Ceaușescu

În câțiva ani viața lui Stancu se schimbase de la cer la pământ. De un singur lucru îi părea rău, banca pe care dormise atâtea luni fusese scoasă din beton și mutată într-un loc necunoscut lui, iar poarta de fier a muzeului de geologie din Torino se ferecase în cele din urmă pentru indeterminabila renovare a clădirii. Întorcea capul după banca lui de fiecare dată când trecea cu automobilul luxos pe acolo și zâmbea ori amarnic ori a temeinică recunoștință atunci când își amintea că pe acea bancă dormise și pe caniculă, și pe frig, și pe ploaie, nevenindu-i încă să creadă pe ce drumuri incredibile i-o luase viața.
Fugea ca de râie de presă, iar când chiar nu avea încotro Stancu găsea un răspuns inteligent la cea mai frecventă întrebare pusă de jurnaliști, și anume cum de putuse să se îmbogățească atât de mult: „Refuz să vă spun cum am obținut primul milion de euro, dar despre zecile de milioane am să vă povestesc cu plăcere și chiar am să vă consiliez cu plăcere, dar trebuie mai întâi să îmi demonstrați că aveți milionul”!
Stancu se ferea să nu îl ia gura dinainte față de prieteni, fiind scump la vorbe chiar și la beție. Știa el prea bine ce făcuse. Își adunase toți cerșetorii din centrul orașului. Le oferise cazare prin gurile canalelor cu apă caldă, astupase cu scânduri ferestrele căsuțelor părăsite, le echipase cu canapele primite de la donații și le asigurase boschetarilor un trai mai proprice, cu condiția ca aceștia când se întorceau de la muncă în adăposturile clandestine, să îi lase un sfert din profitul lor. Într-un timp scurt și-a găsit și asociați, care l-au ajutat să pună monopol pe toate locurile cu vad pentru cerșetorie, cele frecventate de trecătorii naivi și miloși. A mai săvârșit el și alte afaceri care nu trebuiau a fi spuse, dar nu își mai aducea aminte de ele, sau mai bine spus nu mai voia să își aducă aminte, mai ales în interviurile pe care le dădea uneori jurnaliștilor. Conștient că avea o preocupare periculoasă, Stancu se decise să își investească zeciuiala cerută cerșetorilor, așa că își cumpărase mai multe motoscutere. Își angajase o sumedenie de români veniți să își caute norocul, deschizându-și o firmă de curieriat rapid prin oraș. După un an își deschise o rotiserie, standuri de rotiserii mai târziu, ca apoi să ajungă la lanțuri de restaurante.
Era mărinimos. Dăruia cu sârgiuință din avutul lui celor aflați la anaghie, însă îi ajuta întotdeuna pe cei oropsiți doar prin intermediul fundațiilor. Știa el de ce.
Stancu muncea cot la cot cu angajații, indiferent de restaurantele pe care le deținea. Era darnic cu ei, îi înainta în rang, ținea cu insistență să le dea al treisprezecelea și al paisprezecelea salariu. Nu îi ierta însă pe cei care vorbeau prea mult la muncă. Îi avertiza o dată, de două ori, dar dacă îi mai surprindea stând la taclale le dădea urgent ce trebuia să le mai datoreze și îi concedia pe loc…
…Cu părere de rău vizita curtea și parcul muzeului de geologie. Se uita înăuntru prin grilajele porții și se vedea în interiorul curții, dormind pe banca luată de acolo. Se închipuia stând în rând să ajungă la cișmea ca să se bărbierească sau să se spele sub braț, așa cum procedau și ceilalți boschetari: marocani, indieni, arabi, albanezi sau români. Unii dintre ei dormeau pe aleile ocolitoare ale muzeului și prin parcul din imediata apropiere. Se trăduia mereu să își aducă aminte de unde plecase, omenind pe ascuns mai mulți semeni de-ai lui care voiau să pună osul la treabă dar nu își găseau de lucru prin înfriguratul Torino, ori mai organiza baluri ca să strângă și să doneze fonduri pentru cei cu boli grave, dar cu discreție, fără prea mare fală. Îi studia scârbit pe cei ce se refugiau pe băncile din parc. Pe unii dintre ei îi și recunoștea din depărtare, aceiași nevoiași, aceiași cerșetori de care se despărțise în urmă cu vreo șase ani. Îi scruta cu dispreț și nu îi venea să creadă de cât de îndelungat îi erau împotmoliți acei semeni în cloaca în care se zbăteau, în patetica lor zonă de confort a cerșetoriei.
Stancu nu angaja deloc străini în multiplele lui restaurante. Avea doar două etnii. Cei de imagine, fiind mai frumoși, erau italienii, chelnerițele îi erau toate românce, iar mâna de lucru brut era alcătuită din consăteni de-ai lui, recrutați cu atenție, harnici, ca să nu îi pricinuiască necazuri, acestora din urmă revenindu-le îndeletnicirile de jos: curieriat, salubrizare, bucătărie, pază și altele.
Singura excepție de la regulă a făcut-o cu Ceaușescu. Nici nu l-ar fi angajat dacă nu ar fi fost atât de încăpățânat. Din contră, Stancu striga din răsputeri la africanii care îi călcau pragul deranjându-i clienții cu tot felul vânzări de trandafiri. A găsit pentru mulți dintre ei rezolvare, și își mai și făcea clienții să râdă. Consătenii veneau pe furiș cu niște carafe pline ochi de apă prin spatele vânzătorilor de flori, și li le vărsau în cap. Florarii de culoare nu făceau scandal niciodată, dar îi părăseau bombănind locațiile luxoase. Stancu era șicanat de prezența lor. Urla la ei de cum îndrăzneau să îi calce pragul vreunui restaurant. Așa a procedat și cu marocanul care i-a călcat pragul:
– Ce e cu tine, mă, derbedeule??? Mai sunteți mulți?! Ia, hai fuguța afară, că m-ați făcut cu nervii, îmi speriați clienții!
– Eu vreau de muncă, atât! Știu să muncesc cât patru lucrători la un loc! încerca să îl convingă vagabondul cu disperare.
– N-am nevoie de lucrători, am destui. Hai, rapid afară! îl zorea Stancu.
– Vreau doar să muncesc, n-am nevoie de salariu mare, doar să pot să îmi pun capul undeva, să mănânc, să îmi cumpăr șampon și lame de bărbierit. O să vă fiu cel mai harnic lucrător, o să vedeți, și cel mai puțin pretențios!
Stancu i-a vârât cu forța o bancnotă de cincizeci de euro în buzunar, l-a prins cu finețe de umăr și l-a condus afară. Era bucuros că i-a dat unui cerșetor de cincizeci de ori mai mult decât i-ar fi dat orice trecător, dar era și îngrijorat în același timp, că dacă ar fi la fel de generos cu toate miile de cerșetori ai Torino-ului, l-ar mânca urgent falimentul.
Între timp Stancu a acceptat invitația prefectului din Torino de a asista la un spectacol de balet, cu lebede. Prefectul i-a făcut cinste. Fetele sufereau neîncetat. Un individ ce purta ștrămpălăi albi încerca să le salveze atât pe ele cât și pe iubita lui de un nene îmbrăcat în monstru. Când reușea să le salveze, când nu reușea… Cert este că lui Stancu îi cădea capul de somn și și-l ridica la repezeală, atent fiind ca nu cumva să îi surprindă nepolitețea atât domnul prefect, dar mai ales soția acestuia. Făcuse acel imens sacrificiu numai și numai în numele familiei de prefecți, în spiritul consolidării relațiilor de amiciție, fie și pe cheltuiala lor.

Stancu muncea cot la cot cu lucrătorii. Așa prindeau încredere în el și le arăta că nu le este superior, ci egal. Pe când spăla de unul singur ferestrele restaurantului aflat în renovare a auzit un scandal persistent la ușa de la intrare. De o bună bucată de timp bodyguarzii i se certau cu cineva anume. Iar cearta tot continua, și lui nu îi dădea nimeni vreo lămurire. A coborât grijuliu de pe scara de lemn și s-a îndreptat cu pași firești înspre sursa scandalului. La intrare, cei doi paznici îl îmbrânceau pe marocan, iar acesta se opunea, vrând să dea din nou năvală în interiorul restaurantului.
– Ce se întâmplă aici, bă? le-a cerut lămuriri angajaților lui.
– Africanul ăsta ține morțiș să te necăjească cu tot felul de prostii. Am constatat că nu merită să te deranjăm de la lucru pentru toți boschetarii pământului, că dacă ne luăm după ei unde ajungem?!
Vizita inoportună a marocanului îl obosea pe Stancu, însă nu îl scotea cu totul din sărite. Trebuia cumva să gestioneze cu calm situația, să îl facă să se îndepărteze fără să atragă prea mult atenția. Și-a scos oftând a nerăbdare portmoneul din buzunarul de la piept al salopetei, a scormonit îndelung prin teancul de bani și a scos o bancnotă de douăzeci de euro.
– Ia, mă, cumpără-ți ceva de mâncare. Și să nu mai treci și a treia oară pe aici, că sari rău de tot calul și mă superi. Nu-ți bate joc de bunătatea mea!
Marocanul s-a dat speriat cu câțiva pași în spate.
– Nu, nu-mi trebuie bani. Vreau să muncesc. N-am nevoie de bani!
– Ia, mă, banii, și dispari naibii de aici!
– Nu, nu! striga a disperare, alergând dezorientat prin holul restaurantului aflat în renovare.
A pus rapid mâna pe un mop vârât într-o căldare și s-a apucat să spele culoarul.
– Băăăi, am mai spălat pe-acolo. Vezi că fleșcăiești holul. Dă-i, mă, banii, și scapă-mă de el! i-a dat ordine unuia dintre paznici.
Vânjosul i-a îndesat marocanului bancnota cu forța în buzunar, însă acesta i-a aruncat-o speriat pe masă.
– Nu îi iau, nu. Mie îmi place doar munca. N-am nevoie de bani!
Ce doi paznici îi îmbrânceau pieptul, târândul cu forța afară din restaurant. Au aruncat după el și cu bancnota mototolită de douăzeci de euro.
În câteva secunde Stancu a uitat evenimentul. S-a cocoțat înapoi pe scară și a început să șteargă cu satisfacție vitrina. Dincolo de geam vântul umfla frunzele ruginii de toamnă cu răbufniri sporadice. Pe lângă vitrină i-a trecut și o bancnotă mototolită de douăzeci de euro, rătăcind undeva anume. N-a băgat în seamă mărunțișul, care, în urmă cu câțiva ani i-ar fi fost o adevărată mană cerească. Privea la trecătorii grăbiți sau romantici, la magazinele de lux de peste drum sau la mașinile ce îi goneau cu voioșie prin dreptul locației. Zâmbea cu încântare. La restaurantul ăsta ținea cel mai mult. Avea cel mai mare vad, amplasat fiind chiar în mijlocul orașului. Noaptea șiroiau pe lângă el un adevărat vacarm de turiști, mulți îi făceau rând la intrare, iar ziua avea clienți cu duiumul. Stancu privea cu drag la oamenii ce furnicau pe străzile centrale. Deodată chipul i-a luat o aură de întunecare. Simțea senzații vădite de învinovățire. În duiumul de oameni joviali l-a zărit și pe marocan, îngândurat, rătăcind în neștire, cu capul plecat și mîinile vârâte în buzunare. S-a dat rapid jos de pe scări și a luat-o într-o fugă nebună către ușa de la ieșire. Celălalt trotuar fremăta de trecători…
– Băăă!!!
Un duium de cetățeni și-au întors capetele după Stancu, mai puțin marocanul, care nu îl mai auzea de la o depărtare de mai bine de 70 de metri.
– Băăăăă!!!
Numărul capetelor trecătorilor care se întorceau creșteau concomitent cu urletele insistente pe care la scotea Stancu. Până la urmă și-a vârât două degete în gură și a fluierat cât a putut de tare. Și-a întors și marocanul capul, nesigur la început, dar apoi și-a dat rapid seama că strigăturile și fluierăturile îi erau chiar lui adresate. S-a pus vioi pe fugă, una atletică, africană. Gâfâia când a ajuns în dreptul patronului.
– Ia, prinde mătura și găleata aia și să îmi aduni toate frunzele din jurul restaurantului. Să-mi lucească trotuarul, ai auzit?
Ochii africanului își scânteiau entuziasmul. A umflat mătura și găleata într-o clipă. Pe când se ocupa isteric cu dereticatul îl și încredința pe Stancu:
– Nu-mi trebuie bani. Eu iubesc doar să muncesc, ador munca.
– Vezi că trebuie să termini totul în opt ore!
– Termin, termin! zburda marocanul în jurul frunzelor.
– Auzi, îl întrerupse Stancu din avânt pentru câteva secunde, cum te cheamă?
– Ruhul Saadia Razzaak!
– Auleeeu, m-ai blocat! De-acum înainte te vei numi Ceaușescu. Doar în acte am să te trec cu numele ălea ale tale imposibile!
Stancu i se îndepărta râzând. A trecut mai târziu la muștruitul altor ferestre. Prin ele îl urmărea râzând pe Ceaușescu. Neîndemânatic rău. Aduna frunzele în făraș și când se apleca să strângă altele i le sufla vântul pe cele adunate. „Dar e mai dornic de muncă mai mult decât zece italieni de-ai mei la un loc”! a constatat râzând.
I-a numărat mai târziu îmbucăturile, de om deosebit de flămând, pe cale să se înece cu dărăburile mestecate, și asta peste vreo patru ore, când s-a răstit la un bucătar de-al lui să îi pună marocanul la masă…
…De vreo doi ani Stancu nu mai vizita curtea muzeului în care a dormit atâtea luni. Trecea nepăsător cu limuzina prin dreptul cantinei sociale unde a mâncat de atâta amar de timp, de multe ori neîndestulător. Trimitea și el acolo pahete întregi de mâncăruri strânse de la clienții fandosiți, care îi călcau pragul mai mult din nevoia de socializare decât de mâncare. Amintirile îi ieșeau în drum fără să le caute, căci trecea mereu pe lângă ele de când mergea aproape zilnic la tribunal. De-abia după ce s-a înstărit și i-a înstărit pe mulți alții a atras atenția organelor juritice. Avocatul îi zâmbea mereu, cu gura până la urechi, convingându-l că plicurile burdușite de bani vor domoli în curând atât presa cât și juriștii. Îl încredința că de-acum încolo trebuia să fie mai darnic cu dările către stat, dar mai ales cu înaintarea plicurilor acolo unde trebuie. Ce-ar fi însemnat toate astea? Mai puțin de un sfert pe venitul lui realizat într-un an, dar în felul ăsta scapă invizibil, așa cum scapă o Italie întreagă, fără să își bage nimeni nasul în afacerile lui. Însă Stancu începea să cedeze psihic, se cam săturase de-atâtea vizite făcute pe la judecătoria orașului. Intră abătut pe ușa retaurantului „DeLuxe”, situat în inima orașului Torino. Lucrătorul de la intrare îl ademenea înăuntru cu o politețe familială. Își considera șeful ca pe un părinte adoptiv. Nu îl interesa faptul că Stancu l-a promovat la rangul de șef al majordomnilor, că i s-a pus la dispoziție o cameră în care să doarmă, într-un hotel proaspăt cumpărat, tot de către Stancu, aflat la o sută de metri de restaurantul „DeLuxe”, nu îl interesa că avea toate actele în regulă, dreptul la pensie și 5000 de euro salariul lunar, el voia doar să muncească, nu o făcea pentru bani, ci pentru dragostea și respectul pe care îl avea pentru patronul lui.
Stancu intră rapid pe ușa restaurantului și se molipsi rapid de bucuria lui Saadia Razzak Ruhul, numit de toată lumea din hotel, din complexul de restaurante și de vizitatorii care îi călcau pragul restaurantului la care ținea cel mai mult „Ceaușescu”, așa cum îi trăda de altfel numele și ecusonul select, prins conform regulamentului la piept…

Adrian Scriminț

Balerin la Opera din Brașov; redactor RadioProDiaspora. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2012 ținut sub egida USR. Mențiune specială din partea USR- Spania la Concursul de Literatură din 2019, ținut sub egida USR, ASARS, și a Rețelei Literare. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2020 ținut sub egida mai multor ONG-uri de literatură, 7 filologi jurizându-mi romanul Jovan Bilici. Colaborator la diverse cotidiane, membru a mai multor rețele lirerare, etc. Compoziția a trei romane: „Cartierul Proletarilor” în trei volume, romanul „Răpănoșii”, romanul de război „Jovan Bilici”, urmând și altele. Peste 40 de povestiri de lung metraj, printre care și nuvela „Răzbunarea ciudată”. Mulțumiri pentru atenție…

scrimint