Elanul

Prima oară când am văzut un elan mă aflam într-o livadă. Aproape terminasem de cules unul dintre șirurile de meri, soiul Gravenstein, care se afla lângă un drum forestier.
De obicei, culegeam mere împreună cu Lars, proprietarul livezii, însă în perioada aceea mi-a spus că avea ceva important de rezolvat și, cum era ultima mea săptămână de lucru, mi-a dat de înțeles că aș putea să mă descurc fără el.
Era trecut amiază și mă durea spatele de la scara dublă, din metal, pe care o cărasem toată ziua de la un pom la altul. În plus, sacul de recoltare, în formă de găleată, purtat întreaga zi ca un marsupiu, îmi atârna greu pe abdomen, în ciuda centurilor și cataramelor reglabile, care aveau întăritoare cu burete pentru zona spatelui și a umerilor.
– Să culegi merele așa cum ai aduna ouă de găină dintr-un cuibar, mi-a spus Lars în prima zi de lucru și mi-a arătat sacul de recoltare cu o carcasă din plastic și un strat moale pe interior. Mare grijă să nu se lovească între ele, altfel riscăm să recoltăm mere cu vânătăi. Mărul copt se desprinde ușor de pe ramură, nu trebuie decât să-l răsucim un pic și să-l ridicăm.
Mi-a zis că urma să adun mere într-un sac fără fund și am izbucnit în râs, crezând că era o glumă. Apoi am aflat că partea inferioară a sacului avea o deschizătură pe care o prindeam de carcasă înainte de cules și o desprindeam când descărcam merele în lăzi.
– Culegi de jos în sus și din exterior spre interior, așa crengile se ridică și vei avea mai mult loc pentru a ajunge la merele din vârf.
În a doua zi de lucru m-a învățat să sortez merele după diametru. Mi-a întins un calibru din plastic alb, prevăzut cu trei inele de diferite mărimi, prinse împreună, și mi-a zis:
– Măsoară mărul din mâna ta. Trece prin inelul de 50?
– Nu.
– Atunci nu-l punem în ladă. Lasă-l sub pom și facem suc din el. Iar tu să știi că ai liber să mănânci oricâte mere dorești.
I-am mulțumit, cu toate că nu prea îmi plăceau merele, dar m-am gândit să mai amân un pic până să-i spun detaliul ăsta lui Lars.
În sezonul de cules am avut în fiecare zi același program. Culegeam mere de dimineață până seara, nu conta că era prea frig sau că ploua, și mi se părea că detestam tot mai mult acele fructele. Iar când corpul îmi aluneca de oboseală într-o prăpastie fără fund, venea sfârșitul de săptămână (când aveam liber) sau apărea Lars și mă încuraja să-mi continui treaba. Pe lângă faptul că mă plătea mulțumitor, nu în funcție de lăzile culese, ci de numărul de ore lucrate în livadă, îmi asigura și cazarea. O ocazie numai bună pentru mine să câștig un ban în plus în perioada vacanței de la facultate.
Însă el nu m-a pregătit niciodată pentru situația în care aș fi întâlnit un elan în livadă. Auzisem tot felul de povești despre aceste vietăți. Cum că ar avea o viață singuratică. Cum că ar fi inofensive pentru oameni, cu excepția perioadei de împerechere, adică lunile septembrie și octombrie ale fiecărui an, când comportamentul lor putea scăpa de sub control.
Prima dată când am văzut un elan s-a întâmplat la sfârșitul lunii septembrie. Mă cocoțasem pe scara dublă, din metal, preocupat să culeg merele din vârf, când am auzit tot felul de zgomote prin livadă. Mere căzute pe jos. Fâșăieli de crengi dinspre șirul de meri învecinat. Iar a început să bată vântul, mi-am zis. Iar când s-a auzit un gâfâit, am crezut că venise Lars. Însă în momentul în care m-am uitat în jos am observat o creatură care semăna cu un cerb. Avea un corp masiv și picioare lungi, iar pe cap purta o coroană de coarne palmate.
În momentul acela am înghețat, pur și simplu, pe scară. Elanul, în schimb, călca nepăsător pe merele de pe jos. Apoi s-a apucat să molfăie un măr pe care-l înhățase de pe o creangă. S-a uitat spre mine, însă n-a schițat niciun gest care să-mi dea de înțeles că era deranjat în vreun fel de prezența mea.
După ce a dispărut în desișurile din pădure, m-am abținut pentru câteva clipe să fac vreo mișcare, apoi am coborât de pe scară și imediat am fotografiat cu telefonul mobil cărarea călcată de copitele elanului, gândindu-mă că poate nu ar strica să am ceva dovezi pentru momentul când o să-i povestesc lui Lars.
Înainte să mă reapuc de treabă, am mușcat pentru prima oară dintr-un măr Gravenstein. Nu mi-a plăcut, era prea dulce, avea un gust ca de miere de albine. Pentru că am vrut să simt gustul cu care se desfătase făptura, l-am mâncat cu tot cu cotor, minus codița și semințele, despre care auzisem că puteau fi toxice.
Pe Lars l-am mai văzut abia la sfârșitul săptămânii, în ultima mea zi de lucru. Atunci i-am povestit despre musafirul din livadă.
– Nu e normal ca animalul ăla să dea buzna în livada mea, m-a repezit Lars, apoi a căzut pe gânduri.
– N-a stat prea mult, am zis, după o scurtă pauză.
– Eu nu cultiv mere pentru elani, a bombănit, mângâindu-și barba căruntă.
După aceea s-a urcat în cabina tractorului și a început să încarce lăzile pline cu mere ca să le ducă, pe rând, într-o hală din apropierea livezii.
Înainte să plece, m-a întrebat ce mi-ar plăcea să mănânc la cină și m-a invitat să vin la el acasă după ce termin treaba. Am acceptat fără să stau pe gânduri. Cina putea fi un moment potrivit ca să obțin o promisiune de nou contract, în caz de aveam nevoie să vin la muncă și-n anul următor.
Când am ajuns în fața casei lui cu două etaje, vopsită în alb, se făcuse deja întuneric. Mi-a ieșit în întâmpinare Marit, soția lui, și m-a condus în bucătăria de la parter, care avea deschidere spre un living spațios. Înăuntru era cald și mai multe veioze luminau casa. După ce m-am așezat pe unul dintre scaunele din jurul mesei lungi, de lângă fereastră, și-a făcut apariția și Lars.
Marit ne asculta în timp ce făcea pregătirile pentru cină. Lars mi-a propus apă, cafea, ceai, vin, dar le-am ales pe primele două.
– Am auzit că îți place gulașul, a zis Marit în timp ce așeza în mijlocul mesei un vas din porțelan, decorat cu trandafiri roz, din care se ridicau aburi binemirositori.
– E mâncarea mea preferată, am răspuns în timp ce-mi fâțâiam piciorul drept sub masă.
– Am gătit ceva tradițional. Un fel de mâncare asemănător cu gulașul. Sper să-ți placă, a continuat ea, apoi m-a anunțat că ar vrea să rostească o rugăciune înainte de masă.
După ce am rostit împreună Tatăl nostru, Lars mi-a întins vasul de porțelan.
– Te rog, a zis.
– Gulaș? am întrebat bucuros.
Mirosul mâncării îmi trezise stomacul înfometat.
– Tocană de cartofi cu carne de elan, a început să explice Marit.
– Săptămâna asta am fost la vânătoare de elani, a întrerupt-o Lars.
După ce mi-am turnat un polonic de tocană în farfurie, mi-am făcut curaj și am gustat. Până atunci nu mai mâncasem niciodată carne de elan.
– Seamănă cu carnea de vită, am spus, apoi am băut dintr-o înghițitură toată cafeaua rămasă în ceașcă.
M-am gândit la vietatea pe care o văzusem în livadă. Mi-o imaginam zăcând într-o baltă sângerie. Cu limba scoasă. Cu ochii întunecați de moarte. Oare acea creatură fusese și ea sacrificată?
– Pe ăsta eu l-am prins, a zis Lars, arătând spre porția lui. Asta o să-i aștepte și pe elanii care dau năvală prin livezile oamenilor.
– Îți place? m-a întrebat Marit, făcând o pauză din mâncat ca să se uite spre mine.
Avea părul de culoare blond nordic, tuns până la nivelul bărbiei, care-i încadra chipul luminos, brăzdat de riduri de expresie.
– Are un gust interesant, am răspuns, apoi mi-am îndesat o bucată de carne în gură, făcând-o să alunece pe gât cu ajutorul unui pahar plin cu apă.
Stomacul începuse să-mi chiorăie. De foame. De durere. Ceva nu-i convenea.
– Carnea de vânat este mai bogată în omega-3 decât cea de vită, hrănită cu tot felul de cereale, a zis Lars, mestecând cu gura aproape plină.
S-a auzit cum i-a ieșit un zgomot ciudat din gât, apoi a continuat:
– Dacă îți place pe la noi, atunci te așteptăm pe aici și la anul. Nu-i așa, Marit?
– Bineînțeles. Avem nevoie de oameni ca el, care să ne ajute să strângem recolta, a răspuns soția lui.
– Sper să pot veni, am spus, fâțâindu-mă pe scaun în timp ce-mi încrucișam și îmi descrucișam picioarele.
După care m-am ridicat brusc de la masă și-am zis:
– Vă rog să mă scuzați. Trebuie să dau un telefon urgent.
Am pășit grăbit spre hol, unde se afla toaleta de serviciu. La un moment dat, am auzit-o pe Marit cum striga:
– Te așteptăm. Avem și desert.

Emilia Grecu

În 2005, am absolvit Facultatea de Litere, specializarea Comunicare și Relații Publice, din cadrul Universității din București.

Am început să scriu proză scurtă acum trei ani, după ce am urmat câteva ateliere de scriere creativă, organizate de Revista de Povestiri.

Pasiunea pentru scris mi-am descoperit-o în liceu, când frecventam cenaclul literar “Zburătorul”, de la Onești, coordonat atunci de scriitorul Gheorghe Izbășescu.