Născut cu ochiul vânăt

Nu exagerez. Asta e prima amintire de la părinți, povestirea cum am ajuns să mă nasc cu un ochi vânăt. Se iubeau mult ai mei. Așa de tare încât nu exista lucru pe lume pe care nu l-ar fi făcut unul pentru celălalt. Tocmai din acest motiv se și băteau mult. Orice îi inflama. Trăiau viața la extreme. Puțină gelozie, o dorință neîmplinită, mâncarea rece sau terminată, statul prea mult cu băieții sau la shopping cu fetele și câte altele, toate generau în ei sentimente atât de puternice încât și le puteau estompa doar prin bătaie. Asta nu părea să fie o problemă pentru vreunul dintre ei. Supăratul îl pândea pe supărător, iar când acesta din urmă se aștepta mai puțin, îi dădea de-l lăsa lat. Apoi îi mai căra câteva. Când își revenea, bătutul nu riposta, nu căuta răzbunare. Era pe principiul sigur am greșit eu ceva.
Când a rămas gravidă, mama a crezut c-o să fie scutită de bătăi. O vreme așa a fost, dar tata devenise ca o oală sub presiune. Când m-a învinețit mai erau câteva zile până ar fi trebuit să mă nasc. Tata a explodat și i-a trântit mamei o palmă de-a făcut-o titirez. În pirueta ei, deloc grațioasă, a dat peste scaun, răsturnându-l cu ochiul meu din burta ei. M-am agitat și am cerut să fiu scos de acolo, pentru a-și admira capodopera. Așa că au lăsat divergențele și au fugit la urgență. Trei ore mai târziu am scos primul urlet în lumea asta, lăsând echipa medicală cu gura căscată la vederea ochiului meu.
Pe la doi ani deja eram obișnuit să-i văd cum se pândesc, cum se feresc, se vânează și se bat. Ieșirile în parc îmi ofereau șansa să practic și eu iubirea. Dacă-mi lua alt copil vreo jucărie, care nu trebuia neapărat să fie a mea, îl pândeam și-l cârpeam cum puteam mai bine. Nu mergeam prea des în același parc. Degeaba se isterizau părinții. Ei nu știau adevărul. Eu nu ascultam de cuvinte, ci copiam comportamente.
Câtă vreme părinții mei practicau amorul doar în spatele ușilor închise, singura modalitate de exprimare a dragostei pe care o cunoșteam era bătaia. La trei ani, când am fost dus la creșă, mi-am găsit un loc stabil în care să-mi arăt sentimentele față de prieteni. Plângeau, la fel cum o făceau ai mei. Așa știam că sentimentele lor sunt reciproce. Numai doamna educatoare se oftica și se purta ca și cum aș fi făcut cine știe ce oroare. Mă certa, la început, apoi a trecut la pedepse. Nu înțelegeam de ce. Mă jucam cu toată lumea. Îi iubeam. Erau primele persoane, în afara părinților, în preajma cărora mă simțeam confortabil.
La școală am dat de un cerc nou de prieteni, dar erau mai ciudați. După ce am aplicat câteva corecții de comportament, m-au izolat, refuzând să se joace cu mine. Am devenit, fără voie, singuratic. Experiența de acasă mă făcuse specialist în a recunoaște momentele în care cineva se pregătește de bătaie, așa că în pauze îmi căutam un loc de unde să-i pot studia mai bine. Pe finalul clasei a III-a, văzând semnele la un copil din a IV-a, m-am ridicat de la locul meu, decis să-mi apăr colegul. Am apucat să-i dau neveul înainte să lovească a doua oară. Fiind pe jos i-am mai cărat câteva înainte să intervină profesorul de serviciu din curtea școlii. Datorită acestui gest, din clasa a IV-a colegii au revenit la sentimente bune față de mine. Am continuat să-i iubesc atunci când greșeau, dar știind că le țin spatele în fața altora, mi-acceptau dragostea, așa cum știam eu să o exprim.
Când eram pe clasa a VII-a am fost prima dată la mare. În prima zi am stat și m-am holbat la întinderea de apă, încercând să înțeleg mișcarea valurilor. Ai mei citeau pe pătură, la umbra unei umbrele, nedorind să se prăjească prea tare. Eram prea mare pentru a mă juca în nisip, așa că mi-am făcut curaj să intru în apă. Nu știam să înot, dar era doar secretul meu. Apropiindu-mă, m-a distrat prima dată dansul de du-te-vino al apei, care ba-mi uda picioarele, ba mi le lăsa în nisip. Am mai înaintat câțiva pași și m-am lăsat fermecat de salturile sus-jos ale apei pe corpul meu, acoperindu-mă până la talie, pentru ca după câteva secunde să mi se vadă genunchii. După ce am mai înaintat, am început să simt forța apei, lovindu-mă în piept și împingându-mă înspre mal. Încă puțin mai spre larg și am fost acoperit de un val. Amuzant. Am mai mers puțin, sărind când venea apa peste mine. Apoi, la un val, am luat prima gură de apă sărată. Și pe a doua. Nu mai simțeam fundul mării, așa că am mai înghițit preț de o cană. Sau două.
Când m-am trezit eram într-o cameră cu pereți albi. Oameni în halate imaculate se agitau în jurul meu.
— Așa, băiete. Scoate toată apa din tine, mă îndruma unul dintre ei.
Nu știu care, pentru că purtau măști și eram nedumerit asupra locului și motivului pentru care mă aflam acolo.
— Bravo, copile. Bine ai revenit printre noi, mă felicita altul.
— Cum te cheamă? încerca o asistentă oacheșă să mă descoasă, probabil pentru a-mi anunța părinții.
— Vreau să mă odihnesc. Doar puțin, am bâiguit eu, invitându-i afară.
— Afară toată lumea, haideți să-i dăm timp să-și revină, a extins ea invitația către tot grupul de halate. Afară toți.
Și au ieșit. Am stat câteva secunde să înțeleg ce e cu mine, dar aveam nevoie de mai multe informații. M-am ridicat și am ieșit. Asistenta oacheșă tocmai se întorcea.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o. Cum am ajuns aici?
— Puștiule, te-ai înecat. Ai fost adus de urgență după ce te-au scos din apă. Trebuie să-ți anunțăm părinții. Îmi zici…
— Vreau la baie. Abia mai țin.
— Mergi pe acolo și când…
Restul nu l-am mai ascultat. Am dat din cap, cum că am înțeles, apoi i-am promis că sunăm părinții după ce mă întorc, plecând în direcția indicată. Am urmat marcajele către ieșire și m-am făcut nevăzut. Cu câteva întrebări am reușit să găsesc plaja și apoi mi-am reperat părinții. Citeau.
— Aș vrea să nu mai plecăm de aici, le-am zis când am ajuns lângă ei.
Și-au zâmbit, oarecum conspirativ, parcă validându-și unul altuia ceea ce și-au zis pe când planificau concediul, „sigur o să-i placă la mare”.
În liceu am fost abordat prima dată pentru a da o bătaie cuiva pe bani. Am refuzat. Trei zile mai târziu l-am bătut pe cel care mi-o ceruse. Nu eram curvă, să fiu plătit pentru iubire. Îi cafteam pe cei apropiați care-mi greșeau cu ceva. Din gelozie mă încăieram și cu cei care-i agresau pe prietenii mei, dar niciodată nu săream la gâtul cuiva fără motiv.
După absolvire s-au împrăștiat cu toții pe la facultăți. Mie mi-ajunsese cât am învățat, așa că mi-am pus problema să-mi caut serviciu. Au urmat câțiva ani ciudați. O serie întreagă de angajatori au încercat să mă învețe că trebuie să lucrez în echipă, fără a cafti pe nimeni. M-au trimis la cursuri și la sesiuni de anger management. Îmi tot ofereau explicații, irosindu-și timpul. Nu cunoșteau adevărul. Eu nu ascultam de cuvinte, ci copiam comportamente. Încercam să mă împrietenesc cu ei. Nimic altceva. După o vreme au renunțat, așa că m-am trezit încarcerat pentru prima dată.
N-a fost deloc cum mă așteptam. Găsisem o gașcă de oameni speriați, regretând fapte recente, jurând că n-o să le repete. I-am adoptat de prieteni, dar am ieșit înainte să le-o arăt. N-am stat mult afară, iar la întoarcere am recunoscut o parte dintre ei. Având deja motive de la vizita trecută, de data asta am apucat să calc câțiva în picioare. Nu m-au dat în gât, așa că am ieșit destul de repede și de data asta.
— Tu nu ești normal, m-a luat tata la rost când am ajuns acasă. De ce te bați atâta?
— Eu nu mă bat. Eu bat. E o diferență.
Asta l-a înfuriat.
— Faci pe deșteptul? a zis apropiindu-se.
Recunoscând semnele, am știut ce am de făcut. Am lovit primul și am făcut-o puternic, pentru a nu se ridica ușor. Nu dăduse în mine niciodată. Nici eu în el până atunci. Realizând lucrul ăsta, mi-am pus problema dacă am fost vreodată iubit. Nu m-au bătut niciodată. Ce părinți stricați. Au avut dragoste doar unul pentru celălalt. Tata deja se ridica, deși se mișca încet, parcă împiedicat. Și starea asta mi-era familiară. L-am plesnit din nou. Apoi încă odată.
— Voi m-ați iubit vreodată? am întrebat întorcându-mă către mama.
N-am așteptat răspunsul. Am lovit puternic.
— Eu vă iubesc. Mereu am făcut-o. Iar voi?
Am lăsat iar pumnul să cadă. Din nou. Am mers de la unul la altul, cerându-le socoteală și lovind, până am obosit. Nu știu când au încetat să se miște. Nici când s-au oprit din respirat.
Picuri de sudoare îmi curgeau pe frunte și stropi de sânge îmi împodobeau chipul și hainele. Pumnii mi-erau tumefiați, înroșiți de ultimele semne de viață ale părinților mei. Stăteam între ei, cu spatele puțin aplecat și umerii scoși în față, gâfâind, privindu-i, pe rând. După o vreme m-am liniștit, deși eram conștient că exagerasem.
— Mereu vă voi iubi, chiar dacă n-o meritați, am mai zis, apoi am luat telefonul mamei și am apăsat trei numere.
— Unu-unu-doi, cu ce vă putem ajuta? s-a auzit de la celălalt capăt.

Bogdan Mihai Bati

Și-a făcut debutul cu o mențiune la prima ediție a Concursului Național de SF & Fantasy organizat de Renașterea Buzoiană, la secțiunea SF, iar la ediția a treia a luat locul al doilea. De asemenea, a câștigat primul loc la Concursul Național de Proză Scurtă SF Helion, ediția a 39-a. A publicat proză scurtă pe liternet.ro, Liternautica, Ficțiunea, Revista Utopiqa, Helion SF, CSF Earth, Galaxia 42 și în fanzin ArtZONE SF.