Apă dulce, apă sărată

‒ Nu-i așa că acum e cel mai fain pe plajă? spune Bianca în timp ce perie nisipul de pe un șezlong.
Alex închide un robinet care lăsa să curgă un fir de apă de la dușul exterior.
‒ Îhî, răspunde el.
‒ Lumea e la cină, marea e numai a noastră. Nu ne bălăcim și noi?
Bianca aruncă o privire spre terasa restaurantului, plină de turiști și clienți ai hotelului. Într-un colț, pe o scenă improvizată, un bătrânel îmbrăcat în alb cântă Agua dulce, agua salá. O adiere de vânt îi flutură părul roșcat care îi acoperă spatele bronzat uniform. Poartă telefonul mobil într-unul dintre buzunarele de la pantalonii de blugi scurți, ușor despicați pe lateral, iar un sutien de plajă auriu îi ține loc de tricou.
‒ Sunt sătul de mare, spune el și își întoarce șapca invers pe cap.
Are pielea arsă de soare și e îmbrăcat în pantaloni scurți bleu și maiou de aceeași nuanță. Ia la pas tot dreptunghiul plajei. Trece printre perechile de șezlonguri cu măsuțe din lemn între ele. Adună într-un sac cenușiu paharele și sticlele din plastic abandonate pe mese și pe cele împrăștiate de vânt pe nisipul dogoritor, plin de urme uscate de papuci.
‒ Poate te mai gândești, insistă ea și merge să golească cele patru coșuri de gunoi aflate la marginea trotuarului.
Când sunt aproape să termine de curățat plaja, apare un tip îmbrăcat în costum de afaceri. Îi întreabă dacă ar putea să se plimbe un pic pe țărm.
‒ Sigur, dacă sunteți clientul hotelului, spune Alex cu ochii țintă spre mâinile bărbatului, în căutarea brățării de acces pe plajă.
Dă cu privirea, în schimb, peste un ceas care strălucește argintiu pe încheietura mâinii stângi.
‒ Am venit la sora mea, răspunde tipul cu o voce obosită.
Costumul gri îi vine turnat, e în acord cu părul lui scurt, încărunțit.
‒ E o plajă publică în stânga, dacă vreți, îi recomandă Alex cu jumătate de gură.
‒ Promit să nu deranjez prea mult, am nevoie de câteva clipe, cât să prind apusul de soare, adaugă bărbatul în timp ce scoate un aparat de fotografiat din buzunarul drept al sacoului.
‒ Nu cred că e vreo problemă, marea e pentru toți, intervine Bianca.
‒ Bia, n-am nimic împotrivă, dar nu mai bine vorbim și cu șefa?
‒ Haideți că mă învârt pe-aici până vă lămuriți, spune bărbatul gâfâind și se așază pe un șezlong.
Își scoate picioarele umflate din pantofii negri în care își îndeasă șosetele de aceeași culoare, strânse ghemotoc, după care îi lasă sub masa joasă de lângă el. Se ridică oftând și se dezbracă de sacoul pe care îl aruncă pe șezlong. Când își suflecă mânecile cămășii albe până aproape de cot, ies la iveală cercuri ude de transpirație la subraț.
Cât timp Bianca dă o fugă până la recepția hotelului, Alex se apucă să pescuiască din nisip tot felul de chiștoace, capace și paie de supt cu burduf, care mai de care mai sidefate, mai colorate, și le adună într-un sac gălbui. Din când în când își mai aruncă ochii spre intrus. Îl vede cum abia străbate aleea din lemn care duce spre țărm, cum se plimbă pe bucata de plajă care se întâlnește cu marea, cum caută să surprindă apusul cu aparatul de fotografiat.
‒ Alex, îi zici tu domnului că poate să stea cât vrea? strigă Bia când revine pe plajă.
‒ Mai bine dă-i tu vestea, ai fost mai drăguță cu el. Deci șefa e de acord?
‒ Mi-a zis că ea l-a invitat aici ca să-l ajute să se refacă după un divorț.
‒ E fratele ei? Sper să nu mă ia la ture șefa că nu m-am purtat prea bine cu el, spune Alex pe un ton îngrijorat.
‒ Ești beach boy sau ce facem aici?
‒ Bia, n-am chef de glume. Cât mai stăm? Ce-a zis?
‒ Mai rămânem puțin, că vine și ea.
Bianca se îndreaptă spre fratele șefei. Îl vede cum se trântește complet îmbrăcat pe nisipul apos. După o scurtă ezitare, Bianca își continuă drumul și ajunge la câțiva pași de el. Vede că are pleoapele închise și piciorul drept îndoit sub el. Îl întreabă dacă e bine, însă bărbatul e la fel de tăcut ca aparatul de fotografiat de lângă mâna lui dreaptă. Așa că următorul pas pe care îl face Bianca este să-l strige imediat pe Alex:
‒ Sună la 112! Acum!
‒ Ce s-a întâmplat? întreabă Alex în timp ce se grăbește să ajungă la ea.
Bianca se așază în genunchi lângă bărbat, îl scutură ușor de umeri și îl strigă de câteva ori:
‒ Mă auziți, domnule? Mă auziți?
Cum nu primește nicio reacție, își apleacă urechea dreaptă deasupra buzelor și nărilor lui, apoi țipă:
‒ Respirați, domnule, respirați! Vă implor.
‒ Gata, am format numărul, ce să le zic? întreabă Alex în timp ce se mișcă agitat în spatele ei.
‒ Cred că a făcut stop cardio-respirator.
‒ Nu vrei să vorbești tu cu ei? insistă el, însă ea îi ignoră întrebarea.
În timpul în care Alex stă de vorbă cu un operator de la 112, Bianca se apucă să deschidă nasturii de la cămașa bărbatului și începe să-l apese cu ambele mâini pe piept. Numără compresiile cu voce tare și se oprește când ajunge la treizeci. Moment în care Alex îi spune:
‒ Au zis că vor trimite o echipă de salvare. Ce să mai fac?
‒ Dezbracă-te de maiou și dă-l încoace.
Cu o mișcare rapidă, Bianca acoperă buzele bărbatului cu o margine din maioul lui Alex, apoi îi face respirație gură la gură. De două ori.
‒ Alex, anunț-o repede și pe șefa.
Aprinsă la față și leoarcă de transpirație, Bianca repetă manevrele de resuscitare. Așa cum a învățat înainte de a fi angajată pe plajă. Un trup de om nu se simte totuși ca un manechin, se gândește. I se pare atât de fragil sub palmele ei încât se gândește că ar putea să-l rănească mai mult decât să-i fie de ajutor. Încearcă să nu se mai gândească și să se concentreze la ceea ce face. Cu mișcări sigure, ritmice, fără vreo ezitare. Nu se dezlipește de bărbat decât în momentul în care sosește un echipaj de salvare.
Trei paramedici, doi bărbați și o femeie, îmbrăcați în costume de culoare roșie și echipați cu măști și mănuși sanitare, plus genți de intervenție, îngenunchează lângă bărbat.
‒ Ce s-a întâmplat? întreabă unul dintre paramedici.
‒ L-am văzut căzând pe nisip și când am ajuns lângă el era deja înconștient. Nu respira și nu răspundea la întrebări, explică Bianca.
‒ Preluăm noi de aici, ați făcut o treabă bună.
‒ N-am făcut decât să aplic ce am învățat la un curs de prim ajutor.
Paramedicul continuă manevrele de masaj cardiac, iar colegii lui pregătesc trusa de respirație artificială.
‒ Știe cineva dacă domnul avea probleme cu inima? întreabă celălalt paramedic în timp ce acoperă gura și nasul bărbatului cu o mască.
Sora bărbatului, abia sosită la fața locului, își duce involuntar palma spre inimă. Poate îi e teamă să nu facă și ea vreun infarct, se gândește Alex. Asta le-ar mai lipsi.
‒ Din câte știu eu, nu, nu avea, dar l-am văzut că lua niște pastile pentru tensiune, spune sora bărbatului.
‒ S-a plâns de ceva? intervine primul paramedic, concentrat să manevreze un balon de resuscitare.
‒ Da, de la o vreme l-am auzit plângându-se de insomnie și de dureri de cap.
‒ Domnule, ne auziți? Dacă ne auziți, vă rog să deschideți ochii! strigă al doilea paramedic.
‒ Nu reacționează, spune primul.
‒ Dispeceratul, avem un stop cardio-respirator, vom transporta victima la spitalul de urgență, anunță colega lor prin stație.
Cei trei paramedici îl așază pe bărbat pe o targă și se îndreaptă în grabă spre ambulanță, unde continuă manevrele de resuscitare, apoi pornesc spre spital, însoțiți de sora bărbatului.

Rămași doar ei doi pe plajă, Bianca își dă jos pantalonii scurți.
‒ Încă îi mai simt parfumul.
‒ Sigur e ceva scump. Pot să te miros? întreabă Alex și face un pas spre ea.
Însă Bianca o rupe la fugă spre întunericul valurilor care se izbesc de țărm. El aleargă după ea, o prinde de mână și îi spune:
‒ Auzi, n-ai vrea să mă salvezi și pe mine? Putem începe cu o respirație gură la gură. Și după aia mai vedem noi.

Emilia Grecu

În 2005, am absolvit Facultatea de Litere, specializarea Comunicare și Relații Publice, din cadrul Universității din București.

Am început să scriu proză scurtă acum trei ani, după ce am urmat câteva ateliere de scriere creativă, organizate de Revista de Povestiri.

Pasiunea pentru scris mi-am descoperit-o în liceu, când frecventam cenaclul literar “Zburătorul”, de la Onești, coordonat atunci de scriitorul Gheorghe Izbășescu.