„Cum arată moartea, Matei? O vezi zilnic.” întrebă Ariana cu privirea pierdută.
O linişte mută se aşternu ca într-un cavou. Gândurile lor se zbăteau să iasă la lumină, să respire din nou armonie şi iubire. Braţele căzură surd peste marginile fotoliului. Colţurile gurii se prăbuşira trist ca un clown. Matei ştia că discuţia aceasta este o provocare şi orice ar fi zis era sortit eşecului. Işi rememora cazurile din ultima perioadă, apoi işi aminti de cele grele în care era să moară. Nu îi povestise niciodată Arianei despre aceste riscuri. Incercase să o protejeze, dându-i doar iluzia salvatorului. O furie fără margini îi pulsă în tâmple, iar maxilarul i se incleştă. De ce nu îi spusese niciodată?! Acum şi-ar fi dorit să i le povestească pe toate, să o vadă tremurând de frică şi să îi fie recunoscătoare că s-a întors în fiecare zi acasă. Ar fi dorit să o sfâşie cu detalii sângeroase despre manevrele periculoase. Simţea că toate acestea l-ar fi ajutat să o câştige înapoi, să il vadă cu adevarat cine este.
„Kid,… moartea există în fiecare om pe care îl întâlnim. Moartea este la fiecare pas pe care-l facem, cu fiecare secundă pe care o respirăm. Poţi să o vezi şi să te împrieteneşti cu ea, aşa cum am făcut eu până acum, sau poţi să trăieşti în iluzia pe care o trăieşti tu, aceea că totul este viu şi frumos.”
Ariana îşi lăsă ochii în jos gata sa plângă. Discuţiile cu Matei nu puteau să existe decât pe un teritoriu de conflicte şi demonstraţii. Acolo el reuşea să controleze foarte bine starea de a fi nefericit şi să şi-o justifice prin orice dovadă existenţială. În acel moment nu mai dorea să asculte. Voia să se ridice şi să zburde. Să prindă aripi şi să îşi ia zborul. Iluziile ei o făceau fericită cu adevarat, mai presus de realitatea concretă şi exactă în care trăia soţul ei. Hotărî să îl asculte şi acum. Simţea că îi datora aceasta. Întotdeauna sentimentele de datorie şi responsabilitate fuseseră atât de puternice cât să uite ceea ce îşi dorea.
Ridică ochii şi îl ţintui cu încăpăţânare:
„Şi totuşi tu salvezi oameni în fiecare zi. Cum se face că doar atât poţi întelege din ceea ce ţi se întâmplă?!”
„Nu ştii nimic!” spuse răspicat Matei. „Realitatea este întotdeauna alta. Tu visezi lumi cu zâne şi feţi frumoşi, însă aceştia nu există. Dimpotrivă, sunt o construcţie himeră foarte nocivă. Te ţin absent în faţa lucrurilor care contează cu adevarat! Eşti şi vei rămâne un Kid!” zâmbi sarcastic Matei.
„Da, dragul meu! Sunt un KID. Marele Kid al poveştilor. Micul Kid al Cerurilor!”
„Ascultă!” urlă Matei. „Cum este, draga mea, să vezi zilnic maşini răsturnate, cu oameni încarceraţi în ele, părinţi care poate visau ca tine să trăiască şi să îşi vadă copiii mari? Cum este să păşeşti zilnic printre răniţi, să atingi sângele de pe asfalt şi să nu îl poţi culege ca să-l redai celor care au nevoie de asta?”
Vocea i se opri sugrumată. Îşi aminti brusc urmele sângerii ale nopţilor. De cate ori se simţise fără putere! Cu câtă încăpăţânare încercase aproape o oră să resusciteze corpuri inerte. Avusese adesea braţele încleştate zile în şir, visase nopţi întregi cum îi salvează. Căutase de atâtea ori sensuri pentru care Dumnezeul Arianei ucisese oameni nevinovaţi.
„Era noapte. Nu avusesem niciun apel pana la 3. Ma bucurasem că e linişte si că oamenii din jurul meu nu vor mai suferi. Aţipisem. Deodată am auzit apelul către noi. M-am trezit bulversat de parcă uitasem tot ceea ce aveam de facut. Te visasem. Visasem că făceam dragoste. Încă îţi simţeam în nări mirosul şi trupul încă păstra pofta de a te avea. Am încercat să îmi domolesc instictele. Nu gândeam clar. Mi-a fost frică să nu eşuez. Am urcat în ambulanţă. O maşină intrase într-un copac. Şoferul adormise şi apăsase pe acceleraţie. Pierduse direcţia. Ştiam că va fi greu. Simţeam că voi găsi din nou morţi. Celelalte ajutoare erau deja pe drum.”
Matei se opri din nou. Mâinile începură să-i tremure. Tâmplele îi zvâcneau precipitat de parcă morţii aceia şi-ar fi dat duhul în ele. Ariana îşi ţinu respiraţia să nu întineze spectacolul morbid. I se făcu rău şi vru să se ridice. Picioarele îi erau goale de energie.
„Mi-e rău, Matei!” şopti sfârsit Ariana. Şi-ar fi dorit să se fi prăbuşit în faţa lui, să fi devenit victima cea mai importantă din acel univers, fie că ar fi salvat-o, fie că nu.
Matei nu o auzi. Privea in gol si retraia moartea.
„Când am ajuns – continuă el – era linişte. Era întuneric beznă. Ne-am apropiat de mormanul de fiare. Ne-am uitat înăuntru. Nu ştiam care dintre cei de acolo supravieţuiseră sau nu. Apoi i-au scos. Unul câte unul. Şoferul era mort. L-au întins pe asfalt. Ploua mărunt şi aveam senzaţia că îi este frig. Era foarte tânar. Vreo 23 de ani. Apoi au scos-o pe ea. Avea un prunc în braţe. Când s-a întâmplat, îl alăpta. Mama avea puls. Pruncul avea puls. În spate mai era o persoană în vârsta. Era cu picioarele zdrobite, dar supravieţuia.”
Matei tăcu din nou. Lacrimile începură să se prelingă pe obraji. Horcăi un ţipăt răguşit şi începu să suspine zgomotos, înecându-se cu salivă. Ariana întinse mâna spre el să-l liniştească. Matei o împinse cu ură:
„Unde era atunci Dumnezeul tau, când a trebuit să aleg pe cine salvez?! Cum aş fi putut decide eu cine trebuie mai întâi salvat? Dacă salvam copilul, rămânea orfan de ambii părinţi şi poate şi fără bunicul acela. De unde ştiam eu ca leziunile interne îi mai dădeau vreo şansă. Ştii TU cum a fost să îi descleştez guriţa de pe sfârcul mamei ca să-i separ şi să încerc să-i salvez? Ştii tu că în tot timpul resuscitării pruncului, mamei i-a curs lapte din sânii striviţi? De ce toate astea? Unde sunt visele lor? Unde le este povestea pe care şi-au dorit-o frumoasă şi împlinită? Nu este! Nu este nicio poveste, Ariana! E doar Moarte! Atat!”
Matei se ridică ameninţător în picioare. Se clatină gata sa cadă. Ariana se ridică şi ea să-l sustină. Întinse braţele să-l cuprindă. Matei rămase împietrit. Ochii îi erau roşii şi ameninţători. Ariana îi simţi pulsul. Îi puse palma căuş peste inimă. Îi şterse cu dosul palmei lacrimile de pe obraz, apoi îl prinse de mână. Matei începu să tremure şi îşi încleşta pumnii. Braţele Arianei căzură brusc şi moale ca o panglică de ceremonie în faţa unui monument.
„Au murit toţi! Nu am salvat pe niciunul! şopti sacadat Matei. Înainte de a muri, bebele a ţipat un plânset scurt şi mama a deschis ochii. Nimeni nu şi-a putut explica aceasta. În următoarea secundă au murit. Au rămas cu ochii deschişi căutandu-se unul pe altul. Nu m-au lăsat să îi ajut. Au hotărât singuri. Inţelegi?!”
„Despre asta e vorba, Matei! Nu decidem noi pentru ceilalţi. Fiecare decide pentru el însuşi dacă trăieşte sau nu, dacă e fericit sau nu, dacă poate crede sau nu, dacă există sau nu. Asta e adevărul, Matei. Nu putem salva pe nimeni cu adevărat. Putem doar să le arătăm o cale, atât. Fiecare însă alege dacă o urmează sau nu.”
Ochii Arianei licăriră în întuneric. O clipă rememoră scena acelui accident. Un deja-vu puternic îi cuprinse mintea. Simţi în nări mirosul sărat de sânge. Apoi auzi ritmul sacadat al ploii. Îi apăru un ritual de trecere cu tobe şamanice de trib indian. Percuţia apei pe caldarâm pregătea sufletele să treacă dincolo. Îşi vizualiză sotul. Îi văzu umbra desprinzându-se de corp şi poposind pe marginea drumului. Acolo, umbra Matei doar privea fără să intervină. Era Observatorul perfect, fără emoţii, fără judecăţi de valoare. O salută mental şi umbra se înclină în faţa ei fără cuvinte. Privi din nou. În mijlocul oamenilor agitaţi întunericul începu să se dizolve pe margini, se estompă câte puţin până se făcu lumina strălucitoare, efervescentă. Lumina prinse contururi holografice care păşeau spre cei întinşi pe asfalt. Din trupurile inerte se ridicară încet alte contururi de lumină ca un fluture ce-şi iese din găoace. Toate se contopiră într-o sferă de lumină, apoi disparură.
Umbra Matei se întoarse înapoi spre acesta, se potrivi perfect cu trupul până nu se mai zări. Matei stătea inert pe caldarâm, cu braţele încleştate, privind în hăul întunecat de peste şanţ. Undeva, în zare, se auziră câinii schelălăind. Un cocoş cântă de 5 ori. Ariana îi simţi ţipătul pe şira spinării ca un obuz explodat. Îşi scutură capul să-si oprească acele flash-uri. Ridică privirea spre Matei. Avea cearcăne vineţii. Buzele i se subţiaseră într-o linie întinsă şi rigidă ca o barieră de trecere.
„S-au dus în Lumină!” îi şopti Ariana.
„Nu. Nu aveau cum. Nu i-am putut salva.” răspunse răguşit Matei.
„Te iubesc, Matei!”
„Nu! Nu i-am putut salva!” îi ţipă acesta în timp ce işi ridică brusc pumnul încleştat spre Cer.
Ea îşi aminti alegerea, o şopti în minte, apoi cu voce tare: „Vreau sa fiu doar fericită! Sunt fericită!”
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com