintea evenimentului: cei care apucaseră să-și rezerve un loc, și ceilalți (o tradiție, aceasta a rezervării unui număr limitat de locuri, inaugurată în 2021, singurul an în care Salonul a avut loc de două ori, recuperându-se ediția din anul precedent, suspendată din cauza pandemiei).

La coadă așteaptă mulți tineri care țin în mâini cărțile lui Mircea Cărtărescu. Unii citesc stând turcește pe mocheta albastră, între cordoanele ca de aeroport care dirijează și separă cele două cozi. De obicei este vorba despre cele mai noi traduceri, Melancolia și Solenoid; nu lipsesc însă și cărți traduse de mai multă vreme, precum Travesti sau De ce iubim femeile.

Evenimentul începe punctual, în jurul orei 18:15. Pe scenă, alături de Mircea Cărtărescu, se află Bruno Mazzoni, traducătorul cel mai prolific al operelor sale în limba italiană, Nicola Lagioia, scriitor și director al Salonului de Carte între 2017-2023, unic jurat al premiului de anul acesta, și Giovanni Puglisi, președinte al Premiului Mondello.

Întrucât Bruno Mazzoni traduce consecutiv pe scenă, nu este nevoie de căști pentru traducerea simultană, astfel că publicul nu trebuie să-și lase la intrare buletinele, cum se obișnuiește în cazul traducerii simultane: ceea ce face ca sala să se umple rapid, unii spectatori alergând pentru a prinde locurile cele mai bune. Nimeni nu se înjură și nu cade, goana pentru locuri se petrece organizat, cu resemnare, în special față de primele două rânduri din față, rezervate deja delegației românești și unor jurnaliști, critici și fotografi italieni.

Cuvântul îi este acordat în primul rând președintelui Premiului Mondello, la celebrarea a 50 de ani de la înființare. Premiul sicilian, spune el, rezistă în condiții dificile, mai dificile decât cele în care rezistă, altminteri, mafia, adresându-se în primul rând tinerilor și cititorilor prolifici. Propune autori care au câștigat, în urma decernării, premiul Nobel (ca Heaney, Coetzee sau Annie Ernaux).

În aplauzele întregii săli, premiul îi este oferit așadar lui Mircea Cărtărescu. Urmează fotografiile ritualice. Președintele premiului Mondello și Mircea Cărtărescu, îmbrățișați în picioare, acoperindu-l complet pe Bruno Mazzoni, cu premiul între degete. Profil de sicilian mândru al președintelui. Mai umil și stingher, cum ne-a obișnuit, scriitorul român. Un fotograf insistă din partea dreaptă a scenei strigând de trei ori: „Și aici, și aici, și aici”! Cei doi se întorc, într-un final, generoși, spre stânga. Imortalizare. Cu toții se așază iar.

Onorurile fiind astfel distribuite, putem intra în mijlocul dialogului. Nicola Lagioia îl elogiază pe Cărtărescu, considerându-l un clasic contemporan. Apoi lansează o discuție despre ce înseamnă poezia pentru Cărtărescu. Nu ca structură poetică, ci Poezia ca revelație a lumii, ca principiu filosofic și estetic.

„Totul este poezie”, răspunde Mircea Cărtărescu, filosofia, știința, proza. Literatura este cunoaștere. Trăim cu toții în pântecul unui uriaș poem, iar scriitorii sunt receptori ai Poeziei universale. Poezia nu e doar vârful cunoașterii, ci este cunoștința însăși, este grația universală. Poeți au fost Kafka, Flaubert, Joyce. Toată filosofia existențialistă vorbea despre incomunicabilitate. Wittgenstein spunea, de pildă, „nu știu cum arată albastrul altuia”. Cu această poziție Cărtărescu se declară perfect de acord, cu excepția Poeziei. Poezia este ca un efect tunel: o particulă străbate acest tunel de la un capăt la celălalt, într-un fel sfidând legile fizicii.

Momentul este întrerupt de un anunț în megafoane: s-a pierdut un copil. Lagioia profită de situație pentru a spune o glumă reușită: copiii sunt ca niște particule ce urmează principiul indeterminării, adică nu poți ști unde se află față de rapiditatea cu care se mișcă. Aplauze. Râsete. Comentarii hilare. Atmosfera se relaxează ulterior, iese din rigiditatea instituțională propusă anterior de reprezentantul Premiului.

Ca în Tunelul lui Sabato, continuă Cărtărescu, redevenind totuși serios, cu toții reușim să ne vedem printr-un perete de sticlă: nu putem ști ce e în interiorul unui om decât atunci când îi simțim Poezia.

Literatura, altminteri, este pentru el un lucru extrem de serios, fără ca asta să însemne că scriitorii trebuie, neapărat, să fie serioși. Dadaiștii, de pildă, ori scriitorii satirici, ba chiar umoriștii erau printre cei mai serioși intelectuali: trebuie să crezi în literatură și să crezi că literatura are o valoare pozitivă în această lume „deseori murdară și urâtă”, că o poate schimba. Ca și Franz Kafka, încheie Cărtărescu, și el îndrăznește să se definească drept Literatură.

Discuția virează ușor spre jurnal. Ca și premiul Mondello, și Jurnalul lui Cărtărescu a împlinit de curând 50 de ani. Iată de ce, declară scriitorul, există o ecuație directă între el și Literatură. Jurnalul, adaugă, este de departe cel mai bun lucru pe care l-a scris vreodată: trunchiul celorlalte scrieri ale sale.

După aplauze, întrebarea următoare a lui Lagioia se concentrează asupra procesului de creație. În interviurile sale, Cărtărescu afirmă că există două elemente atunci când scrie, ca cele două fire ale unei mașini de cusut: unul coboară de deasupra, celălalt urcă de dedesubt. Unul este conștiința, muza, pe scurt inspirația, celălalt e scriitorul propriu-zis, în corporalitatea sa.

Cărtărescu reia acest concept explicând că nu i-a înțeles niciodată pe scriitorii extrem de mândri de ceea ce au scris. Pentru Literatură, pentru faptul că Literatura te alege, nu poți avea decât recunoștință. Precum femeile însărcinate, nu trebuie să cunoști procesul prin care se formează un copil în pântece: cu toate acestea, îți duci sarcina la bun sfârșit, în același mod în care scriitorul își duce la bun sfârșit opera.

În ce privește procesul scrierii, este vorba despre sugestionare. Cărtărescu afirmă că scrie sub influența unei aure, că simte momentul în care va scrie o carte așa cum Tolstoi simțea vecinătatea următoarei crize de epilepsie. Tot acesta este și motivul pentru care nu-și editează manuscrisele. „Unde ar mai fi surpriza”, spune el, „dacă aș ști de la început ce urmează să scriu”?

Curiozitatea lui Lagioia se îndreaptă apoi spre evoluția scriiturii. Odată cu faima, cu importantele premii internaționale câștigate în Spania, Mexic, Italia etc. și-a schimbat Cărtărescu stilul? Răspuns previzibil: nu!

Nu, spune Mircea Cărtărescu, ultima mea pagină de Jurnal este la fel ca prima, scrisă la 17 ani: același stil, aceleași idiosincrazii. „O revoluție nu poate să-mi schimbe stilul”, își amintește Cărtărescu că a declarat în glumă în fatidicul 1989. După ani, stilul său a rămas, într-adevăr, la fel. Din acest punct de vedere simte, iar, o afinitate cu Franz Kafka, pe care, în opinia sa, foarte probabil nimic nu l-ar fi putut tulbura în scris.

Cărtărescu profită de ocazia amintirii premiilor și receptării sale internaționale pentru a mulțumi publicului din sală, celor trei editori ai săi din Italia (Voland, Il Saggiatore și La nave di Teseo), reprezentanților premiului Mondello și întregii comunități literare formate din critici, traducători etc. care au contribuit la succesul și primirea sa.

În închidere, o ultimă întrebare a lui Lagioia: ce i-ar spune Cărtărescu cel de acum celui de la 17 ani?

Follow your heart! răspunde Cărtărescu în engleză, amintind de faimoasa povestire a lui Borges, în care acesta își întâlnește sinele mai tânăr și aproape irecognoscibil într-un parc.

Aplauze, iarăși goană spre locul din afara sălii unde autorul va da autografe. La această nouă coadă, unde mă poziționez destul de în față, publicul discută despre asemănarea dintre Cărtărescu cel din viața reală, sau Cărtărescu-omul și Cărtărescu-autorul. În opinia unora dintre participanții la eveniment, scriitorul este, în definitiv, egal cu sine însuși – ca ideologie, ca înclinație spre visare, ca viziune – fie că îl întâlnim pe hârtie ori în realitate. Nu pot decât să le dau dreptate.

Este a treia oară când interacționez cu Mircea Cărtărescu, a doua când o fac pentru un autograf și mi se pare banal să-i spun orice, chiar și Bună ziua, sau Mulțumesc! Și totuși o fac, oricât de puțin ar însemna asta în oceanul celor care l-au salutat și i-au strâns mâna de-a lungul timpului. „Felicitări pentru premiu” adaug la final. Îmi mulțumește cu aceeași stinghereală care l-a caracterizat dintotdeauna. Surâde la fel de stânjenit în fotografiile pe care, din afara cozii, i le realizează Ioana Nicolaie, mereu prezentă alături de el la evenimente.

Într-un grup în așteptare o recunosc pe Ioana Pârvulescu alături de fostul meu profesor de literatură română la universitate, Roberto Merlo. Tresar când mi se pare că îl recunosc într-un alt grup pe Matei Vișniec. Se va dovedi a fi doar o asemănare izbitoare.

*

Micul stand al României se animă următoarea zi, pe 12 mai, pe la ora unsprezece. În jurul standului gravitează aceeași reprezentanți ai ICR, profesori universitari, traducători, scriitori, editorii de la Voland (cei care au tradus în Italia romanul Ioanei Pârvulescu, Inocenții). Câțiva studenți de limbă și literatură română la universitățile din Italia, bloggeri, bookstragrammeri etc.

Pe unii îi cunosc, pe alții nu, însă atmosfera este și va rămâne până la finalul evenimentului Ioanei Pârvulescu una de descoperire, culturală și interpersonală. Sigur că, fiind prezenți doar o mână de oameni, este mult ușor să socializezi; însă trebuie adăugat și faptul că am descoperit o Ioana Pârvulescu debordantă de entuziasm, interesată personal de fiecare dintre membrii publicului, extrem de umilă și binedispusă.

Alături de ea pe „scenă” același neobosit traducător și promotor al culturii române în Italia, Bruno Mazzoni, care se va ocupa de traducerea consecutivă. Mazzoni i-a tradus, pe lângă Mircea Cărtărescu, pe Max Blecher și Matei Călinescu, îndrumând și fiind consultat, cum voi avea să descopăr în decursul evenimentului, și pentru cele două romane apărute până acum în Italia ale Ioanei Pârvulescu, Inocenții și Viața începe vineri (în ultimul semnând inclusiv postfața).

Dar traducerea romanului Inocenții a fost realizată de Anita Paolicchi, și ea pe scenă alături de autoare. O cunoscătoare a limbii și culturii române, cu a doua diplomă universitară obținută în România, așa cum reiese din prezentarea lui Mazzoni, cel care deschide evenimentul amintind de aniversarea, anul acesta, a 50 de ani de la publicarea romanului La storia de Elsa Morante (iată, o altă aniversare de jumătate de secol!).

Există afinități, continuă Mazzoni, între acest roman al lui Morante și cel al Ioanei Pârvulescu. Ambele se concentrează asupra istoriei secolului trecut, deși în două puncte geografice diferite. Ambele recuperează inocența perspectivei asupra Istoriei. În cazul specific al romanului Inocenții, rămâne pe fundal această dorință de a oferi o mărturie veridică asupra Istoriei, cea din interiorul familiei; o versiune a Istoriei opusă celei oficiale, controlate de comunism.

Un alt element central al romanului Ioanei Pârvulescu este multiculturalitatea spațiului transilvănean (reprezentat de orașul Brașov). Nu întâmplător, amintește Mazzoni, titlul italian este Dove i cani abbaiano in tre lingue (tr. rom. Acolo unde câinii latră în trei limbi). Sași, maghiari și români alcătuiesc și au alcătuit de secole comunitatea unitară și heterogenă, în același timp, a acestei regiuni.

Microfonul îi este pasat astfel autoarei, care începe prin a mulțumi în primul rând editurii Voland, traducătorilor, graficianului de copertă, într-un final lui Bruno Mazzoni, care a ajutat-o să-și găsească locul pe piața italiană, și reprezentantei ICR Oana Boșca-Mălin, altminteri o fostă elevă de-ale sale.

Ioana Pârvulescu continuă cu informații generale despre romanul Inocenții, început în jurul anului 2016, odată cu descoperirea bolii mamei sale. Intenția inițială era aceea de a salva poveștile de familie înainte ca acestea să dispară complet, dat fiind că boala mamei sale se agrava. Faptul că romanul are succes în România nu îi este datorat ei, admite scriitoarea umil, ci tocmai acestor povești aflate de generații în ADN-ul strămoșilor ei.

Pârvulescu trece apoi la traducere. Cuvântul „casă” își păstrează genul feminin și în limba italiană, spre deosebire de alte limbi, ca de exemplu germana. Acest lucru este de importanță majoră pentru autoare, întrucât, după moartea mamei sale, acest roman a fost resimțit puternic de ea ca o întoarcere într-o casă, fie ea, această casă, un sinonim pentru ceea ce se numește „principiu matern”: o mamă la care să te întorci mereu.

Din public, cineva amintește că astăzi se sărbătorește, în Italia, Ziua mamei. Coincidența este apreciată de autoare, care își continuă discursul povestind că, deseori, locuind ea la București, a dorit să-și îmbrățișeze fosta casă a copilăriei din Brașov. Iar asta nu din aviditate, ca cea a lui Ion din romanul omonim al lui Rebreanu, ci dintr-un sentiment intim de regăsire și conexiune [n.r. cu trecutul].

Amintindu-și de copilăria ei din Brașov și recitind Dostoievski, Ioana Pârvulescu a realizat că și ea, asemenea personajului Aleoșa, avea niște amintiri care o puteau salva. Iată de unde și motto-ul care deschide romanul, cu trimitere directă spre cartea lui Dostoievski: „Acela care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viața poate fi sigur că la un moment dat își va regăsi scăparea în ele” (p.5). Ioana Pârvulescu speră ca și publicul italian, precum cel român, să se regăsească în aventurile descrise în carte, dacă nu în Copilul Universal din roman, cel care zace, altminteri, în fiecare dintre noi.

Microfonul trece, astfel, la traducătoarea Anita Paolicchi. După mulțumirile de rigoare, traducătoarea vorbește despre procesul traducerii cărții, în special a acelor elemente diferite dintre cele două limbi, la traducerea cărora a lucrat în strânsă legătură cu autoarea și Bruno Mazzoni. Despre titlul italian, Paolicchi ne dezvăluie că acesta reia titlul traducerii în germană a cărții, dar este, de fapt, și o referință directă la o replică a unui personaj din roman.

Întregul text, continuă traducătoarea, se bazează pe acest joc al referințelor și citațiilor, din acest motiv Inocenții putându-se defini (și) un roman polifonic: înglobează, ca într-o concatenare, mai multe voci, în special cea a copilei și cea a adultei de mai târziu, aceasta din urmă reflectând asupra „vocii” sale din trecut.

Urmează lectura, în română și în traducere, a unor părți din roman, atent selecționate pentru a distinge registrul poetic de cel colocvial, și a putea aprecia, astfel, nu doar complexitatea textului original, ci și traducerea excelent realizată în limba italiană.

Fiind eu, la bază, un traducător, nu am putut decât să apreciez această atenție acordată, în structura evenimentului, tocmai procesului de traducere. Astfel încât, la momentul adresării întrebărilor din public, nu am putut să nu dau curs unei curiozități personale legate tocmai de traducerea unor elemente culturale (în limbaj tehnic, cultureme), pe lângă cea a unora strict lingvistice. Întrebarea mea legându-se, așadar, de strategiile folosite pentru a reda acest dezechilibru sistemic între culturi/limbi, compensarea căruia reprezintă pâinea cea de toate zilele a fiecărui traducător.

Nimic nu a fost omis, m-a asigurat traducătoarea, alături de autoare și de îndrumătorul Mazzoni. Inclusiv acele rime, poezioare, cântece etc. au fost redate, în atentă colaborare cu autoarea, în limba italiană prin parafrazări în corpul textului, fără note care ar fi întrerupt fluxul lecturii. Ce nu a fost tradus (ca de ex. cuvântul „sarmale”) altminteri cu sens ușor de găsit printr-o căutare pe internet, a fost, în orice caz, explicitat în nota asupra ediției inclusă la final și scrisă de însăși Anita Paolicchi.

Evenimentul se închide, așadar, cu un feed-back din partea unui bookstragrammer pe nume Jaro, (profil @adrenalibri) care se ocupă, pe Instagram, de literatura din Europa de Est tradusă în italiană. Îmi face mereu plăcere să-l întâlnesc cu ocazia acestor evenimente.

Cei interesați de literatura est-europeană în Italia sunt o mână de oameni care se re-cunosc între ei, se simpatizează și suțin reciproc. Ei distribuie, pe cât le stă în puteri, din pură pasiune și interes spontan, în mod complet dezinteresat față de orice câștig financiar, această literatură pe care piața de carte din Vest o consideră, în definitiv, minoră. Puține, și lipsite de continuitate, rezultă traducerile sporadice ale câte unui autor din spațiul european de Est, deși în ultima vreme nu pot să nu observ o îmbunătățire a situației în plan general: lucru care îmi dă speranțe pentru viitor.

În paranteză fie spus, s-a apropiat de mine și un student foarte prietenos (de care însă m-am pierdut până la finalul evenimentului) al profesorului Dan Octavian Cepraga, profesor al catedrei de limbă și literatură română la Universitatea din Padova: un alt centru de cercetare și studii de românistică printre cele mai entuziaste și valide din Italia (pe lângă cel de la Torino).

Întorcându-ne la feedback-ul lui Jaro, acesta a ținut să-i mulțumească autoarei pentru acele povești cu care inclusiv părinții lui, cu origini ruso-cehe, s-au identificat. Iată cum, în comunism, și, adaug eu, în post-comunism, există o dimensiune comună, universală, de inteligibilitate în spațiul est-european.

Încă o observație merită făcută, cred eu, asupra disponibilității autoarei la finalul evenimentului. Aceasta a acordat atenție fiecăruia dintre cei care i-au adus romanul la semnat. Personal, m-am bucurat enorm să fiu introdus autoarei de către fostul meu profesor de literatură română la Universitatea din Torino, Roberto Merlo: o persoană extraordinară ca om, căruia îi datorez și mare parte din viziunea mea artistică, pe lângă metodologia folosită de fiecare dată când traduc și scriu literatură.

Am descoperit afinități (apropo de coincidențele universale, fir roșu al evenimentului și, personal, al întregului Salon de anul acesta) afinități incredibile, umane, între mine și Ioana Pârvulescu, cum ar fi, de exemplu, aceea că ambii folosim culoarea verde pentru a scrie, ambii includem data în autografe, ambii suntem interesați de povestea oricărei persoane cu care ne întâlnim.

*

Rămân optimist, după acest Salon de Carte, față de primirea literaturii române în Italia, oricât de circumscrisă unor cunoscători, oricât de condiționată prin soluții de promovare singulare.

Percepția publicului italian a literaturii est-europene și, mai cu seamă, a celei românești, este în continuă expansiune. Rămâne ca strategia de promovare să se reinventeze, împreună cu posibilitățile de finanțare a traducerilor, în acest moment destul de nefaste ale ultimilor ani. Ani în care fondurile au fost masiv redimensionate, în care instituția politică și-a extins controlul asupra exportării culturii/literaturii române în lume, impunând deseori alegeri discutabile în loc să facă un pas înapoi.

Este nevoie de noi idei, de situări out of the box, în afara coridorului unic prin care în acest moment literatura română reușește, greoi și sporadic, să ajungă la publicul din afară. Într-un cuvânt, este nevoie de o redirecționare a pluralității și colaborării, a entuziasmului și susținerii reciproce deja existente spre alternative viabile, prin care și alți autori români ai literaturii tinere să aibă șansa de a se exprima în afară. Însă despre toate acestea sper să pot scrie la fel de entuziast și cu altă ocazie.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/