Calul

Ceața dansează, tată, dansează în valuri, și cuprinde totul, în întregime, până la maluri. Nu vezi? Ascunde-mă repede dacă poți în brațele tale puternice și nu mă lăsa pradă ramurilor netrebnice și cântecelor rusalcelor aprige. Tată, ea are coroană și coadă și plete cărunte, și-mi strigă să-mi trec mai repede calul peste punte până nu răzbate soarele din mrejele lunii și nopții, până nu ne cuprind și nu ne învăluie zânele morții.

Cineva care s-ar fi uitat de sus la satul lor ar fi văzut o așezare neclintită într-o lumină galbenă, cu toate casele dispuse ca într-un cerc, destul de departe de o pădure deasă de arini cu umbră albastră, înconjurată și ea de o mlaștină aproape secată, tot de forma unui cerc, dar unul ceva mai mare. Seceta alungase orice suflare omenească de prin curți. Nicio pasăre nu mai zbura, niciun câine nu mai lătra cât era ziua de lungă în tot satul. Iarba din curte era galbenă ca paiele din miriște. Frunzele nucului din fața casei atârnau, pălite, spre pământ. Vița se uscase și vântul foșnea arar prin ea. La deal, porumbul și floarea-soarelui erau veștejite. De multă vreme nu mai căzuse vreo picătură de ploaie din cerul clar, albastru, fără nicio pată scămoasă de nori, oțelit de soarele ca un cuptor, nici în satul lor, nici în satele vecine. Nici fierăstrăul cu care tăia arinii nea Tudor nu se mai auzea de la o vreme în pădure. Nici tesla lui, nimic, nimic. Bun tâmplar, nea Tudor. Făcea niște coșciuge și niște cruci de toți banii, din lemn cu tărie în el ca să dea tărie și alinare locatarilor. Așchii-așchii erau pe tot drumul de la pădure-ncoace. Pădurea parcă asurzise și ea, tot de la secetă.
Murza și Amalia adunaseră din grădinița aflată în fața prispei lor ultimele legume pe care le mai puteau folosi în casă: roșii și ardei cu carnea gălbuie sau încă verde și niște ceapă galbenă, care se iuțise. Ei și cele trei fiice ale lor mai mari, Beti, Ana și Frederica, nici nu se atingeau de legume. Pe cele care ajungeau să se coacă le păstrau pentru fiica lor cea mai mică, Lia, care era bolnavă de lingurea de nici nu mai țineau minte de când. Cel puțin așa le spusese tușa Stanca, moașa satului, care le mai băgase în cap și ideea că Lia o să moară destul de curând. De atunci, Amalia aprindea candela în camera fetiței în fiecare seară, ca măcar să nu moară „fără cale luminată” și îl chema din când în când pe părintele Augustin să-i citească seara din cartea sfântă și el o împărtășea uneori cu o linguriță de vin sfânt. Cu vremea, ajunsese să-i împărtășească pe toți zicând aceleași vorbe: „Dumnezeu le vede pe toate și știe ce e în sufletul vostru, iar Sfântul duh se va pogorî când știe”. Nimeni altcineva din sat nu putuse să le spună ce boală are Lia. Nici măcar doctorul Tănase, din Or, orașul cel mare de la douăzeci de kilometri depărtare, deși venise în costumul lui de postav încheiat la toți nasturii, până în gât, cu cravată de un roșu țipător care îl făcea și mai roșu la față și mai asudat, cu o geantă mare și maro, îi luase sânge în eprubetă și îl dusese la analize; se uitase în gura Liei, la dinți, la limbă, în gât, apoi la mâini, la picioare, aproape peste tot, dar nu găsise nimic. „Să stea la pat cât mai liniștită”, fusese sfatul lui și al tuturor, la care se adăugaseră altele: multe ceaiuri, fără televizor și nici prea multe lecturi la vârsta ei, asta îi cauzează. Aproape toți banii din vânzarea ouălor și a laptelui și-i cheltuiau pe flacoane cu doctorii și pe drumurile dus-întors ale doctorului Tănase, care pica mereu din senin în casa lor ca să vadă ce mai face Lia și să-i aducă alte medicamente.
În casa lor domnea tristețea de când Lia stătea doar în pat, una apăsătoare; seara reușeau să doarmă cu rândul. Sub așternuturile umezite, aproape că nu se mai vedea formă de om, ci o mogâldeață cât un fluierar cu mâini și bărbie omenești lăsate afară din cearșaf și singurele semne după care știai că mai răsuflă erau foșnetul saltelei din iarbă uscată și frunze de arin ori mișcările șirului de mărgele roșii și rotunde, din plastic, de la gâtul Liei, șir care mai luneca rar ba spre dreapta, ba spre stânga, uneori chiar de la câte un oftat lung, de ziceai că acela ar fi ultimul. Obrazu-i era atât de supt, că oasele i se vedeau clar de sub pielea pălită ca o floare fără apă la rădăcină. Părul i se lipise de cap năclăit de sudoare și niciun fir de păr nu i se clintea în ciuda mâinilor care roteau evantaiul de hârtie cerată, indigo, cu care înveleau iarna slănina, și a cârpei de răcorire a trupului, care trecea dintr-o mână într-alta până noaptea târziu. Ochii i se umpleau de la zi la zi cu depărtările necunoscutului zămislite de mintea sa. Ei continuau s-o apere de muște și de arșiță și îi citeau basme și romane cavalerești. Îngerul de alabastru călare pe un cal enorm, cu aripi largi și puternice, o privea trist de deasupra capului ei, de pe etajeră, de lângă ceasul care măsura zgomotos, cu vocea lui hodorogită, orele de lumină și pe cele de întuneric, mereu egale. Murza trebăluia prin curte și Amalia se supăra când îl auzea întrebând pe cineva „Noi la ce să mai trăim dacă ea moare”.
Câmpia îngălbenită ce pornea direct din spatele casei dogorea de dimineață până seara, ba chiar începuse să crape grosolan din loc în loc, scoțând din adâncurile pământului, la suprafață, lighioanele care ajunseseră să cuibărească, să se ascundă prin crăpăturile pereților casei lor și să iasă în viteză la cea mai mică mișcare. Căldura intra pe hornul casei ca dintr-un cuptor. Casa lor era una sărăcăcioasă, din paiantă tencuită în ocru, cu acoperișul de tablă ruginită ca o pălărie lucitoare, hărtănită și pusă într-o rână peste o căpățână ridată. Avea două odăi mari, cu paturi în care dormeau fetele, și o cameră mică unde făceau iarna focul, la foc spuneau ei, cu podele de pământ, peste care Murza și Amalia puneau rogojini și pături, ca să poată dormi și ei. Lia dormea singură acum într-una dintre camere, pentru că era cea mai răcoroasă dintre toate și de la ferestre se vedeau foarte bine de la poartă până în fundul curții, grădinița de legume, intrarea în grajd și o bună parte de câmpie, încolo, spre pădure.
Seceta era atât de mare, încât toți sătenii le dăduseră drumul animalelor din curte în pădure: cailor, oilor, vacilor cu lapte, măgarilor, ba chiar și câinilor și pisicilor. Ei o mai păstraseră pe Joița, o vacă pentru lapte, câteva găini porumbace ouătoare care nu se prea mai ouau, de la secetă, și alte câteva găini albe de carne, cu picioare mari și galbene ca niște stâlpi de pod. Din fântâna cu acoperiș ridicată pe marginea prispei, Murza scotea din ce în ce mai des apă cu pietriș și cu nisip. Ciutura ruginise la încheieturi și apa avea gust de fier coclit. O răsturna într-o găleată tot de fier și, în câteva ore, apa se fierbea de la căldura soarelui de nu se mai putea bea. Dar ei o beau. Se ștergeau cu podul palmei la gură și beau. Zilele și nopțile lor treceau toate la fel; nimeni nu mai știa când începuseră toate – boala fetei, animalele eliberate în mlaștinile din jurul pădurii de arini – și nimeni nu știa când se vor termina. „Vine sfârșitul lumii!” ziceau sătenii. „Poate pe lumea ailaltă va fi mai bine! Va ploua când trebuie și va fi soare când e nevoie de el.”
Bătrânul Murza arăta ca o statuie cioplită în lemn, cu carne moale și întunecată, cu mâini scurte și groase ca ramurile de copac în soare, cu palmele lățite, ca foile de brusture, de muncă, cu chipul asprit, cu labele picioarelor păroase și vătămate de mersul desculț peste crăpăturile pământului, cu degetele chircite și călcâie noduroase, și era foarte îngrijorat pentru soarta celor patru fete ale lor, pentru că nu se puteau căsători, deși le venise vremea mai de mult timp. Dar acum, mai ales Lia îl îngrijora peste măsură, pentru că nu se putea apăra singură de lighioanele care apăreau când și când din crăpături. Ca să mai scape de șerpi, de gușteri, de broaște râioase și de șoareci, începuseră să le scoată cu sacul afară din casă și să le dea drumul în pădure. Și de șerpi, da, că șerpii se ascundeau pe sub casa lor și ieșeau din crăpături mai iute ca orice altceva.
Într-una dintre dimineți, Murza se duse să o mulgă pe Joița, care stătea cu botul lipit de gardul grajdului și mugea din răsputeri. Niște păsări mici stăteau pe iesle, se uitau în jos și ciripeau tare și ascuțit, de parcă se certau. „Mai tăceți, că nu sunt surd!” se stropși la ele. Și apoi se auzi doar „Țșșșș…. Țșșșșș… Țșșșșșșș…” în găleata de lapte. „Nici jumătate de căldare de lapte! Soi rău! Seceta.” Se ridică de pe scăunelul de muls cu două locuri, plin de pânze de păianjen la încheieturi, și o bătu pe burtă cu dragoste pe Joița. „Asta o s-o aline și-o s-o întărească pe Lia. O s-o scoale din boală”. După ce o mulse pe Joița în pragul grajdului, lumina dimineții era atât de albă, încât lui Murza îi veni greu să deslușească ce se aude în grajdul înalt, mai înalt decât casa lor dacă socoteai cu pod cu tot. Acoperișul grajdului era în două ape, iar la mijloc, la îmbinarea apelor, se înălța chiar puțin dincolo de coama salcâmului cel mare înfipt în spinarea casei, care avea pe puțin treizeci de ani. Se uită și văzu că ușa grajdului este închisă, dar dinăuntru răzbăteau lovituri puternice în pereții grajdului, apoi scâncete, ceva ca un foșnet de frunze, un tropot și mai ales i se păru că cineva se tânguie ca de o durere adâncă, primită pe nepusă masă drept în piept și care îl tot chinuie de o vreme. Când dădu să intre din nou în grajd, Joița dispăruse, păsările zburaseră de pe iesle, dar loviturile în pereții copți de ploi și de soare ai grajdului și scâncetele se auzeau în continuare.
Buimăcit, Murza a lăsat jos găleata cu lapte, și-a luat inima în dinți și-a pășit în grajd. Când a intrat, vaca a ieșit tropăind și-a rupt-o la fugă spre câmpie cu mugete groaznice, l-a împins pe Murza în troaca porcilor și bărbatul a rămas lungit acolo. „Fir-ar al dracului! După ce că mi-a tras un picior de m-a lăsat lat, a mai și fugit. Auuuu! Coastele mele!” Murza a încercat să se scoale în picioare și apoi s-a trântit iar în troacă, și pe urmă troaca nu a mai fost troacă, iar el a trebuit să stea lungit acolo până când lemnele de la troacă nu s-au mai învârtit prin fața ochilor lui ca un vârtej de apă. Abia atunci s-a prins cu mâinile lui mari de scândurile grajdului. O broască râioasă și rece era pe lemnele alea și Murza a zis: „Ptiu, drace! O să-mi iasă bășici galbene peste tot acu’!” S-a ridicat, și-a băgat capul în țarcul al doilea și n-a văzut nimic. Din câțiva pași, a trecut pe lângă al treilea țarc, dar nimic, nu era nimic înăuntru. Ajuns, la al patrulea țarc, cel mai mare dintre toate, și-a înălțat capul peste ușa de lemn înaltă de o jumătate de metru. Dacă cineva ar fi privit din partea cealaltă, ar fi crezut că Murza nu e în grajd. Pentru că nu mică îi fu mirarea când dădu cu ochii peste un cal enorm, negru, cu pielea jigărită și răpciugoasă, cu copite mari cât palmele lui și cu botul păros. Era lungit de-a latul în țarcul lui și se arcuia, și se unduia ca un șarpe, și încerca din răsputeri să-și înfigă în pământ copitele lui mari ca să se ridice de jos, dar nu izbutea din cauza unor aripi uriașe care dărâmaseră tavanul din stuf, plus o parte din peretele lateral al țarcului dinspre câmpie, dar și din cauza picioarelor din spate legate cu nuiele. Părea un cal bătrân și bolnav, care se tânguia câte puțin, tăcea, apoi iar se tânguia. Stătea întins pe-o parte în praful ce se ridica în jurul lui ca o pulbere strălucitoare în lumina care pătrundea prin crăpăturile lemnului grajdului și printre lipelile dintre scânduri, căzute din loc în loc. Grumazul lui lat și gros cât un trunchi de stejar tânăr se ridica și cădea la pământ fără să poată mișca din loc corpul enorm.
Când l-a văzut, Murza a încremenit; apoi și-a trecut mâinile prin părul încărunțit și ondulat puțin la tâmple, s-a prins cu mâinile de poartă și și-a făcut o cruce mare. „De la Joița mi se trage. Fire-ai a boalii.” S-a frecat la ochi cu dosul palmelor. Lumina care pătrunsese printre scândurile grajdului îi cădea acum drept în ochii mari și albaștri. Când și-a revenit cât de cât din coșmarul acela, s-a întors pe călcâie, a răsturnat cu piciorul găleata cu lapte și s-a dus într-un suflet la Amalia, s-o cheme să vadă și ea cu ochii ei. Amalia îi dădea Liei ceai de mușețel cu lingurița și-o oblojea cu comprese răcorite cu oțet, ca să-i mai treacă fierbințelile. Celelate trei fete erau la pădure la adunat de vreascuri, de ciuperci, de urzici pentru fiertura din fiecare seară necesară întremării Liei și de ouă de dropie din câmpie. „Jos, la grajd, hai iute!”
Apoi, Murza și Amalia se duseră la grajd unul în spatele celuilalt, astfel că dacă cineva s-ar fi uitat din față, n-ar fi văzut decât un cap mare cu înfățișare de dulău bătrân, cu barbă țepoasă, albă și rară, pe un corp încordat de munca la câmp, care apucă de jos securea sprijinită de peretele grajdului, și abia apoi capul unei femei cu ochi verzi pe un chip cu piele subțire și mată, împietrit pe un corp care nu mișcă și care caută drept înainte animalul. Intrară în grajdul care era ca un labirint pentru cei neobișnuiți cu îngrăditurile și porțile de trecere, el primul și Amalia după el ținându-l strâns de cămașă, călcând în picioare laptele vărsat. Ochii lor se obișnuiră repede cu întunericul grajdului și cu dungile luminii care scăpăra printre scânduri, tăind totul în jur în alb și negru. O duhoare de bălegar putrezit venită ca de pe lumea cealaltă îi împresură de peste tot, încât Amalia își acoperi nasul și gura cu un colț al baticului. S-au speriat și s-au oprit amândoi, ca la un semn. Pe jos erau nuiele de arin și urme de corp târât. Când au ajuns la cel de-al doilea țarc, l-au văzut amândoi așa cum îl văzuse mai devreme și Murza, dar fără aripi și nemișcat.
– Femeie, să ții minte c-a mâncat-o pe Joița!
Apoi bărbatul privi spre câmpie și scuipă-n praf. Vaca se oprise din fugă și rumega acum spre grajd cu burta umflată.
Amalia încremeni cu palma peste gură și abia dacă se auzea ce șoptea. Amândoi, în grajdul cu dungi lăsate de soare, păreau două statui încremenite, una cu securea în mână, pândite de un cal.
– N-are aripi, Murze. Ai zis că e cal cu aripi.
– Avea aripi, femeie, când l-am văzut eu. Fac legământ pe ce am mai sfânt, pe copii, c-avea aripi. Nu puteam să mă păcălesc atât de tare.
Au dat să plece socotind că este un cal oarecare, care se pierduse de ceilalți cai duși în pădure de săteni, că ajunsese la ei în grajd din greșeală și că se va întoarce singur de unde venise. Un fornăit i-a întors din drumul spre casă. Cum grajdul era foarte înalt, mai înalt decât casa ușor povârnită spre câmpie, de sus, dinspre acoperiș, mereu venea așa ca o adiere, de jos în sus, iar din ușa țarcului, un fulg mare, negru tăciune, ca de corb, li se înălța acum în fața ochilor, legănându-se ba spre dreapta, ba spre stânga, până sus, spre acoperișul de tablă fierbinte, în curentul care urcă și coboară la fel ca sunetele animalelor care stăteau acolo înainte de seceta cea mare. Răsuna în cap de parcă ți-ar fi vorbit cineva din înaltul tavanului. Două găuri enorme și păroase le apărură drept în fața ochilor, la câțiva pași de ei. Calul se ridicase în picioare și greabănul îi ajungea aproape de acoperișul grajdului; s-a uitat la ei cu ochi mari, rotunzi ca doi bolovani șlefuiți de ape, maro, iar din cele două nări ieșea un aer firebinte, aruncat ca din foalele unui cuptor. Tremura carnea pe el din cap până în picioare ca o piftie, se încrețea și se întindea. Stătea acum cu capul plecat până aproape de pământ suflând în praful care se ridica pe unde trecea lumina, făcând să se rotească în aer pulberi fine; și-a scuturat urechile; a scormonit cu copita dreaptă praful grajdului și-a zvârlit-o în perete; și-a scuturat coama din care se vedeau doar câteva smocuri de păr ca firele de cânepă de o parte și de alta a grumazului puternic. Împietriți, ca ciopliți din piatra cea mai dură, Murza și Amalia au văzut cum calul și-a desfăcut, cu greutate, dinspre greabăn spre coastele din spate, două aripi enorme care i-au umflat pieptul și i l-au împărțit în două. Aripi negre, ogrijite, dar care au făcut să tremure și îngrăditurile, și pereții casei, ca la un cutremur. Câteva pene negre i s-au desprins din aripi, au căzut în ieslea animalelor peste bolovanul de sare și i-au umflat Amaliei poalele rochiei. Puf pe aripi nu mai avea, pe interior erau doar smocuri-smocuri care lăsau la vedere pielea albă, asemenea unor solzi mari, rotunzi și lucioși ca de tablă în soare. Calul se ridică pe picioarele din spate și cu cele din față bătu spre cei doi la distanță de câțiva pași. O durere mare îi pătrunse brusc în corp lui Murza, ca și când ar fi fost săgetat; apoi el a văzut privirea calului și a dat un pas mare înapoi. Când și-a mai revenit puțin, a lăsat securea jos, s-a apropiat încet de animal, i-a luat aerul cu palmele lui mari și a încercat să-l mângâie pe capul enorm, pe frunte și pe bot.
– Ce faci, tu, mă băiete, aicea? Ce vrei tu? Pe cine cauți tu? Fire-ai, tu, al dracului!
Îl bătu pe gât cu dragoste și-l înjură rău de tot și pe el, și pe cine l-a trimis în curtea lor.
Calul necheză foarte puternic pentru corpul lui, care părea că se deșchiolează și că o să cadă bucată cu bucată acolo jos, în țărână. Apoi animalul scânci încetișor.
– Înhamă-l, Murze!
– Cu ăsta, femeie, nu arăm noi niciun lat de palmă. Ptrrr napoi! Ptrrrr napoi!
– Simt c-o să se întâmple ceva. Mie mi-e frică.
– Șșșșșș… Hai, taci. N-o să se întâmple nimic. Dă-mi hățurile alea, cum te-am învățat.
– Na-le. Mie mi-e frică, Murze!
– Șșșșșș, taci. Să nu-l enervăm. Du-te-n casă, să nu vină fetele încoace.
– Mi-e frică să te las singur aici. Am trecut de poarta asta și se cutremură pământul sub mine. Te răstoarnă creatura asta și cine ne mai muncește? Mie mi-e frică să te las să-i pui hățurile.
– Du-te în casă, femeie, n-ai tu treabă aici. Nu pot să văd de cal în toată hărmălaia asta a ta.
– De n-ar fi venit la noi lighioana asta, Doamne, mare ești Tu, fac o mie de cruci ca să ne scapi, Doamne.
– Șșșșșș… Nu vezi că nici el nu știe ce vrea? Ar cam vrea să stea, ar cam vrea să fugă.
– Ce ne facem dacă începe să zbiere și să ne muște?
– Îl lovesc direct în moalele capului cu hamurile. Îl încalec ca pe dracu’.
Apoi tace ca speriat și el de propriul glas.
Dungile luminoase și cele întunecoase alunecau pe spinarea calului, care se împingea cu toate puterile lui în gardurile ce anunțau cu scrâșnet că nici ele nu mai rezistă mult până vor ceda în fața animalului. Murza își sumecă pantalonii dincolo de genunchi, se lăsă pe vine și-și frecă palmele. Ținti cu sticliri în priviri ochii calului. O împinse pe Amalia cu palma în burtă, că femeia făcu vreo câțiva pași înapoi.
– Simt mirosul de mlaștină, Murze! Așa zicea muma că mirosea în casă când tăticu’ s-a dus. Ține-l aici, Murze, să nu vină peste noi în casă, că murim toți și tot neamu’ nostru.
– Șșșșș… Hai cu tata, că-ți dezleg eu șireturile de arin de la ghete. Îți pun căpăstru. Mare eși tu, Doamne. Te fac al nostru.
– Mie mi-e frică. Asta era ciuvica de astă-noapte! Ăsta-i semnul. E muma a bătrână de pe lumea cealaltă. A venit să ne-o ia pe Lia, că tare mult o mai iubea și nu i-am mai dat nimic de pomană. Lovește-l, Murze, drept în cap!
– E semn că trebuie să-ți ții gura. Nu le băga prostii fetelor în cap.
– Lasă-ne-o, mumă, pe Lia. Stai acolo unde ești matale și taci din gură, că venim noi la tine când ne-o fi ceasul. Hodinește-te în pace!
– Șșșșșș … Pleacă, femeie, n-auzi?!
– Ți-am spus să lăsăm tot aici și să plecăm dincolo de pădure, că ne mănâncă șerpii. Uite-acum, au venit strigoii. Simt eu ciuvica aia cum îmi umblă prin cap.

***

Amalia ajunse în hol și la scurt timp apăru și Murza, cu ochii mari și tras la față. Intrară în casă și nu ziseră nimic, pentru că se hotărâseră să nu spună la nimeni cele întâmplate. Văzură în schimb că Lia începuse dintr-o dată să se mai înzdrăvenească și se colorase puțin la față. Nu mai avea pielea albă ca de pergament, nu mai avea inele mari și albastre în jurul ochilor. Fata se ridicase în capul oaselor în pat, stătea sprijinită, între perne, de peretele casei dinspre grajd și zâmbea spre ei și cu ochii din cap. Murza și Amalia aproape că uitară de cal când văzură asta.
Când cele trei fete mai mari se întoarseră cu coșurile pline de ouă de dropie și de prepeliță învelite în foi de brusture, și-au dat imediat seama că ceva nu e în regulă. Cele trei fete s-au dus cu Murza și Amalia la grajd, dar nu au crezut ce au auzit, pentru că animalul dormea și nu i se vedeau aripile. Au hotărât că „era un cal mare și negru ca toți caii mari și negri”. Noaptea aceea era prima noapte în care Lia urma să doarmă singură și i-au mulțumit cu toții lui Dumnezeu pentru această binefacere, care li se întâmplase, așa deodată, tocmai lor.
A doua zi de dimineață, s-au trezit cu toții într-un murmur de voci continuu, ca la piață. Amalia s-a dat jos din pat zicându-și: „Iar a dormit Lia cu televizorul aprins toată noaptea!” Și când s-a uitat pe fereastră, n-a putut vedea decât lume peste lume adunată la gardul lor. Televizorul era închis.
– Murze, scoală! Au aflat ăștia de cal.
Ca toate secretele, vestea că un cal înaripat era în grajdul lui Murza se răspândise extrem de repede în tot satul. Omul a sărit din pat tras ca dintr-un arc și s-a uitat roată pe fereastră. I se părea că tot satul stă la poartă la el și așteaptă ceva, ba unii chiar încercau să sară gardul de nuiele împletite sau să tragă zăvorul. Printre ei, pusă pe jar probabil de aflarea veștii, o văzu și pe felcerița satului. Stana era o femeie cu obrazul injectat de roșeață, cu mâini și picioare scurte și rotunde, cu piept generos revărsat peste o burtă acoperită de o rochie ca o tunică lungă până la pământ, verde. Ea le știa pe toate, și despre vii, și despre morți. Făcea tărăboi agitându-și mâinile pe sus și striga „Murza! Amalia! Murza! Amalia!”. Nici nu se luminase bine de ziuă, să fi fost pe la cinci dimineața, ora la care se trezeau ei de obicei să strângă lighioanele în saci, când Stana nu mai răbdă și trase zăvorul porții lui Murza. Se treziră cu ea înaintând cu pași mici și repezi pe aleea bătătorită și coaptă de soare ca o cărămidă, care ducea spre prispă.
Stana trecu pe lângă nucul cel înalt din fața casei și se pregătea să bată în fereastră, dar când o văzu pe Amalia că se uită la ea, mâna i se opri cu pumnul strâns, gata să lovească în geam. Amalia îi făcu semn cu mâna să-și continue roată drumul; apoi ieși din casă ca o zvârlugă și se așeză în dreapta bărbatului ei, care între timp își trăsese pantalonii și cămașa pe el și ajunsese pe prispă. În vreme ce Amalia o ducea pe Stana spre grajd, Murza le făcu semne cu palma celor rămași dincolo de gard să aștepte și le strigă să intre pe rând, nu toți odată.
Felcerița, care părea să aibă terebentină pe tălpi, își agăță geanta la intrarea în grajd într-un cui, intră înăuntru până în țarcul din spate ca la ea acasă, se uită lung la calul care dormea întins și nu văzu nimic care să i se pară suspect. Ieși pe potecă în fața grajdului și merse cu mâinile în șolduri către săteni, fără să vorbească vreun cuvânt cu Amalia.
– Nu e cal cu aripi. E un cal mare și jigărit ca toți caii jigăriți, doarme de nu simte nimic. În afară că miroase groaznic de urât, a hoit, a closetul tău, Tase, nu s-ar ține pe picioare nici proptit cu proptele de fier dacă s-ar ridica. E atât de bătrân, că l-a doborât arșița din ceruri direct la Murza în grajd. Aripi-nearipi, haidați d-aicea că avem treabă.
Apoi către stăpânii calului, fără să se uite la ei.
– V-a bătut soarele în cap de-ați văzut un cal cu aripi și ați mai umplut și tot satul că aveți cal cu aripi la voi în bătătură. Dacă ar mai fi trăit biata Tuța, muma ta Amalie, muma ta, nu ajungeați așa, har Domnului.
– Dumnezeu le vede pe toate, Stano. Dumnezeu le vede și le răsplătește pe toate, că mare e El.
– Muncă-muncă-muncă, zi la zi, pe arșiță, pe vânt, pe ceață, pe ploaie. Muncă și iar muncă. Și vouă vă arde de cai verzi pe pereți. O dată nu s-a dus și ea în concediu undeva, nu s-a dat bolnavă. Nu, la muncă, la deal. Dealmintrelea, nici nu avea unde să se ducă, doar pe lumea ailaltă. Că la ce fată a avut săraca, așa o pacoste de fată să n-ai, care născocește tot felul de nebunii, care să te-nnbunească și pe tine, om cu scaun la cap. Că dacă ieream io în locul iei de-a căzut toți cocenii din coșari peste ia în toamna aia, nu mai era piatră pe piatră și scândură pe scândură cu grajdurile astea așa înalte lângă coșari. Da, primarul ce treabă are el și alde toți ăștia de stau gură-cască p-acilea și se-nchină? S-ar odihni și ia mai bine, că prea ierea ostenită și singură.
– Și dumneata, gata cu singurătatea. Păi era cu nenea Trică, nu era chiar singură.
Când își reveni, Stana se întoarse să-și ia geanta din cui și tocmai când a vrut să-și pună pe cap pălăria, o pală de vânt puternic i-a zvârlit-o până în grădinița cu vrejuri uscate de legume. Își ridică puțin capul și o singură privire îi fusese de ajuns.
– Săriți! Are aripi, mă! Fugiți, mă!
Cei de-afară se uitau și vedeau că în timp ce Amalia o trăgea cu oțet pe mâini pe Stana ca să-și revină din impresie, Stana stătea în curte pe-o buturugă groasă și le spunea la toți care voiau să o asculte, și nu erau deloc puțini, că în grajd este un înger deghizat în calul lui Făt-Frumos. „N-am aer. Nu vedeți ce răpciugos și pricăjit e? Doar dacă îi dau jăratic își mai revine.” Și hohotea de râs atât de tare și ascuțit, încât liniștea dimineții de câmpie se sparse de jur împrejur în ropote. „Scoate flăcări pe nas, Murza dragă. N-am aer. Mă sufoc în curtea asta. Cal-necal, are aripi.”
Acesta fusese semnalul. Sătenii săriră gardul din toate părțile, mai ales bărbații, iar pe potecă se înșirau acum unul câte unul, apoi șirul s-a lățit și s-a tot lățit în toată curtea lor. Oamenii mai aveau puțin și le dărâmau gardurile și așa destul de șubrede. Stăpânii casei hotărâseră să bage fetele în casă și să le încuie, pentru că oamenii începuseră să se uite la Amalia ca la femeia cu barbă, iar la el, ca la îmblânzitorul de lighioane de pe lumea cealaltă. Era în curtea lor o forfotă și o hărmălaie ca la bâlci, de Pantelii. Oamenii mișunau de colo-colo și se văicăreau, se băteau cu palmele peste față și peste guri, își făceau cruci peste cruci spunând că „Așa ceva nu se există”; alții stăteau pe stănoagă, dădeau din evantaie și din guri și făceau prinsoare că e necuratul sau un înger căzut cu corp de cal care se transformă la vederea omului; că nu e aievea, că e o plăsmuire, o arătare desenată de fata bolnavă căzută la pat care n-ar suferi de lingurea, pentru că nimeni nu știe ce are, dar c-ar fi bântuită sigur de spirite necurate, care i-ar dicta ce să facă. Unii se apropiaseră foarte mult și-au vrut să-l atingă cu mâna lor și să spună „Este, domne! El există”, sau i-au smuls un fir de păr din coamă și-l analizau în lumina soarelui. Alții au spus pur și simplu că e diavolul în persoană și că ar trebui să se descotorosească de el până nu pățește tot satul ce-au pățit Murza și ai lui. Un fecior din sat, pe nume State, îi zise lui Murza că ar putea să taie bilete la intrare la poartă, ca la oraș, la cinema, la Or, că toată lumea ar plăti un preț să vină să vadă cu ochii lor calul cu aripi și așa ar putea și el să-și mărite fetele și să scape de trei guri de la masă. Și când State dădu să iasă din curte alungat de Murza, odată se trezi legat fedeleș de mâini și de picioare și atunci să vezi ce strigăte pe el cum că e o casă bântuită de diavoli cu corp de cal, că cine să mai fi văzut cal cu aripi prin părțile lor; că fetele lui Murza (în timp ce Murza îi tăia lui State legăturile din nuiele de arin de la mâini și de la picioare) sunt ielele în carne și oase care-i ademenesc pe oameni să le ia mințile ca apoi să râdă de ei și să danseze noaptea prin pădurea înconjurată de mlaștini putrezite. „Nu scoate Murza lighioane cu sacul din casa lui? Ce, noi nu știm ca face ei în fieșcare dimineață?” Nimeni nu mai mișca. Părintele Augustin citea în poarta casei psalmii, nu înceta din a-și face cruci și din a-l striga pe Dumnezeu în ajutor, de parcă Dumnezeu altă treabă nu avea decât să sară să-i ajute celui ce strigă, și într-un final, a tras concluzia că binele și răul totdeauna au trăit cot la cot prin lume și că n-o să ne încercăm noi acum puterile pe un cal”. Și State ieși din curte. Noi le facem pe toate și așteptăm să vină Dumnezeu să le desfacă, fiindcă la ce altceva o fi și El bun, nu-i așa? Primărița își dădu ochii peste cap și leșină când văzu arătarea, apoi, după ce își reveni oarecum în simțiri, promise să facă în așa fel încât calul să se poată mișca în voie pe câmpia lor pe timp de secetă, supravegheat din tractoarele asociației. Tractoriștii și-așa nu aveau de lucru din cauza secetei. Toți făcuseră cerc în jurul celor doi și stăteau și se uitau la ei. Nu ieșea nimeni din curte. Stăteau precum corbii și se holbau ba la cal, ba la Murza, ba la Amalia, ba la cer și dădeau din evantaie. De piatră să fi fost și tot credeai ce ziceau Stana și primărița.
Asta a fost în prima zi, până la lăsatul serii. Când soarele stătea să apună, o limbă mare, albastră, a șters lumina soarelui și a acoperit tot satul cu o perdea de stele strălucitoare. Obosiți, Murza și Amalia intrară în casă. Cele trei fete mai mari dormeau în odaia dinspre ulița din fața casei, dar la Lia era lumina aprinsă. Amalia intră în cameră și-o văzu pe fată uitându-se pe fereastră. Pe fereastra deschisă, dinspre grajd, venea un miros greu de pădure putrezită, așa cum mirosea pădurea de arini primăvara când venea dezghețul.
– Mamă, văd un cal alb, cu aripi. E un cal alb, lucios, cu aripi, care doarme în curtea noastră. Miroase atât de frumos. E Pegas.
Amalia văzu calul cel negru cu aripile întinse și nu înțelegea ce se întâmplă cu Lia.
– Vreau să-l văd de-aproape, mamă!
– Calul e mare și negru și miroase a bălegar din mlaștina pădurii. Să nu pui mâna pe el și să nu te duci singură în grajd. Taică-tău n-a putut să-i pună căpăstrul.

***

De când Lia se înzdrăvenise, calul căpătă o mare importanță în familia lor și familia lor în lumea satului. Ba și la oraș, la Or, se dusese vestea. Sătenii veneau acum să vadă ce mai face calul cu aripi, îi aruncau coji de mere sau de pepene, bucăți de mămăligă, o mână de orz, de ovăz, pentru că seceta făcuse pământul tare, brăzdat și zgrunțuros, și recoltele erau mici; orășenii le lăsau bani pe care îi strângeau ca să plătească datoriile către doctorul Tănase. Numai calul nu părea deloc interesat de hărmălaia din jurul lui. Dormea mereu când veneau vizitatorii și nu-i lăsa pe toți să-i vadă aripile, care deveniseră atât de mari și de puternice când le întindea, încât Murza fusese nevoit să-și repare de două ori gardul de nuiele. Murza observase un melic: calul se trezea și-și deschidea aripile mai ales când el și Lia erau lângă cal.
Așa trecură zilele și nopțile următoare. Oamenii din sat se obișnuiseră cu prezența animalului cu aripi la ei în sat și sperau de la el măcar să aducă ploaia dacă tot era un cal fermecat, ca să-și aducă și ei înapoi animalele din pădure; alții se rugau la cal ca la peștișorul de aur, dar fără vreun rezultat, iar părintele Augustin nu mai veni la ei cu crucea în septembrie. Lia se întremase bine și era acum veselă. Toamna trecu repede, tot fără vreo picătură de ploaie, și lăsă locul ei nopților lungi și geroase de iarnă. Fetele nu se mai duceau la școala, căci era prea departe și ele nu aveau nici ghete nici haine groase. Dinspre pădure veneau des acum nori joși și groși ca niște pături scămoase mari și cenușii, care într-o zi sloboziră peste sat fulgi mari de zăpadă. Aceștia cădeau în torenți ce păreau să fi fost zăvorâți de cine-știe-ce creatură până atunci. Un strat alb de zăpadă se așternu peste toată curtea lor, care rămase neumblată până târziu în noapte.
În seara aceea, Murza făcuse focul în sobe mai devreme decât de obicei. Se înserase bine de tot. Amalia își începuse deja ritualul de fiecare seară: își dezlegase beteliile țesute din fire de cânepă și făcea cele douăsprezece mătănii, câte trei pentru fiecare fată: una pentru sănătate, una pentru casă bună cu bărbatul și pentru copii mulți și sănătoși și una pentru viață lungă întru Dumnezeu drăguțul. Apoi, în ciorapi de lână și în cămașa dezlegată, începuse să plămădească aluatul de pâine pentru a doua zi.
Cineva bătu la poartă. Murza ieși în cămașă, fără pieptar, cu fărașul de metal plin cu jăratic din sobă cu gândul să-l ducă apoi în camera mai răcoroasă a fetelor. Un bărbat cu un copil de mână intraseră în curte să vadă calul negru, cu aripi. Veniseră tocmai din Or pe vremea aia de îngheța și răsuflarea. Când îi văzu pe cei doi, Murza lăsă fărașul în pragul grajdului și, deși nu era în culmea fericirii, hotărî să-i lase înăuntru pe cei doi pentru că mai aveau nevoie de bani pentru plata doctoriilor Liei. Vocea băiatului îl mai îmbună.
– Nene Murza, e adevărat că aveți un cal negru, cu aripi gigantice, ca Pegas?
– E adevărat. E acolo, și-și îndreptă degetul arătător spre grajd. De obicei doarme și uneori își deschide aripile în ultimul țarc, al patrulea. Grajdul e ca un labirint dacă nu-l cunoști, dar aveți grijă la grinzi și să nu vă pierdeți. Eu aștept aici.
Rămase în primul țarc. Luna era mare și albă și înăuntru se vedea destul de bine. Nu aprinse lampa cu gaz de pe grindă, pentru că vizitatorii de noapte stau puțin și pleacă și ca să facă economie. Își aduse aminte de fărașul cu jăratic aprins lăsat afară și când vru să-l ia, ia-l de unde nu-i. „Poate l-am lăsat totuși în casă”, își zise, dar rămase pe loc așteptându-i pe orășeni. Nu trecu mult și bărbatul cu barbă în formă de cioc de sturz și cu părul strâns la spate în coc apăru lângă Murza.
– Nu-i niciun cal înăuntru. Vrei să ne păcălești, bre omule?
Neîncrezător, Murza intră în țarcul calului. Calul nu era nicăieri. Aprinse lampa cu gaz de pe grindă, care făcea o lumină galbenă și rotundă ca un glob pe pereții grajdului. Nici acum nu văzu calul. Atunci, de afară, un vâjâit puternic, ca o zbatere de aripi enorme, se auzi, iar Murza prinse iute lampa și ieși degrabă. Un vuiet puternic stârnit de undeva izbi geamurile camerelor.
Amalia ieși la geam numai în cămașa de noapte, asudată și plină de făină, și-l surprinse pe cal în curtea lor cum încerca să-și facă vânt și să-și ia zborul. Era atât de îngreunat de ceva ce atârna de aripile lui enorme și negre, încât se dezechilibră și dărâmă acoperișul fântânii și jumătate din prispa casei ca pe niște castele din bețe de chibrit. Cu copitele lui din spate trase două brazde adânci ca acelea trase de plugul cel mare primăvara în câmpie în straturile acoperite de zăpada neumblată și apoi de jur-împrejurul casei. Cu aripile lui scămoase, se zbătea printre copacii negri să se înalțe spre lumina strălucitoare a lunii de după pădurea de arini. Calul se înălță și Amalia scoase un vaiet lung, așa ca pentru toți ai casei; pentru Lia, care stătea cu mâinile înfipte în coama bogată a calului până la coate, zâmbind spre ea, apoi pentru Murza, care era și el agățat de umărul aripii, susținându-se abia-abia în gerul nopții. „Fuge cu ei unde vede cu ochii”, se văicărea Amalia. Continuă să-i urmărească cu privirea și să se tânguie ca de moarte bună până când vaietele ei se transformară în țipete, apoi în strigăte tot mai puternice, până când nu mai fu cu putință să-i mai zărească, fiindcă toți trei erau acum un punct tot mai mic pe fața lunii, ca un bob de piper. Căzu în covata plină de făină și tot ca o zăpadă neumblată, făina i se așternu Amaliei pe față acoperind-o în întregime, ca o mască mortuară albă.
Calul dădu să zboare peste pădurea de arini, dar intră în codrul des. Arinii parcă aveau mâini, gheare, o mie de gheare.
– Nu privi înapoi, Lia. Mama ta te cheamă, te strigă și dacă vei privi înapoi, te vei întoarce în camera ta, vei fi singură în pădurea de arini și surorile tale vor pleca, te vor abandona. Ține-te de coama mea! Dormi!
– Întoarce-te, Lia, îi striga Murza. Întoarce-te, tată! Lasă calul! Abia mă mai pot ține de aripile lui.
Lia se uită la tatăl său râzând.
– Calule, gonește mai tare, ca vântul și ca gândul să fugi!
Lia părea că îl privește pe tatăl său, care avea acum trupul jumătate una cu calul gonind, jumătate spărgând aerul cu picioarele; se făcea că tatăl vorbea o limbă necunoscută și neînțeleasă de ea. Fata își înfipse mai tare mâinile în coama animalului. Calul înainta voinicește pe calea luminată din tunelul de crengi noduroase care-i rupeau cămașa tatălui și-i făceau pielea să sângereze. Dintr-o sforțare, printr-o răsucire scurtă și șerpuită ca de bici, Murza se zvârli în spinarea calului. Animalul lăsă botul în jos, zvârli cu copitele în spate și începu să fornăie amenințător și să se scuture cu putere de trupul greu al bărbatului căzut ca un bolovan, din aer, pe spatele lui. Murza îi trase un pumn zdravăn între ochi și-i urlă în urechi: „Ho, acum gata, ți-o fi de-ajuns și ție prin părțile noastre!” Apoi îl izbi cu putere și scurt cu călcâiele lui noduroase direct în burtă. Calul necheză ars de durere, gemu și iar necheză, arătându-și dinții mari și albi. Calul păru o clipă dezorientat, făcu salturi frânte ba la dreapta, ba spre stânga, apoi țâșni mai nebunește în galop, în drum drept, încât spațiile albastre din noapte le vâjâiră în urechi, întrerupte din loc în loc de trupuri de copaci negri. Murza o prinse strâns în brațele lui pe Lia, o strânse la piept și simți cum fata devine moale, caldă, i se rezemă de piept și abia respiră. Mâinile i se desprinseră din coama calului și ea căzu la pieptul tatălui, care își înfipse strașnic palmele mari în coama neagră. Calul goni acum ca vântul și ca gândul. De sub copitele lui mari o dâră de ceață ieșită dintre copaci îi învălui, dar calul goni și mai tare prin tunelul de crengi. Umbrele lor fugeau prin iarbă și printre copacii care se profilau ca niște dungi când negre, când albe în lumina albă a lunii. Părul lung si aproape alb al Liei flutura peste iarba luminoasă și peste copacii întunecoși. Murza se ținu strâns, încordat din cap până în picioare, de coama calului în urma umbrei lor lungi. Mirosea a mlaștină putrezită. Frigul mirosea a mlaștină, iarba bâzâia cum bâzâie albinele vara în secetă.
– Murza, ce e cu gemetele astea?
– O ceață căruntă și slută cu mâinile reci iese din ape adânci, umblă pe poteci și face focul în căsuța de plută de dincolo de pădurea de arini.
– E hornul casei, Lia, cu fumul lui când ninge afară.
– Ceața dansează, tată, dansează în valuri, și mă cuprinde în întregime până la maluri. Nu vezi? Ascunde-mă repede dacă poți în brațele tale puternice și nu mă lăsa pradă ramurilor netrebnice și cântecelor rusalcelor prădalnice. Tată, ea are coroană și coadă și plete cărunte și-mi strigă să-mi trec mai repede calul peste punte până nu răzbate soarele din mrejele lunii și nopții, până nu ne cuprind și nu ne învăluie zânele morții.
– Lia, pune-te cu spatele către pădure și cu fața spre mine.
Atunci Lia scoase de sub cămașă două nuiele de arin și începu să-l lovească cu putere pe tatăl ei pe unde nimerea, peste ochi, peste față, peste pieptul în care inima îi bătea de să-i sară afară, iar peste ochi, și-l împinse cu toată forța ei, cu picioarele, ca el să cadă jos de pe cal.
Ramurile și trunchiurile se lăsau fie în sus, când calul zbura pe sus, fie în jos, spre pământ, când calul zbura pe jos, și se izbeau furioase în spatele lor. Lia se uita spre pădure și vedea cum perechi-perechi de ochi albi, strălucind în noaptea albastră, păreau că-i urmăresc. Și fugiră și fugiră și fugiră până când Murza nu mai putu ține animalul de coamă și îi dădu drumul dintr-o dată, epuizat. Când se trezi, tatăl se văzu întins pe pământ, în curte, lângă Lia, amândoi leorcă de sudoare. Calul păștea alături de ei o iarbă înaltă de culoare mov, în lumina zorilor care stăteau să se ridice. Când deschise ochii mai bine și buimac așa cum era, Murza văzu pe sub burta calului o căsuță așezată pe picioare de găină, mari și galbene, ca niște picioare de pod. Căsuța era frumoasă, cu trei stâlpi mari și frumos încrustați în lemn, cu prispă, cu trei ghivece mari de flori la intrare: una roșie, una roz și una albă. Lia se deșteptă și ea și amândoi dădură să intre în casă. Atunci, ușa căsuței se descuie cu zgomot de drugi de fier și lacăte și se dădu de perete. În prag se arătă Amalia, cu fața plină de făină.
– Ce rău mirosiți! Și oasele din voi vă miros. Hai, ridică-te, Lia, de-mi ajută să facem pâinea. Joița, vaca noastră, s-a întors din pădure. Unde e calul, Murza?
– Ce cal?
– Proasta de mine! Să-mi torni apă curată, tată, să mă spăl pe mâini și pe ochi, ca să pot plămădi pâinea cu mama.
O ploaie zdravănă se porni din senin. Intrară toți în casă și închiseră ferestrele o vreme îndelungată.

Ruxandra-Magdalena Manea

Ruxandra-Magdalena MANEA, (născută la Câmpulung Muscel), absolventă a Facultății de Litere, Universitatea Transilvania din Brașov (1997), și a Masterului Didactica limbilor moderne, Universitatea Sorbonne Nouvelle Paris 3 (2018). Profesoară de limba franceză la Colegiul Național „Dr. Ioan Meșotă” Brașov.