– Mi-e rău! Putem să oprim undeva?
Mașina rula cu 150 km/h. Nu aveam cum să oprim acum, eram foarte aproape de locul unde se desfășurase crima.
– Și ce să-ți fac? Nu te-am pus eu să rămâi însărcinată!
Partenerii mei nu se înțelegeau deloc în ziua aia, părea că tensiunea plutea în mașină. Jane, colega mea de birou, și totodată cea mai bună prietenă a mea, era însărcinată în 8 luni. Paul, celălalt coleg al meu, vitezoman înrăit și pasionat de raliuri, avea o problemă cu femeile însărcinate fix în ziua aia. Tocmai aflase că soția lui vrea să îl părăsească și a ales să își verse nervii pe femeile – singurele femei – care îl mai suportau.
– Anne, serios, nu mă simt prea bine…
Jane părea palidă. Se uita la mine cu ochi mici și umezi, implorându-mă parcă să încetinesc mașina.
– Paul, poți, te rog, să o lași mai moale? i-am șoptit eu celui de la volan. Jane e palidă ca brânza și…
– O, Doamne, sper că nu o să vomite pe bancheta din spate!
Egoist ca întotdeauna!
– Uitați, doamnelor, ce-ar fi să vă las eu aici și să o luați ușurel pe jos? mi-a răspuns el sarcastic.
L-am lovit peste braț și l-am rugat iarăși să meargă mai încet. Degeaba. Acul indica tot 150 km/h. Urma să ajungem în orașul vecin, iar cea mai rapidă cale era autostrada, și, cum șeful ne-a ordonat să fim acolo în jumătate de oră, nu puteam să încetinim tocmai atunci. Jane, de obicei foarte înțelegătoare, lovea acum cu picioarele în spatele lui Paul, mișcându-i scaunul.
– Vrei să te potolești? Te porți ca un copil!
Paul părea destul de nervos, stătea încruntat și avea privirea fixă, cu sprâncenele ciufulite, părând că nu are chef de vorbă.
– Hormonii, i-am șoptit eu, zâmbind.
– Mă rog… a zis el, indiferent.
Am ajuns în câteva minute, slavă Domnului! Când am coborât din mașină, am tras aer în piept și m-am bucurat că nu trebuie să mai petrec timp cu o femeie gravidă și un bărbat cu toane. Combinația asta e periculoasă întotdeauna.
Șeful ne aștepta în pragul unei case cu etaj, care părea ruptă dintr-un film alb-negru. Scările albe din marmură se despărțeau în două bucle încadrate de coloane negre, apoi se uneau exact deasupra unei fântâni arteziene și imediat sub ușa masivă din lemn alb.
– Oau! mi-a șoptit Jane. E prima dată când rezolvăm și noi un caz mai de Doamne-ajută!
Într-adevăr, singurele cazuri rezolvate de noi aveau legătură cu morți suspecte ale unor vagabonzi sau cerșetori. Asta era prima dată când participam la ceva cu adevărat important.
– Haideți odată! ne-a strigat șeful.
Domnul Holmes – un mare clișeu, ați putea crede – era îmbrăcat într-un costum alb, care îl camufla cu totul în peretele casei. I se vedea doar fața închisă la culoare, proaspăt bronzată după o vacanță de două săptămâni în Caraibe.
– Uită-te la el! mi-a atras Paul atenția. S-a îmbrăcat în alb numai ca să se dea mare cu bronzul ală de milionar. Și pe noi ne plătește cu cât vrea el…
– Fiți cuminți, le-am zis eu. Zâmbiți frumos și poate ne scoatem și noi cu ceva.
Am urcat treptele lucioase și am ajuns în dreptul ușii. Totul era atât de curat și frumos, încât ne-a fost rușine să intrăm încălțați, dar șeful ne-a făcut semn să stăm așa. Am intrat mai întâi într-un hol cât apartamentul meu.
– De afară, casa pare mai mică, am zis eu, călcând cu grijă pe podea.
Holmes a râs și ne-a condus de la un capăt la altul al parterului. Nu are rost să descriu tot ce am văzut acolo, dar aș putea să rezum totul într-un singur cuvânt: BANI. Și nu eram singura cu aceeași opinie. Jane și Paul nu au scos niciun sunet timp de 10 minute, ceea ce, pentru ei, era un nou record. Singurul lucru pe care îl auzeam de la ei din când în când era „oau”. Atât. Măcar am avut și eu parte de puțină liniște…
– Veniți? Pe aici!
Holmes stătea în dreptul unei uși roșii, singura pată de culoare pe care am văzut-o până acum în casă, și făcea semne cu mâna ca un polițist.
– Hai, hai! Mai repede! Nu v-am adus la muzeu!
Am înaintat până la el, apoi a deschis ușa. O grădină superbă creștea sub ochii noștri; trandafiri de toate culorile, plantați în ghivece, în pământ, în glastre sau care se cățărau pe niște scărițe de lemn împrăștiau un miros dulce și amețitor. Șeful ne-a arătat o colibă din spatele grădinii și a pornit într-acolo. Am luat-o pe urmele lui, însă nu fără să tragem aer în piept de câte ori putem. O grădină ca asta era foarte rară în mijlocul unui oraș poluat, așa că de ce să nu profităm un pic?
– Aici! Intrați și cercetați locul crimei! Nu a mai fost nimeni înaintea voastră, așa că uitați-vă cât de bine puteți și dați-mi un raport cât mai detaliat asupra a ceea ce găsiți acolo. Ah, și încă ceva! M-am uitat puțin pe geam și… Jane, poate ar fi mai bine să nu intri. În starea în care ești acum, nu cred că o imagine ca asta ți-ar face bine.
Holmes, grijuliu? Asta e ceva nou!
Jane a dat din cap și a promis că nu va intra decât dacă era neapărată nevoie de ea. Așa că l-am luat pe Paul de braț și am apăsat pe clanță, gândindu-mă cu frică la ce s-ar putea ascunde în spatele ușii. Balamalele au scârțâit puțin, apoi ușa s-a deschis aproape singură.
– Iisuse Hristoase! a strigat Paul, dându-se înapoi câțiva pași.
– Ce? Ce e?
Nu puteam să văd nimic din cauza umerilor lui lați. Dar când mi-am făcut loc și am zărit cadavrul de pe covor, am înțeles reacția lui.
– Jane, Holmes avea dreptate. Rămâi afară!
* * *
Biroul mirosea a cerneală, ceea ce mi-a amintit că ar fi fost bine să aerisesc puțin din când în când, dar părea că pe Jane și Paul nu îi deranja.
– OK, deci… Avem un cadavru, am început eu să recapitulez. Sau, mă rog, trebuie mai întâi să îi găsim părțile lipsă. Avem un satâr și un ciocan, ambele curate. Crima nu s-a produs acolo, nicio urmă de sânge sau de violență, toate obiectele din cameră par la locul lor… Ce altceva?
– Ah, ai uitat de perdea! mi-a atras atenția Paul.
– Da, da, perdeaua! Sfâșiată. Aveți idee de ce?
– Poate avea o pisică, și-a dat Jane cu părerea.
– Da, una de doi metri! Tu ai văzut franjurile alea? a întrebat Paul pe un ton țâfnos.
– Nu am intrat acolo, îți amintești?
Doamne, ce dimineață am avut!
– OK, hai să ne calmăm! am încercat eu să mai destind situația, dar degeaba, cei doi încă își mai aruncau priviri răutăcioase. Bun. Holmes ne-a zis că omul care locuia acolo nu avea nicio legătură de rudenie cu proprietarii, că era un fel de practicant al … al ce? am încercat eu să îmi amintesc.
– Tantra, a spus Jane.
– Da, tantra… Chiar dacă nu am nicio idee ce înseamnă asta…
– E un fel de magie, o credință că lumea poate fi controlată de cei inițiați, că timpul și spațiul nu sunt ceea ce par și că noi putem, de fapt, să le modificăm dacă știm cum.
Ne uitam amândoi la Jane și ne întrebam cum de știe toate astea.
– Ce vă uitați așa? Sunt pasionată de chestiile astea mistice.
– Ah, deci aș putea oricând să mă trezesc pe fundul mării dacă te mai supăr, nu? a întrebat-o Paul, râzând.
– Nu am spus că le practic! Eu doar le studiez.
Așadar, cine ar vrea să îi facă rău „magicianului”?
Am rostit întrebarea și cu voce tare, dar singurele răspunsuri pe care le-am primit au fost de la Paul și toate aveau legătură cu puterea lui Jane de a-l transporta pe fundul mării. Cumva, știam că moartea lui era mai mult decât puteam noi înțelege.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com