Cu ce rămânem

Vlad plănuia să citească în parc, dar nu se putea decide ce cămașă să poarte. A ignorat o memă primită de la Elena. În schimb, a întrebat-o, trimițând câte o poză: cea verde sau cea bej? „Aia bej, dar bag-o în pantalon și calc-o mai întâi”. Și așa a făcut.
A dat două ture de parc până să găsească banca perfectă, la o intersecție a trei alei, pe unde trecea multă lume. Îi plăcea să fie printre oameni. Cu soarele în spate, cu doar câteva raze care treceau de frunze. Mirosea a Mâna Maicii Domnului. Vlad a deschis Maestrul și Margareta. Rămăsese în mijlocul unui capitol. A citit o pagină. Și-a ridicat privirea să vadă două fete plimbând un câine, un akita. Cea care ținea lesa era drăguță, creață, purta rochie de vară și râdea cu poftă. Le-a urmărit cu privirea, zâmbind involuntar. A mai citit o pagină, și-a dat seama că pierduse firul poveștii. A luat capitolul de la început. A citit o pagină, a trecut un cuplu ținându-se de mână, a mai citit încă jumătate, o fată cu părul negru, ondulat, s-a așezat pe o bancă lângă el și a început să-și ruleze o țigară. Zâmbea cu ochii în telefon. Vlad a recitit pagina, a ajuns iar la mijlocul capitolului. Fata și-a aprins țigara și a început să vorbească la telefon în franceză.
A închis cartea când a primit alt mesaj de la Elena: „ce faci?”. Atunci s-a și uitat la mema primită de la ea, care zicea: „Flamingo nenorocos în dragoste, și-a depus primul ou la 70 de ani”. I-a dat like, apoi i-a răspuns. Elena i-a scris: „Vrei să ne vedem să mâncăm ceva? Am o întâlnire în două ore și n-aș sta acasă până atunci”.
Vlad a ajuns primul la pizzerie. Se uita la oferte când Elena s-a așezat în fața lui. Avea păr castaniu, drept. Purta un tricou galben băgat într-o fustă scurtă. Vlad a lăsat meniul jos. Elena a pus un deget pe o imagine cu pizza, aplecându-se peste masă:
— Ce e asta?
Când Vlad s-a aplecat să vadă, Elena l-a pupat scurt pe buze. Și-au zâmbit.
— Cum ți-a fost săptămâna? a întrebat-o.
Și-au luat o pizza și au terminat-o, spunându-și fiecare ofurile de la muncă. La țigara de după plata notei, au trecut de la bârfele despre colegi la cele despre oameni în general, și apoi, cum era firesc, la relații.
— Nici nu mai știu ce vreau, a spus Elena.
— Nici eu, a încuviințat Vlad.
Fuseseră împreună trei luni, dar nici unul nu era ceea ce dorea celălalt. De la despărțire trecuseră trei luni. Rămăseseră prieteni. Își povestiseră deja despre relațiile pe care le avuseseră înainte să se cunoască.
Elena i-a spus că după despărțire s-a mai culcat cu un cunoscut, un tip îngâmfat. Că mai ieșise cu un ceh de pe Bumble. Se vedeau de o lună și ea credea că e ceva platonic.
— Chiar avem discuții faine, dar are niște faze, zici că-i copil, și nu-l pot vedea în modu’ ăla.
Dar cehul o chemase la el, iar Elena se gândise „bine, hai, să vedem ce-o fi”. După ce făcuseră sex, cehul nu-i mai răspunsese la mesaje.
— A fost cam ciudat, oricum, nu știu dacă mi-a plăcut. Băi, da’ ce ascundea băiatul ăla în pantaloni! Aș mai fi vrut doar încă o dată, că prima oară m-a luat prin surprindere.
Și Vlad i-a spus despre chestia de două luni pe care tocmai o încheiase cu o fată de pe Bumble.
— Chiar e foarte faină tipa, simpatică, incredibil de veselă, de un optimism incurabil, și sexul e bun. Dar în ultimele săptămâni, când făceam micul dejun sau stăteam în parc la soare și vorbeam în continuu nimicuri, voiam să fiu oriunde altundeva, singur.
După ce și-au terminat țigările, pentru că trecuse doar o oră, au luat-o la pas către un magazin de haine second hand.
— Uite ce băiat frumos, a zis Elena, arătând către un tip cu nasul mare în partea cealaltă a intersecției.
— Zău, el? a zis Vlad. De fapt, e genul tău, da.
— Zi-mi și tu de cine-ți place.
Dar înainte ca Vlad să spună, Elena a continuat:
— Stai că știu.
Și a arătat către aceleași două fete care plimbau un akita, către creața care ținea lesa.
Vlad a încuviințat și i-a spus că le-a văzut și mai devreme.
— Păi, și? a întrebat Elena.
— Eh, nu era contextul.
Au ajuns la magazin. Vlad a arătat către o rochie verde ce se asorta cu ochii ei și i-a spus „ți-ar veni chiar bine”. Elena a arătat către o cămașă cu un model strident, și i-a spus „ai cam rupe pizdele cu asta”. Au ieșit din magazin. Vlad și-a luat cămașa. Elena nu și-a luat rochia.
Pe trotuar, ea și-a pus o țigară între buze, nu a aprins-o. A oftat lung, și-a lăsat capul pe umărul lui Vlad, și-a luat țigara neaprinsă dintre buze. S-au îmbrățișat lung, apoi s-au sărutat.
— Și? Cu cine te vezi acuma? a întrebat Vlad.
Și-a aprins o țigară, a întins bricheta Elenei. A ascultat-o cu o ureche. Se uita în magazinul second hand, la vânzătoarea scundă care aranja hainele. Era creață.
Elena se vedea cu un băiat, tot de pe Bumble, cu care, deși vorbea deja de două luni, urma să se întâlnească pentru prima dată.
— Of, nu știu. E un copil. E prea ușor impresionabil. Zice mereu cât de deșteaptă sunt, ceea ce îmi plăcea la început, dar a devenit inconfortabil. Adică, e simpatic, un suflet pur, dar nu știu, parcă aș vrea pe cineva mai sigur pe sine.
— Înțeleg.
Vlad a tras ultimul fum din țigară.
— Păi, dacă nu merge, poți să vii la mine diseară, dacă vrei.
Elena a încuviințat. S-au îmbrățișat iar.
Vlad s-a întors în parc. S-a așezat mai întâi pe o bancă mai izolată. A așteptat până nu mai trecea nimeni, ca să-și schimbe cămașa bej cu cea nouă. Era șifonată. Nu a băgat-o în pantaloni. A stat pe gânduri cât timp a fumat încă o țigară. Voia să se ducă iar pe banca de la intersecția dintre cele trei alei. Până la urmă a rămas unde era și a deschis cartea. „Măcar un capitol să citesc”, și l-a luat iar de la început. Treceau oameni, dar nu a mai ridicat privirea din carte. A ajuns la pagina unde o deschisese la începutul zilei, când a simțit botul unui câine pe picior. Era un akita care dădea de zor din coadă. Creața în rochia de vară ținea lesa. Era singură.
— Scuze, așa e el, prietenos, a spus fata.
Vlad a închis cartea și a început să mângâie câinele care se așezase lângă el.
— E în regulă, a spus Vlad, zâmbindu-i.
— Pot să mă așez? L-am plimbat mult, a obosit.
— Desigur. Eu-s Vlad.
— Maria, încântată. Drăguță cămașă.
— Mersi! Frumoasă rochie.
— Mersi!
Un moment, cei doi și-au zâmbit.
— Și? Ce citești?
S-a uitat la copertă.
— Parcă mai văzusem un tip citind fix aceeași carte, mai devreme. Poate-l găsești, schimbați păreri!
Vlad a râs și a întrebat-o cum îl cheamă pe câine. A trecut o oră, akita-ul stătea încă întins pe jos, ei râdeau, soarele apunea.
Telefonul lui Vlad a vibrat. S-a uitat la mesajul de la Elena: „Deci, a fost teribil! Mai vrei să ne vedem la tine?”. Vlad a răspuns: „Of, pare rău. Nu mai pot în seara asta, o să-ți povestesc de ce. Dacă vrei mâine. Aș găti ceva, îmi zici dacă ai timp. Și să-mi zici și tu de ce a fost nasol”.
— Așa, scuze, a zis Vlad băgând telefonul în buzunar. Vrei să mergem să bem ceva?

Mihai Cacior

N. 1997. A absolvit facultatea de Automatică și Calculatoare, în cadru Politehnica București, și lucrează în domeniu. În facultate a început să scrie povești SF și să picteze. După ce a absolvit s-a lăsat de pictat, a continuat să scrie, făcând trecerea la ficțiune realistă.