Dvasivov își aruncă privirea împrejur. Cu durere își descoperă camarazii răniți pe front. Unora le sângera câte un braț, altora le fuseseră atinse gleznele. Oriunde privea, disperarea și spaima erau cele care stăpâneau totul.
Își aminti de cei de acasă… de Vera, de Matiușa, de Lena, de părinți… chipurile prețuite ale acelora pe care îi purta mereu în suflet i se iveau acum parcă dintr-un trecut foarte îndepărtat. Se săturase de cei patru ani petrecuți pe front. Scrisorile, și-așa foarte puține la număr, nu îi erau îndeajuns pentru a se simți alături de cei pe care îi părăsise. Cadavrele ce îl împrejmuiau îi aminteau de pericolul ce l-ar putea distruge în orice moment. Voia să plece! Să plece și să îi lase pe toți ceilalți să lupte în van! Își dorea cu orice preț să evadeze din această horă a zădărniciei în care fusese împrejmuit împotriva voii sale. L-au obligat! L-au silit să ia parte asemenea celorlalți la această neîncetată luptă pentru putere. Gândurile sale erau altele. Țelul său în viață nu era nicidecum acela de a lovi în inamic.
Își amintea de leagănul de lemn brun în care în fiecare seară își sorbea ceaiul de iasomie. Aceste clipe devenite ritualul de la asfințit erau însoțite de filele care miroseau a tipar învechit. Pe Dvasivov nu-l preocupa nici guvernul, nici problemele economice, nici neajunsurile comerciale. Cerea doar să-și revadă pruncii și soția, să-și îmbrățișeze părinții.
Se decise să dezerteze. Dorul de cei pe care nu îi mai văzuse îl dobora. Își croise deja un plan strategic. Îl făurise cu mult tact și precizie. Urma să părăsească frontul la lăsarea întunericului, chiar atunci când ofițerii își schimbau tura. Calculase dinainte suprafața acoperită cu sârmă ghimpată. Hotărâse să mărească măsura pasului. Așa reușea să parcurgă zona într-un mod mai alert. Totul era decis!
Va dezerta fără nicio teamă. Va pleca fără niciun regret. Când, deodată, își aminti vorbele rostite de Piotrovici:
Prețuiește-i pe ceilalți și nu-i dezamăgi!
Piotrovici era un bătrân pe care îl întâlnea adeseori când mergea la mănăstirea la care își aflase un părinte povățuitor. Pe „Taica Piotr” cum obișnuia Dvasivov să îl alinte, îl admira mult. Stăteau împreună la multe pahare de vorbă. Asculta cuvintele pline de înțelepciune ale unui fost dascăl vreme de cincizeci de ani. Bătrânul Piotr era un adânc cugetător, iar profunzimea gândirii sale îl impresiona de fiecare dată pe Dvasivov. Tăifăsuiau despre orice. Subiectele lor sacre rămâneau totuși, istoria și religia. Oricâte ar fi discutat, Piotrovici îl emoționa prin zestrea sa lăuntrică.
„Prețuiește-i pe ceilalți și nu-i dezamăgi!”. Îi răsunau acum cuvintele pe care bătrânul i le împărtășea la fiecare despărțire. În sufletul său, izbucnise un război mult mai crâncen decât cel pe al cărui front se afla.
Dacă i-aș părăsi înseamnă că ar fi o dezamăgire din partea mea?
Se întreba deznădăjduit Dvasivov.
Siguranța de adineauri căpătase alte coordonate. Nu știa ce să facă. Deși inițial hotărârea sa dârză de a dezerta nu putea fi încălcată, cuvintele ce îi răsunau, îi zdruncinaseră propriul univers.
-Cred totuși că nu! Nu e nicio dezamăgire! Ba dimpotrivă! E un act plin de curaj! E o formă de sacrificiu! Pentru cei iubiți ai mei, mă arunc în fața celui mai iminent pericol.
Dvasivov era tulburat. Ajunsese într-o stare acută de îndoială. Se simțea neputincios. Îi era teamă. Trăia o luptă interioară căreia nu izbutea să îi găsească nicio soluție. Pe de altă parte, ruptura de viața sa trecută se afunda tot mai mult. Nu mai rezista. Ducea lipsa mângâierilor Verei. Se simțea sărac fără chicotelile lui Matia și ale Lenei. Se împotrivea acestei despărțiri. În plus, mai avea o temere. Îi era frică. O frică pe care o înfruntase de mai multe ori. Acum însă, era slăbit. Nu se mai putea ridica din mocirla în care îl cufundase războiul. În pofida tuturor gloanțelor și al obuzelor întâlnite, se temea de moarte.
-De ce să îți fie frică de moarte? Moartea îți poate aduce o răsplată pentru o viață trăită frumos!
Vorbise zile de-a rândul cu taica Piotr. Adâncurile săpate de povara anilor pe chipul bătrânului îl apropiau tot mai mult pe acesta de clipa morții.
– Cum? Matale nu te temi de moarte? Nu îți este frică deloc? era enigma care îl urmărea pe Dvasivov în privința stării de liniște caracteristică bătrânului.
– Să mă tem de moarte? Nici prin gând! Ba chiar o aștept!
Dvasivov era nedumerit. I se părea lipsită de rost dorința lui Piotrovici. Credea că bătrânețea începuse să își pună semnul peste cugetarea taicii.
-E imposibil ca un om atât de bucuros și gospodar ca Piotr să aștepte moartea, gândea el.
-Dragul moșului, cum să te lămuresc eu? Vezi, tu, se tem de moarte doar cei care nu știu ce se întâmplă după. Ceilalți însă, nu au această grijă.
La auzul acestora, Dvasivov chiar nu mai înțelegea nimic.
-Care unii? Care alții?
-Dacă te lași condus doar de lumea de dinafara ta, fără nicio pregetare că vei vedea doar imaginea sumbră a unor temeri nerezolvate. Dacă te lași condus doar de puterile tale, uneori nu e suficient. Ajungi în situații pe care nu prea mai poți să le depășești. Pentru asta, există Cineva Care îți întinde o mână de ajutor. Atunci, te ridici cu atâta ușurință încât te miri și tu cât de nesăbuit erai înainte. Așa e și cu moartea.
-Taică Piotr, tare aș vrea să pricep din ce spui. Mă minunez cum și ce cugeți, dar mi-e cu neputință să cuprind cu mintea.
– Dragule, pe tine te văd ca pe fiul meu ce a plecat și spre care mă voi îndrepta în curând. Atât îți spun. Să nu îți fie teamă de moarte! O viață întreagă tânjim după o libertate absolută. Alergăm spre ea, ne luptăm pentru a o dobândi. Trăim totuși o iluzie. Ne amăgim, căci lumea ne pune tot felul de piedici înaintea cărora trebuie să ne supunem. Or, în situația aceasta nu mai suntem liberi. Pentru motivul acesta aștept moartea. De-abia atunci sufletul meu dezrobit de trup se va simți cu adevărat liber. Acum inspir mirosul veșniciei. După clipa morții, voi gusta din toată esența libertății nemărginite. Să nu-ți fie frică de moarte! E doar o treaptă spre cuprinsul superior al Vieții. Prețuiește-i pe ceilalți și nu-i dezamăgi!
Dvasivov își amintise de ultima întâlnire cu bătrânul Piotrovici. Discuția rememorată îl puse pe gânduri. Piotr avea dreptate. Dacă și-ar fi lăsat tovarășii, ar fi devenit un trădător.
-Voi fi un trădător… un trădător egoist și fricos. Am de îndeplinit o misiune. Sunt dator să prețuiesc omul și să nu îl dezamăgesc prin faptele mele. Altfel, viața mea ar fi lipsită de valoare. Rămân! Rămân și lupt în continuare! Îmi apăr familia, patria, trecutul!
Dvasivov se hotărâse așadar să nu mai dezerteze. Chiar în clipa în care decise să nu mai părăsească frontul, simți capătul unui glonț care îi pătrundea în inimă. Trecuse de veston, iar rana se adâncea tot mai tare.
Nu mi-e frică de moarte! Nu! Acum nu mă mai tem!
Rostind acestea, Dvasivov își aplecase pleoapele și schițase un zâmbet firav pe chipul împăcat.
Bine ai venit, dragul moșului! Bine ai venit, Acasă! fuseseră cuvintele care îl întâmpinară.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com