Philip K. Dick, unul dintre cei mai influenți scriitori de science-fiction, își pune adesea cititorii în fața unor dileme existențiale profunde, printre care cele mai pregnante sunt întrebările: „Ce este realitatea?” și „Ce înseamnă să fii autentic?”. În discursul său din 1978, How to Build a Universe That Doesn’t Fall Apart Two Days Later („Cum să construiești un Univers care nu pică două zile mai târziu”), Dick abordează aceste teme printr-o combinație de reflecții filosofice, descrierea unor pasaje din viața personală și o doză subtilă de autoironie.
Dick începe printr-o referință la Disneyland, un loc unde iluzia este transformată în divertisment, sugerând că și lumea reală funcționează în mod similar: trăim într-o realitate „fabricată” de forțe externe — fie ele guverne, mass-media sau corporații. Aceasta ne conduce spre una dintre ideile centrale ale eseului său: că realitatea nu este un dat obiectiv, ci o construcție fragilă care poate fi modelată și manipulată de puterea cuvintelor și a imaginilor. Iar această idee este un aspect des întâlnit și în discursurile unuia dintre cei mai vânduți scriitori de non ficțiune și istorici ai momentului, Yuval Harari. Într-o societate în care „realitățile false” sunt produse constant, capacitatea de a discerne adevărul devine din ce în ce mai dificilă.
În centrul acestei tematici se află ideea că indivizii autentici, „ființele umane autentice”, sunt cei care nu se lasă modelați de aceste realități fabricate. Dick propune că autenticitatea nu constă în fapte eroice sau mărețe, ci în capacitatea de a rezista presiunii de a deveni ceva ce nu suntem. Oamenii autentici, în viziunea sa, sunt cei care știu instinctiv ce nu trebuie să facă și care refuză să joace cum li se cântă, chiar și în fața unor consecințe nefaste. Această rezistență tăcută și constantă este ceea ce definește, pentru Dick, umanitatea veritabilă.
Partea cea mai interesantă din discursul lui Philip K. Dick începe atunci când începe să descrie surpriza și perplexitatea pe care le resimte descoperind coincidențele dintre propria viață și o anume scenă din Biblie, mai exact din Cartea Faptele Apostolilor. Dick povestește despre cum, la scurt timp după publicarea romanului său Flow My Tears, the Policeman Said, trăiește o experiență în care ajută un bărbat de culoare rămas în pană de benzină. Din perspectiva lui Dick, întregul episod seamănă izbitor cu o scenă din romanul său, iar această coincidență îl face să își pună întrebări serioase despre natura timpului și despre felul în care realitatea și ficțiunea par să se suprapună.
Ce îl intrigă și mai mult pe Dick este faptul că numele personajelor și evenimentele din romanul său par să aibă corespondențe directe în Biblie. Numele personajului său, Felix Buckman, coincide cu cel al unui oficial roman care apare la un moment dat în Faptele Apostolilor, iar numele Jason, un alt personaj din roman, apare și el în ambele scrieri.
Două săptămâni de la apariția romanului menționat mai sus, la editura Doubleday, lui Dick îi sunt extrase niște măsele de minte ceea ce îi cauzează un disconfort major, așa că sună la farmacie pentru o prescripție împotriva durerilor. Medicamentele îi sunt aduse la ușă de o femeie care poartă un colier de aur cu un pandantiv în formă de pește. Dick e hipnotizat de colier iar forma de pește îl intrigă, așa că o întreabă pe fată care e semnificația lui. În cultura creștină timpurie, simbolul peștelui era folosit de creștinii persecutați pentru a se recunoaște între ei fără a atrage atenția, îi explica fata. Chiar atunci, Dick are o revelație. Privind colierul, este copleșit de un sentiment brusc de anamnestic, termen grecesc (explică el) care înseamnă „pierderea uitării”. Apoi descrie cum, în acel moment, a retrăit amintiri dintr-o viață anterioară, în care era un creștin care trăia în secret, ascunzându-se de autoritățile romane. Își amintește de teama constantă de persecuție, de semnele codificate pe care creștinii le foloseau pentru a comunica, și de credința lor în iminenta întoarcere a lui Hristos, care fusese recent răstignit, înviase și trăia ascuns printre discipolii săi. Fac o paranteză că această idee este prezentată și de autorul cărții “Giulgiul lui Hristos”, o carte non ficțiune excelent de bine documentată. Aș fi curios când a apărut această carte și dacă Philip K. Dick cunoștea teoria lansată acolo, și anume că Iisus a fost doar grav rănit de lance și i se dau niște calmante puternice astfel încât să pară că a murit, gărzile și mulțimea sunt păcălite de acest truc, dar, la adăpostul nopții, Iisus este recuperat, ascuns și îngrijit. De fapt, analiza giulgiului indică tocmai acest lucru: rănile de pe corpul lui continuă să supureze, ceea ce ar susține teoria că nu murise când a fost luat de pe cruce și învelit în el. Cartea are multe detalii, ar însemnă să scriu un alt articol despre ea, dacă aș intra în amănunte mai precise. Cert este că această carte a avut un puternic impact asupra mea. La scurt timp după ce am citit-o, eu însumi am avut un vis pe care l-am simțit formidabil de real, un vis mistic în care chipul lui Iisus apăruse pe draperia de la geamul dormitorului în care dormeam (mă aflam în vacanță, în Turnu Severin, în apartamentul soacră-mii). M-am trezit extrem de zdruncinat, puternic marcat, atât de tare încât îmi amintesc că i-am spus unui prieten: dacă ar fi să devin religios, acum ar fi momentul, pentru că în vis am fost convins că Dumnezeu există și la fel la scurt timp după ce m-am trezit, când încă pluteam între somn și realitate. Însă Dick nu caută ca mine, explicații logice, ci el rămâne purtat de misticismul trăirii. Pentru câteva clipe, el nu doar că își amintește detalii pe care nu le trăise, dar vede efectiv contururile Romei antice apărând în fața ochilor săi. Această revelație nu pare să fie doar o viziune sau o fantezie, ci o recuperare a unui adevăr profund, uitat de-a lungul secolelor, dar ascuns în subconștientul său. Pentru Dick, semnul peștelui nu este doar un simbol religios; devine cheia care deschide un portal către o altă realitate, una atemporală și mistică, care coexistă cu realitatea lui din lumea modernă. Similar cu coincidențele legate de numele din Biblie, și acest episod sugerează că realitatea sa personală este conectată la o structură mai mare, de natură spirituală, care transcende timpul linear. Astfel, simbolul peștelui devine un declanșator pentru un proces de „amintire” a unei realități uitate, dar esențiale, care îi oferă lui Dick o înțelegere nouă asupra lumii și a locului său în ea.
Surpriza lui Dick nu este doar legată de coincidențele de nume și de fapte, ci și de modul în care aceste coincidențe par să îi dezvăluie ceva fundamental despre natura umană și despre divinitate. În viziunea sa, aceste „accidente” nu sunt simple întâmplări, ci indicii că există un adevăr mai mare care se ascunde dincolo de percepțiile noastre limitate, drept pentru care își vede propriile scrieri ca pe niște mesaje codificate dintr-o realitate mai profundă, asupra căreia nu are control total, dar care se dezvăluie în mod misterios prin ficțiune.
În final, Dick subliniază puterea ficțiunii de a manipula realitatea, dar și posibilitatea ca, accidental sau nu, un scriitor să descopere adevăruri universale în timp ce crede că scrie doar ficțiune. Este fascinant cum Dick percepe scrisul său ca pe un instrument pentru a dezvălui aceste straturi ascunse ale realității, afirmând că uneori autorii ajung să spună adevărul fără să știe.
Prin urmare, Philip K. Dick ne provoacă să ne gândim la limitele percepției și ale realității noastre, sugerând că lumea pe care o vedem este doar o fațadă temporară a unui univers mult mai complex și “mai autentic”. Căutarea autenticității, atât în realitate, cât și în interiorul nostru, devine astfel nu doar o temă a scrierilor sale, ci și un îndemn personal: să nu acceptăm orbește „realitatea” care ne este prezentată, ci să căutăm adevărul, chiar dacă acesta rămâne greu de definit sau accesat.
Din motive de spațiu nu voi acoperi și alte părți ale discursului său, cum ar fi povestea din spatele lui „Roog”, prima povestire care i-a fost publicată. Iată în schimb un pasaj tradus din How to Build a Universe That Doesn’t Fall Apart Two Days Later, în care Dick vorbește despre o altă povestire de-a lui.
„Am scris odată o poveste despre un bărbat care a fost rănit și dus la spital. Când au început să-l opereze, au descoperit că pacientul era android, nu om, dar el nu știa asta. A trebuit să îi dea vestea. Aproape imediat, dl Garson Poole a descoperit că realitatea sa consta într-o bandă perforată care trecea de la o bobină la alta în pieptul său. Fascinat, a început să umple unele dintre găurile perforate și să adauge altele noi. Imediat, lumea lui s-a schimbat. Un stol de rațe s-a pornit să zboare prin cameră atunci când el a făcut o nouă gaură în bandă. În cele din urmă, a tăiat banda în întregime, după care lumea a dispărut. Dar a dispărut și pentru celelalte personaje din poveste… ceea ce nu are niciun sens, dacă stai să te gândești. Cu excepția cazului în care celelalte personaje au fost figuri ale fanteziei sale cu bandă perforată. Ceea ce cred că au fost.”
În fine, mai rămâne să spun ceva și despre alt lucru din viața lui Dick, o întâmplare cu care își încheie discursul. Eu am perceput-o mai mult ca pe o glumă, dar gradul de seriozitate depinde de perspectiva fiecărui cititor.
Dick lua masa într-un restaurant chinezesc din Yorba Linda, orașul natal al fostului președinte american Richard Nixon. La final i se dă, cum e tradiția în America, un fortune cookie iar mesajul dinăuntru spune: „Deeds done in secret have a way of becoming found out” („Faptele făcute în secret au felul lor de a fi descoperite”). Dick decide să trimită acest mesaj la Casa Albă, spunând că, probabil, mesajul fusese destinat președintelui Nixon și că el l-a primit din greșeală. Două săptămâni mai târziu, Nixon e forțat să își dea demisia în urma scandalului Watergate. Acesta ar fi fost un alt semn, un simbol al unei justiții inevitabile, un ecou al acelei „judecăți divine” despre care e vorba și în romanul său Flow My Tears, the Policeman Said. Acest mic incident subliniază încă o dată credința lui Dick că adevărul, chiar dacă este ascuns, va ieși întotdeauna la lumină, fie că este vorba de realitatea politică a zilelor noastre sau de o structură temporală mai profundă, pe care el o explorează constant în scrierile sale. Mesajul din fortune cookie devine o mică piesă dintr-un puzzle mai mare, o altă coincidență misterioasă care îl face să se întrebe despre natura timpului și a moralității.
Astfel se rezumă cumva întregul discurs al lui Philip K. Dick: realitatea nu este întotdeauna ceea ce pare, iar coincidențele, simbolurile și mesajele aparent banale pot dezvălui adevăruri ascunse și universuri care se intersectează subtil cu viața noastră de zi cu zi.
Link la discursul lui Philip K. Dick https://urbigenous.net/library/how_to_build.html.
El este inclus și în antologia publicată în 1995 sub titlul The Shifting Realities of Philip K. Dick.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
O pendulare atractivă între realitate și imaginație, atestând unul din conceptele care ar trebui să stea la fundamentul literaturii SF, potrivit căruia realitatea poate fi imaginară atât timp cât imaginația este reală.