Îi plăceau la nebunie sirenele. Nici nu contau de care, de poliție, de ambulanță, de pompieri, iar dacă mai existau altele, și de acelea. De fiecare dată când auzea una, fugea la fereastră și o deschidea larg. Doamne, Dumnezeule! se apleca peste pervaz, mai să cadă. Din prea mult entuziasm, din greșeală, din nesăbuință. Ai grijă! îi mai striga câte un trecător. Vezi să nu cazi! Cum te apleci, cum îți ciulești urechile, cum freamăți de nerăbdare. Sirenele sunt înșelătoare!
Noroc cu bona, atentă și neatentă în același timp, pe care o deranjau sunetele înalte și mai de nervi, mai pentru că trebuia, se ridica din fața televizorului sau lăsa deoparte celularul și țipa la puști:
– Dă-te de lângă fereastră! Vrei să mă omori cu zile?! Ți-am zis de mii de ori să nu mai deschizi geamul! O să-l bat în cuie! O să te bat pe tine-n cuie!
Puștiul nu o lua în seamă, ba chiar se lăsa și mai mult peste pervaz, prefăcându-se interesat de ceva nevăzut, aflat un pic mai departe, doar cât să se mai întindă. Abia atunci bona se agita cu adevărat, trăgea de el, închidea țâfnoasă fereastră și urla minute-n șir, încheind de fiecare dată, pe aproape, la fel:
– Primesc prea puțini bani pentru ceea ce trebuie să fac! Ar trebui să mă plătească dublu, dar ce tot zic eu, proasta de mine?! De zece ori mai mult! Așa pacoste de copil ești! Cine a mai văzut așa ceva, să te apleci peste pervaz! Cum ar fi să cazi, cum ar fi să te prăvălești, ca un bolovan ce ești! Cale de trei etaje? Praf te-ai face, înțelegi, măi copile, măi!? Praf și pulbere! O, Doamne, Dumnezeule!
Se întindea cu palma pregătită să-l pocnească și, doar în ultimul moment, amintindu-și că nu e decât o bonă și că nu e treaba ei să-l educe, cu atât mai puțin să-l bată, se oprea. Trăgea aer în piept, își aranja părul, se uita în jos parcă nevenindu-și să-și creadă ochilor că ăsta, mogâldeața asta, o poate enerva atât de mult, încât, încât…
– Prostule! Stai jos și joacă-te acolo! Vezi că ți-a luat mă-ta o jucărie nouă! Deși nu o meriți! Nu meriți nimic!
Puștiul se retrăgea în locul indicat, o pătură verde aruncată pe jos, mărginită de ursuleți din pluș, tigri de hârtie, tănculețe din tablă, camioane de plastic și un trenuleț electric stricat. Nu erau multe jucării, maică-sa nu-și permitea și bonă și distracție, și bonă și grădiniță, și bonă și mâncare bună… de fapt nu-și permitea nici măcar un pătuț pentru el, așa cum aveau alți copii. Dintre toate lucrurile pe care nu le aveau, iar mama le enumera de fiecare dată când era supărată, puștiul și-ar fi dorit cel mai mult un tată.
*
Se opri din joacă și se întoarse spre bonă. Aceasta se uita la un film și în același timp butona pe un celular. I-ar fi plăcut să deschidă din nou geamul, să privească strada, să caute din priviri, să asculte, să amușineze, să anticipeze apariției unei sirene. Uneori veneau în valuri. Ambulanțe, pompieri, poliție și altele. Mai ales atunci când ceva cu adevărat important se întâmpla. Puștiul ridică de jos un tigru de carton și se uită lung spre chicineta ce ținea loc de bucătărie. Cum ar fi un incendiu. Ăsta ar fi un lucru cu adevărat important, suficient de măreț încât să vină toate sirenele din lume. O feerie de lumini și sunete, o simfonie celestă a cărei imagine îl făcu pe puști să freamăte.
Se îndreptă spre bucătărie. Știa unde sunt chibriturile, știa și cum se folosesc, ba, chiar mai mult, știa și de unde se pornește aragazul. Se opri abia atunci când o auzi pe bonă cum chicotește. Era roșie la față și vorbea șoptit în timp ce degetele-i săltau agile pe ecranul telefonului. Îi plăcea de ea. Tunsă scurt, cu părul vopsit în trei culori, cu urechile pline de cerceluși. Uneori îl enervau țipetele ei, alteori, din contră, i se părea cea mai apropiată persoană de sirenele cele mult îndrăgite. Puse cutia de chibrituri înapoi și se apropie de ea.
– Ce-i? Ce mai vrei acum?
Puștiul îi zâmbi și ea se încruntă. Nu-l mai văzuse niciodată zâmbind, de fapt nu-l mai văzuse niciodată făcând ceva vesel, așa cum fac alți copii, prostioare, urmate de râsete sau plânsete, apoi de alte prostioare și tot așa. Puștiul era întotdeauna tăcut, mereu încruntat. Așa că bona se încruntă și mai tare.
– Ce Doamne, Dumnezeule ai mai făcut? Te pomenești că vrei iar la geam? Nu! Cu siguranță, nu! Mai bine…
Puștiul o prinse de mână, iar ea tăcu, deși ar mai fi avut câteva ocări de spus. Zâmbetul, privirea serioasă, gestul de apropiere, veniseră din senin.
– Vrei să fii tatăl meu?
Bona uită câteva secunde să mai respire. Își desprinse mâna din strânsoarea lui, se aplecă spre el și-l ridică în brațe.
– O, Doamne, Dumnezeule, puștiule. Dar știu că m-ai speriat. Sigur că da, iubitule, dacă îți este ție mai ușor așa, pot fi tatăl tău. Dar, ascultă la mine, fără aplecat pe geam afară! M-ai auzit!
Puștiul o îmbrățișă strâns, atâta cât putea el la nici trei ani.
– Da, tata!
Daniel Timariu a debutat în revista Helion cu povestirea Din lift. A publicat în revistele: Helion, Gazeta SF, Nautilus, Revista de suspans, Ficțiuni.ro, Știință & Tehnică, Zin, Iocan, Literomania și Familia. Volume publicate: Amețeli postlumice, (Eurostampa, 2017), Fete în roșu și alte povestiri polițiste, romanele urban-fantasy din seria Tenebre (ed. Tritonic). Este prezent în mai multe antologii, precum: Domino, Exit Plus: Povestiri de dincolo, Noir de București, Povestiri cu Dragoni, 3.4 povestiri, Schițe de iubire, Ciudatul caz al umbrelor, Cele mai frumoase povestiri SF & fantasy ale anului 2017, Antologia prozei românești science-fiction, Gastro NOIR, Noir de Timișoara, Castele de nisip. Volum de povestiri romance, Încotro, homo cosmicus?, Sub apa dragonului strâmb și altele.
Lasă un răspuns