Chronophobia

Îmi amintesc extrem de dureros acea seară infernală. Nu că aș vrea, dar revine cu obstinație, perfid. De cele mai multe ori mă pierd cu firea și devin, pentru câteva minute, un animal hăituit, prins într-o cușcă strâmtă, claustrofobică. Este ca o retrăire la intensitate maximă, care mă duce într-o călătorie temporală acolo, atunci, înfigându-mi conștiința în trupul acela micuț și fragil care am fost.
Totul începe în momentul în care aud ușa de la intrare cum se deschide și se dă de perete. Văd privirea măicuței mele cum se fixează asupra mea, stând la masă, oprindu-se din amestecatul în oala de pe aragaz. Se înfioară și începe să tremure, pipăindu-și inconștient vânătaia de pe obraz. Iar e băut taică-tu! Îl aud cum vociferează ininteligibil, apoi cum pătrunde brutal în bucătărie. Se oprește, legănându-se nesigur, într-o mână cu o sticlă de vin. Ne privește pe rând, cu ochii injectați și întreabă de ce nu-i gata mâncarea, că-i e foame și că nenorocita n-a învățat nimic de ieri seară. Ea îi spune că a trebuit să mă ia de la grădiniță și să meargă la alimentară unde a stat la coadă o oră pentru două sticle de lapte. El se duce și o trage de păr, purtând-o în jurul mesei, izbind scaunele, răsturnându-le. Vrea să mănânce, nu să-i audă chiorăielile. Ea strigă, rugându-l s-o lase. Eu încep să plâng înfricoșat, pitit într-un colț. Monstrul vine la mine, mă ridică și începe să mă scuture, să tac, apoi mă aruncă jos și începe să mă lovească. Mămicuța mă îndepărtează de el, trăgându-mă de haine, punându-și trupul ei firav în calea pumnilor. Mă împiedic de covorul de iută și cad sub masă, lovindu-mă la genunchi, simțind cum mă afund încet într-un vid senzorial care devine tot mai rece, mai străin. O aud cum respiră zgomotos, încercând să se apere, fără o vorbă, apoi se prăbușește, istovită. Îl aud cum țipă, înjurând. Mă răsucesc anevoios spre ei. Îi văd. Lungită, căzută pe gresia bucătăriei, într-o baltă de sânge, cu părul lipit de fața ei luminoasă, radiantă. Doar ochii mai sunt vii. Mă privește liniștită în timp ce corpul îi tresaltă sub loviturile lui de picior. El stă deasupra ei, împroșcând salivă, scuipând-o, deschizând gura larg, lăsând să curgă din sticlă lichidul acela roșu care i se prelinge pe bărbie, pe gât, pe pieptul scofâlcit. Se desface la pantaloni și urinează pe fața ei. Ea mă privește în continuare. Sunt singura ei bucurie în viață. Ființa pentru care distruge tot, de la zei la oameni. Un amestec de teroare și deznădejde îi traversează chipul, realizează că nu mă mai poate apăra, că nu mai poate să ia asupra ei toate durerile mele. Simte că viața i se împuținează. Mă târăsc spre ea, încercând să o apuc de mână, să mă ia în brațe, din nou, să-i simt căldura. Sticla îi lovește fața. Ochii se închid, înecați. Un spasm. Mă retrag urlând, mic, fără putere. El vine cu pași mari, mă ia de picioare și mă izbește de calorifer. Fierul îmi pătrunde în tâmplă, în ureche. Orbesc, surzesc, gâtul mi se răsucește, dinți se sparg și îmi sar afară din gură printre buzele tăiate. Îl aud cum pleacă, trântind ușa, înjurând în continuare.
Nu simt durere, nu simt nimic. Tot ce-a fost până acum devine o proiecție estompată, tot mai întunecată, pe un ecran ce se îndepărtează rapid. Mă văd într-un vârtej halucinant de posibilități. Lumi în care sunt altul, sau sunt tot eu, dar fericit, sau deja mort, sau nenăscut. Existând și neexistând, într-o suprapoziție de stări cuantice. Chircit, împins cu talpa sub calorifer, rămân viu, dar nu trăiesc. Îl aud cum strigă la mine, din cameră, să nu mă mai smiorcăi, să-l las să doarmă.

După un timp indefinit, cineva vine și mă ia, cu grijă. Mă întinde pe o targă și mă curăță pe față. Sunt rupt, contorsionat, un copil de 5 ani, fără nicio șansă de revenire la normal. Mă văd de undeva de sus, percep sunetele doar ca pe niște vibrații în corp.
Sunt dus la spitalul unui orfelinat, precum aveam să aflu mai târziu. Este plin de copii, trecuți și viitori. Îi văd în drumul lor, în timpurile lor, cu gânduri naive, derizorii, inocenți. Trăind cu toții doar pentru astăzi, fără planuri mărețe, fără frustrări. După câteva luni petrecute în pat, într-o agonie continuă, închizându-mi rănile fizice și sufletești, mă plimb prin curtea orfelinatului și încerc să găsesc o ieșire, să merg acasă. Sunt prea mic să înțeleg că ea nu mai este, că nu îmi va mai putea spune vorbe de alint, sau să mă ia în brațe și să adorm. Aș vrea să o caut, dar nu știu unde, aș vrea să o strig, dar nu știu cum. Vederea îmi este foarte slabă, deslușesc doar forme, iar auzul îl am doar cu o ureche, înfundat. Dacă îmi duc mâna la față, o simt străină, umflată, cu oase ascuțite, acoperite de un strat de cartilaj nou crescut, haotic. Merg pe lângă gard, trecându-mi palma peste el, atent la schimbări. Cineva mă cheamă. Prima dată am crezut că este ea, am vrut din hăul întunecat al ființei mele să fie ea, să mă lumineze din nou, să mă liniștească, să-i aud inima cum bate când îmi pun capul pe pieptul ei. Dar este altcineva. Aud vocea venind de sus, apoi din mine, din spate, de lângă ureche. Mă învârt speriat, mă pun jos, cu degetele înfipte în pământul cleios. Vocea îmi spune să mă liniștesc, a venit să mă scoată din această perdiție fără scăpare, să fiu din nou copil. Simt o mână caldă pe umăr și un miros îmbătător de parfum și piele curată. Mă ajută să mă ridic și mă ia în brațe. E o femeie. Încerc să deslușesc cine este, îmi apropii fața de chipul ei dar nu ajută. O aud cum începe să plângă și mă strânge mai tare la pieptul ei. Brusc mă liniștesc. Îmi este atât se somn, sunt atât de obosit să mă mai lupt să trăiesc. O cuprind cu brațele pe după gât și adorm.

Adrian Chifu

Născut: 28.10.1970
Oraș: Timișoara
Am debutat în revista Helion în anul 1986. Texte în revista Paradox, Helion, Helion on Line, Jurnal SF, Convorbiri Literare.