Tocmai notez – azi am tăiat frunză pe net. Frunză la cîini e poantă veche.
Cert este că m-am pierdut printre bloguri, comentarii, gînduri şi-njurături notate/ adnotate/ parafrazate/s.a.
Lumea asta chiar scrie în draci. Cum de? Habar n-am.
Scrie prost şi fuge. „Căldura” netului şi a tastelor îi mai poate destinde? Singurătatea virtuală?
Notez ideea pe agenda deschisă tot timpul pe birou, lîngă tastieră, reflectînd: nu era mai bun un şemineu, lemne uscate trosnind bine, ei, la o măsuţă din lemn de brad, foi albe, parfum de lemn ars, miros de hîrtie proaspătă, trăind marea lor solitudine şi-n acelaşi timp în contact cu universul tuturor gîndurilor, cu ritmul inelelor ce cresc în trunchiul stejarului!? În singurătatea computerului poţi fi doar cu gîndul/ gîndurile altora.
Nu le răspund/ nu le-nfrunt stările/ nu contracarez/ nu explic. Dar nici că mă pot desprinde închizîndu-l.
Resemnat, notez: Nu ştiu dacă-i vreo diferenţă-ntre jocul de-a (in)dependenţa “ hai, trage şi tu un fum, doar aşa…” sau “fă-ţi şi tu un cont şi pune-te pe scrisul/cititul blogurilor”. Dezamăgirea mă-mprăştie. Nimic clar. Merg de pe un blog pe altul fără nicio emoţie: teamă, bucurie, tristeţe, furie.
Gol.
Scriam şi eu, şi scriu zece ore pe zi, fără să m-opresc. Abia de reuşesc să exprim tot. Place la nebunie ceea ce-nţeleg c-un pas înaintea lor, scriind. Invenţia computerului mi-a dat un mare ajutor dobîndind viteză la scris. Apoi, a-nceput să facă treaba-n locul meu: eu vorbesc şi el scrie.
Și vine „madama”, Eea, să-mi spună c-ar trebui să mă grăbesc, că scriu încet la cît de celebru sunt, că, ce mai tura vura, risc să pierd ceea ce-am construit pîn-acum.
Cu doi ochi cît două cercuri mari, cuprinzînd albastrul pămînt, am privit ochii ei- reci ca pereţii unei case cu ferestrele-nchise.
Sunt ani de cînd ne cunoaştem. Ani! Desfăşuraţi în paralel, intersectaţi la ceva lansări. Două trenuri: unul ce se vrea tot mai iute, celălalt, mocăniţă. Deh, ăsta-s eu, migălos pîn-la virgulă!
Dar în momentul ăla m-am simţit plumb pus în ţeava pistolului. M-am oprit din scris.
Brusc, Eea a schimbat tonul.
Ha! Nu mă las prostit- îmi repet în gînd. Sunt pregătit să-ntîmpin tertipurile feminine.
Eea:
Priveşte-mă bine. Curaj. Nu-i închis. Dimpotrivă.
Fraza curge de la ea la mine fără sunet. Mă intrigă. Mă simt manipulat.
Îmi schimb poziţia spatelui rezemat de spătarul fotoliului.
Prima dată-mi cerea viteză la scris, acum vrea contrariul!
Să scrii? se minunează toată, dulceaţă. Vezi cum ne-nţelegem noi doi fără de cuvinte şi-s atîţia care, cu toate cuvintele scrise, nu reuşesc să te-nţeleagă?
Nu, nu mi se pare, pleacă sec răspunsul meu.În gîndul meu, tot mai suspicios:
O laie, noi şi înţelesul! Ceva e diferit. părul… gura…felul cum îmi vorbeşte, mă rog, comunică …Nu-i aud vocea.
Eea:
Eu nu am nevoie de cuvinte. Stiu ce-ţi trece prin cap. Ti-e f r i c ă!
Eu:
Vrăjeală!
Poc! Uşa de la bucătărie se deschide sec. Din nimic. Apoi cea de la camera din hol. Bum! Aud o alta. Se-nchide prima, apoi a doua, o iau toate de la capăt, care cum. Poc! Bum! Zdup!
Sar nedumerit în picioare. Printre uşi sau prin uşi de-a dreptul, fîţîiala şi pocnetele par să nu se-oprească, un ceva negru, lipsit de un contur clar, împinge spre mine un sac:
Cuvintele tale!
De ce în sac, mă rog, întreb spontan făcîndu-i cu mîna – hai, dispari!
Chiar dispare. O secundă după, în spatele meu:
Cum de ce? Încap mai multe. Mai ales dacă-s goale. Cu cît scrii mai multe, mai multe vreau.
Linişte. Brusc, lîngă mine:
Prezentul tău îl au toţi. Vă credeţi fiecare unic scriindu-vă unul altuia. Nimic memorabil dar distractiv pentru mine. Sunt fanul concurenţei din poveştile voastre.
Mă laşi o dată-n pace- mă răstesc la el agitat de zgomot, de uşi, de insolenţă.
Dispare din nou. Rîde apărînd în faţa mea cu sacul gol:
Bine. Te las. Tocmai ce l-am golit. Ia sacul.
Cuburi de gheaţă-mi cad pe şira spinării! Ce naiba vrea?!
Ideea singurătăţii absolute mă paralizează căci mă simt singur.
Pe cine să chem?
Să chem să ce?
Îmi vine să scriu, să-mi recuperez siguranţa. Nu găsesc agenda. Fug între cearceafuri, cu faţa la perete. Încep Tatăl Nostru. El vine, îmi zgîlţîie patul. Îl ignor. Mi se aşează la spate. Îmi suflă-n ceafă:
Hai să facem pace. Deschide ochii!
Nuuu. Nu-i deschid.
Deschide-i! Urlă.
Continui urlînd Tatăl Nostru.. mă bîlbîi realizînd că nu m-aud, o iau de la capăt, o dată, de două…de trei…
Respir, cald, tot mai cald, şi-n lumina plăcut verde, o văd pe mama cu una din surori, rugîndu-se alături de mine. M-opresc din rugăciune mirat că le văd, căci n-am deschis ochii! Mama se opreşte şi ea. Foarte tristă:
Nu există explicaţie. Ce s-a putut întîmpla, numa’ Dumnezeu ştie!
Simt frig. Ea întinde brusc mîna şi-mi aranjează pătura.
Mama!
Mă-ntreb unde e Eea. Ca din senin zîmbeşte lîngă mine. Mă mîngîie.
Mă mîngîie?! Cred că mă confundă! Eea, fără să mişte buzele:
Nu te mai mira.
Deschid ochii, îi închid, habar n-am. Nu mai contează.
Curios, mi-aduc aminte cum Eea, de cîte ori mi-aducea cafeaua, trecea, faptul mă deranja enorm, peste unul din pătratele de marmură albă cu scîrţîit sinistru, de parc-ar fi avut un gol dedesubt. Apoi brusc memoria-mi fuge la momentele cînd, nemişcat în fotoliu, auzeam acelaşi zgomot dar nu vedeam pe nimeni. Ca şi acum.
Eea:
Mister total pentru tine!
Se amuză. Eu, ca ars:
De-unde naiba ştii despre asta? N-am deschis gura!
Știu, mă-ntrerupe. Cuvintele sunt doar un artificiu inventat să ne-ndepărteze de la esenţă. În tot ceea ce faci nu contează cuvîntul ci forţa lui. Pînă scrii cuvîntul, pînă e să se-mplinească…hehehe, timpul devine duşman! Poţi s-o faci direct. Încearcă!
Mă-ntărîtă? Buuun. Lucrez la povestea cu vulcanul. Ok:
Vreau să văd vulcanul!
O căldură imensă se-mprăştie în jurul meu. Lumini incandescente, efeverscenţă, culori de nedescris. Dedesubt, infernul. Waw! Prind curaj. În surdină, mama, rămasă lîngă mine, ahhhh, ştie cît mă enervează să-mi stea-n coaste:
Lumînarea e bine să stea aprinsă tot timpul. Am pus una mare.
Veşnica poveste cu biserica! N-am timp acum. Detaliile din descriere apar instant în faţa mea. Cînd spun instant e instant! N-apuc nici măcar să formulez gîndul. Fantastic! M-apuc de răsfoit alte scrieri, euforic, bulversat: cînd dau să caut ceva niciodată nu găsesc. Acum toate foile-s în ordine perfectă. Dau să scriu. Bleah. Scrisul e nimic pe lîngă viteza-n care prezentul acesta se desfăşoară. Asta da emoţie! Aveam nevoie de acest suflu!
Oh, doamne cum tresare! mă urmăreşte ecou emoţia mamei. Îi simt mîna pe umăr. Ăsta e norocul nostru! Cît timp le are, mai avem ceva speranţă.
Rîd. E normal. Mă mişcă faptul că tot ceea ce am scris e-adevărat. Nu-i doar imaginaţie. Presupusele mele scenarii. Îmi văd personajele. Ultimul e Maria. Accidentul. În timp ce-mi amintesc de el, deşteapta de sora-mea-mi continuă gîndul. Taman acum are de aranjat un buchet de flori într-o vază!
Știi de ce nu a mai venit ambulanţa?
Mama-i răspunde ceva apropiindu-se de urechea ei.
Le privesc perplex. Exact scena! Face aşa pentru că simte c-ar putea fi auzită- de Maria, care se va trezi din moarte clinică.
Îmi vine să mă pup singur în oglindă. Mă-ntorc spre Eea:
Spune-mi cum faci?
Nu fac nimic. Invenţia cea mai tare a lumii ţi-a luat minţile. Ăsta eşti tu. Eu, sunt ceea ce vrei. Acum c-ai înţeles de ce se aud zgomote ciudate şi nu-i nimeni, tu deja ştii: cînd vei trece și tu discret prin încăperi și alţii s-or întreba cine-i, dacă nu te vor vedea nu-nseamnă că nu eşti.
Și sacul?
Sacul?
Închid cartea. Stop! Pîn-aici. Inspir, întind braţele, vreau conectare terestră.
Deschid computerul reflectînd:
Aberaţii. Nu se mai numesc îngeri?
Ciudat. Prima postare ce-mi cade sub ochi nu-şi are locul pe site-ul unde intru.
“ Eminescu. Iată că dupa 135 de ani, versurile lui sunt foarte prezente.”
Dau din umeri. Tocmai caut tasta pentru ‘delete’ bolborosind: adică? nimic schimbat!?, c-aud în urechi:
Și sacul?
Mi-opresc degetul în aer.
“Doar cuvîntul viziune, aşa şi pe dincolo…piatră de temelie peste timp, bla bla bla…”, reiau pe diagonală cititul postării.
Tot mai acaparat de-articol suprind tîrziu senzaţia clară că nu mai sunt singur în cameră.
Cine-i? împuşc la nimereală cu vocea.
Întunericu-mi invadează inima. Se opreşte. Secunda prinde o dimensiune cosmică.
Sunt ceea ce eşti pregătit să vezi.
Tulburat:
Eea?!
Creierul, promt, sare s-aprindă lumina.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com