Emil

Nu știu dacă vă mai amintiți de taberele de pioneri, dacă ați fost în vreuna sau dacă vi s-a povestit despre ele. Eu am fost. Cu mulți ani în urmă, atât de mulți încât sunt un pic nesigur dacă întâmplările povestite aici s-au întâmplat cu adevărat sau doar le-am inventat într-o joacă a imaginației. Este posibil și, de ce nu, să le fi visat ca atunci când, speriat de a fi îmbătrânit prea repede, îți visezi inconștient o altă copilărie.
Tabăra era împrăștiată pe niște dealuri împădurite și avea tot ce-i trebuie ca să-i primească, distreze și formeze pe viitorii cetățeni de nădejde ai patriei: căsuțe de lemn cu pridvor în care dormeam câte patru, în paturi suprapuse așezate de-a stânga și de-a dreapta intrării, sală de mese ce adăpostea sute de mese și de scaune de tablă (pe care nouă tare ne mai plăcea să le hârșâim pe cimentul podelei), ștrandul cu apa mirosind în fiecare dimineață atât de puternic a clor încât îți dădeau lacrimile numai apropiindu-te de ea (miros de care uitai imediat după primul minut de bălăceală), sală de sport, dușuri și veceuri comune, însă separate pentru băieți și fete, birouri și magazii. Sala de mese era folosită și pentru studiu și ca sală de festivități, la fel ca sala de sport, în funcție de nevoi.
Pe noi, partea cu cetățenii de nădejde ne cam lăsa reci. E adevărat că trebuia să ne trezim în fiecare dimineață la șapte și să dârdâim sub apa rece a dușurilor înainte de a ne încolona la apel, că micul dejun consta într-un lichid colorat și fără gust numit ceai, servit împreună cu o felie de pâine tare, unsă cu margarină și magiun și că prânzul și cina erau la rândul lor niște zemuri de legume fierte care, în funcție de consistență, se numeau fie supă, fie ghiveci. E, de asemenea, adevărat că între „mic dejun” și „prânz” trebuia să rămânem în sala de mese, să repetăm cântece și poezii patriotice și să studiem istoria nouă, cea scrisă de învingători. Contau în schimb cele două ore de bălăceală în ștrand de după prânz, urmate de două ore de sport și două ore de program de voie. Apoi, după cină, focul de tabără și stingerea, care de obicei dădea semnalul de începere al bătăii cu perne pe întuneric. Pentru noi totul însemna joacă.
Și pentru voi, cei care ați fost acolo, în tabără, sau ați ascultat povestea ei, probabil că totul era joacă. Și jocuri.
S-a întâmplat în timpul unuia dintre acele jocuri (să fi fost pitulușul? să fi fost țară, țară vrem ostași? să fi fost leapșa?), când băiatul acela firav (el zicea că-i într-a cincea, dar toți credeau că abia o terminase pe-a treia), cu pielea feței neobișnuit de albă și părul negru creț, creț, ca de oaie, al cărui nume nu mi-l aduc aminte (sau căruia imaginația n-a catadicsit să-i dea un nume), a venit la noi și a zis:
– Pot să mă joc și eu cu voi?
Nu-l cunoșteam, probabil era de la altă școală din județ.
Și atunci, nu știu de ce, m-am uitat fix la el, așa cum credeam între noi că trebuie să te uiți când vrei să distrugi pe cineva cu privirea, și l-am întrebat:
– Crețule, mă-ta-i acasă?
Instantaneu, pe toți ceilalți din grupul nostru de joacă puteai să-i culegi de pe jos de râs. Cred că a durat vreo câteva minute până s-au potolit toți, pentru că, după ce râsul ăla dintâi, adevărat, spontan se epuizează, se mai găsește câte unul care vrea să arate că el râde mai tare și mai mult decât alții și se forțează să râdă mai tare și mai mult, se bate pe burtă, se aruncă pe jos… uneori se creează competiții de râs tare și mult, de dragul râsului tare și mult.
Iar în tot timpul ăsta copilul acela firav, spre surprinderea mea, în loc să fugă de rușine, m-a privit dârz, cu ochii ăia ai lui, mari, negri, în care era evidentă sforțarea de a nu plânge. M-a privit cu vinișoarele roșii, umflate, pulsând sub pielea străvezie a tâmplelor și buzele tremurânde. A așteptat cu pumni încleștați lângă coapse până s-a potolit râsul și a întrebat din nou:
– Pot să mă joc și eu cu voi?
Să fi văzut atunci moacele lungite de uimire ale celorlalți!
L-am măsurat de sus și până jos cu privirea, am lăsat să treacă vreo câteva secunde, așa, ca să nu creadă cumva ceilalți că mă lăsasem impresionat de dârzenia puștiului – întâmplarea mă propulsase fără să vreau în poziția de șef de gașcă și trebuia să mă port ca atare. Apoi i-am zis:
– Cum să nu, mă, Crețule, din momentu’ ăsta ești de-al nostru!
Și de-al nostru a fost. Toate orele în care aveam program de voie, la mese sau la focul de tabără, tot timpul în care nu trebuia să fie cu cei de la școala lui și-l petrecea cu noi. Era în stare de orice ca să ne facă plăcere, ne ruga să ne jucăm cu mingea lui de fotbal (avea minge bună, artex), în plus fugea primul după ea când vreunul trăgea pe lângă poartă și mingea se ducea la mama naiba în boschete, sau cu cărțile lui de joc.
Cel mai mult se lipise de mine. Mă urma peste tot, iar în momentele de răgaz îmi povestea despre cărțile pe care le citise, despre locurile în care visa să călătorească (asemenea copiilor căpitanului Grant) și despre cum, atunci când se va face mare, va ajunge un doctor care o să vindece toate bolile din lume.
Întâmplarea, însă, a avut și un efect pe care nu-l așteptase nimeni. Câțiva din gașca noastră o povestiseră, ca să se dea mari, înflorită pe ici pe colo și cu accent pe rolul povestitorului – inventat sau exagerat, după caz – și altora. Iar replica, pe care deja începusem s-o regret, s-a lipit la rândul ei de copilul firav, cu pielea străvezie.
Oriunde s-ar fi dus Emil (ca să-i inventez un nume, orice personaj, chiar imaginat ori visat, merită să aibă un nume), crețule-mă-ta-i-acasă se ținea scai de el. Răspundea el „Prezent!” la careul de dimineață, „Crețule, mă-ta-i acasă?” se auzea un strigăt dintre rândurile de copii; apărea pe marginea ștrandului la orele de înot, „Crețule, mă-ta-i acasă?” zbiera unul dintre cei deja în apă; intra în sala de mese, „Crețule, mă-ta-i acasă?” se auzea imediat, bolborosit prin zeama de legume; îi rostea vreun profesor numele la orele de sport sau de propagandă, „Crețule, mă-ta-i acasă?” se grăbea unul dintre copiii să adauge. Și, de fiecare dată, toți izbucneau în râs (mai puțin profesorii, dar și la profesori – care nu făceau nimic pentru a-i opri pe ceilalți – se putea vedea uneori cum cu greu își ascund un zâmbet).
Chiar și atunci când se intersecta din întâmplare cu alți copii pe potecile din tabără, „Crețule, mă-ta-i acasă?” devenise un fel de salut. Așa că Emil ajunsese să se furișeze de ei, să nu mai folosească potecile, să-i ocolească când îi venea venind de departe. „Crețule, mă-ta-i acasă?!” îi strigau ei, dacă îl vedeau încercând să se ascundă după tufișuri sau copaci.
Gașca noastră încerca să-l protejeze, doar era de-al nostru, chiar am sărit la bătaie cu unii și alții de vreo câteva ori, îl încurajam să se joace cu noi, însă nu părea suficient. Emil începuse să evite întâlnirile cu ceilalți copii, aproape că nu mai venea la masă, participa doar la unele activități obligatorii, însă în majoritatea timpului stătea închis în căbănuța sa de lemn pretinzând că-i bolnav. Și poate chiar era. Devenise din ce în ce mai palid, pielea sa neobișnuit de albă căpătase o paloare străvezie, iar ochii negri își pierduseră scânteierea jucăușă. Nici măcar poveștile mele, despre cum o să ajung inginer de avioane și o să inventez un avion cu un motor atât de puternic încât o zboare de la New York la Tokio în trei secunde, nu-l mai încântau.
– Crețule, mă, tu chiar ești bolnav? l-am întrebat odată.
Nu mi-a răspuns. Mi-a aruncat doar o privire în care am crezut că văd un fel de disperare, ceva exact opus dârzeniei cu care mă înfruntase înainte. Bine că mai erau doar trei zile până la sfârșitul taberei.
A doua zi, însă, nu s-a prezentat la careul de dimineață. Profesorii se obișnuiseră ca el să lipsească uneori, așa că nu li s-a părut ciudat. Nu a apărut nici la micul dejun, nici la repetițiile de cântece patriotice, nici la masa de prânz. Abia după-amiaza, la ștrand, profesorul de înot a întrebat despre el. Copiii cu care împărțea cabana au răspuns că l-au simțind ieșind în timpul nopții și că de atunci nu l-au mai văzut. Atunci s-a dat alarma. La început au crezut că se ascunsese pe undeva. L-au căutat în toalete, în cabane, în birouri, în magazii, în toate cotloanele sălii de mese și ale sălii de sport, au răscolit echipamente, provizii, pături, cearceafuri și maldăre de lemne. L-au căutat prin pădure, i-au strigat numele ore întregi. E posibil să-l fi strigat Emil, Emil, Emil, e posibil ca numele pe care l-am imaginat pentru băiatul acela firav, palid și creț să fi fost chiar numele lui adevărat. Au alertat miliția și ocolul silvic. Nu era imposibil să fi fost atacat de animale sălbatice, se auziseră de râși prin pădurile acelea și, demult, chiar de lupi. La început a venit doar șeful de post împreună cu doi milițieni și pădurarul comunei. Mai pe seară a ajuns și un echipaj de la județ. Nouă ne-au zis să stăm în cabane și să ieșim doar dacă e absolută nevoie (adică la budă), până și masa de seară ne-au adus-o profesorii la cabane, mâncare care a constat, nu știu prin ce minune, într-un sendviș cu pâine albă, moale și parizer și câte un triunghiuleț de brânză topită Poiana. Pe Emil l-au căutat până noaptea târziu, la lumina lanternelor și a lunii (s-a întâmplat ca în noaptea aceea să fie lună plină). În zadar. La sfârșit, când profesorii au verificat fiecare cabană, să se asigure că suntem toți, ne-au spus că a doua zi vor veni echipajele de căutare cu câini lupi.
Abia când totul s-a liniștit mi-am făcut curajul să ies afară. Ținusem până atunci, însă simțeam că îmi pleznește bășica. Și oricât de într-a șasea și șef de gașcă aș fi fost eu, atunci, în mijlocul nopții, când cel mai bun prieten pe care mi-l făcusem în tabără dispăruse, când pădurea care ne încântase înainte părea acum monstruoasă, populată de animale sălbatice gata să mănânce copii și de copaci pe care lumina lunii pline îi transformase în strigoi, mi s-a făcut frică. Frică să merg pe potecă până la grupul de toalete, așa că m-am hotărât, era doar a mică, să mă duc în spatele cabanei. Știam un loc, la doar vreo douăzeci de metri de cabană, cu trei copaci gemeni, înconjurați de tufișuri, loc pe care îl descoperisem cu Emil și pe care îl folosisem să ne ascundem fie când ne jucam de-a pitulușul (nimeni nu reușise să dea de noi acolo!), fie când, ne-voind să fim bătuți la cap de nimeni, depănam povești despre doctori care vindecă toate bolile din lume și ingineri de avioane care inventează motoare nemaipomenit de grozav de puternice.
Acolo, în timp ce mă ușuram în sfârșit, fericit, am văzut umbra. Proiectată de lumina lunii, boțită și frântă pe solul neregulat al pădurii, se întindea umbra unei siluete lunguiețe. M-am întors și, privind în sus, l-am văzut. Un trup firav de copil atârnând nemișcat la capătul a ceea ce părea un cearceaf alb, răsucit.
Am urlat, am urlat, nu știu câte minute am urlat încontinuu, apoi m-am prăbușit leșinat.
M-am trezit a doua zi pe patul cabinetului medical al taberei. O asistentă grasă, însă cu față bonomă mi-a zâmbit și mi-a zis:
– Ehei, ne-ai speriat o țâră! Bine că te-ai trezit. Ia și mănâncă ceva, dup-aia îți iei bagajul și vii la careu. Autocarele sunt aici, în două ore plecați acasă.
N-am avut curajul s-o întreb ce se întâmplase, dacă ceea ce mi se năzărise în timpul nopții, atârnând de capătul cearceafului răsucit, fusese cu adevărat Emil.
În autocar m-am nimerit pe rândul al doilea în spatele șoferului. Acolo am auzit-o pe profesoara care ne însoțea spunându-i șoferului că tatăl copilului care se spânzurase venise de dimineață în tabără. Bietul om arăta distrus. Era singurul lui copil, le spusese plângând, și semăna atât de mult cu mama lui, cea pe care o iubise enorm și care murise și ea, cu un an înainte, de cancer.

* * *

Mă tot întreb dacă întâmplările povestite aici s-au întâmplat cu adevărat sau le-am inventat, doar într-o joacă a imaginației. Am citit undeva că anumite cercetări psihologice au demonstrat că, uneori, atunci când trec prin evenimente deosebit de traumatice, oamenii sfârșesc, pentru a se proteja, prin a elimina complet acele evenimente din memorie.
Mie totuși îmi place să cred le-am visat. Atunci când, speriat de a fi îmbătrânit fără să-mi fi răscumpărat vina, am încercat în zadar să visez o altă copilărie.

Pompilian Tofilescu

Trăitor până acum în trei țări (România, Canada și, în prezent, SUA) și între două limbi (română și engleză), literatura a fost (și este) pentru mine un pilon important al echilibrului interior.
În România am publicat două volume de proză scurtă („Lupi și mere stricate” și „Catedrala lingurilor”) și un volum de versuri, „#57”.
În Statele unite am publicat, de asemenea, un volum de proză scurtă, „The Jester. 11 Strange Stories” sub pseudonimul Theophilus Pomp.
În viața de zi cu zi lucrez ca expert technic la Ford Motor Company, Dearborn Michigan, trecându-mi până acum numele pe opt brevete de invenție internaționale în domeniul sistemelor și modulelor electronice pentru mașini.