Când se uită în oglindă, Sânziana scoase un urlet care-i ridică toate firele pe ceafă și pe brațe. Mâța o zbughi de sub chiuvetă, lăsând o dâră de urină în urma sa, și se ascunse sub pat. Sânziana simțea cum putrezește pe interior, așa cum se îmbiba și covorul cu o putoare eternă. Se apucă de câteva șuvițe și trase de ele până când scalpul începu s-o usture și degetele-i rămaseră încurcate-n bucle.
Își puse blugii și un tricou care mirosea a stătut, își ascunse părul sub căciulă, își încheie strâmb paltonul și abia pe stradă văzu că tenișii erau în culori diferite. Totuși, se grăbi spre stația de autobuz.
Copiii învățau sau se jucau, tinerii se îndrăgosteau sau se despărțeau, oamenii urcau și coborau, promisiuni se nășteau și bătrâni mureau. Drumul le avea pe toate și ea nu putea schimba nimic, nici măcar porțiunea ei. Fiecare stație era un început pentru cineva și un sfârșit pentru ea.
— Domnișoară, e capătul liniei. Coborâți sau mai plătiți un bilet?
„Mai plătesc”, vru să răspundă. „Aș plăti orice pentru încă un drum.”
— Cobor.
Și coborî.
Nici nu observase când blocurile se transformaseră în case, pantofii cu toc în încălțări ieftine și paltoanele îmblănite în haine subțiri și peticite. Sânziana, cu hainele ei bune, dar neglijent aruncate pe ea, era undeva la mijloc, așa cum fusese dintotdeauna.
— Săru-mâna, Tușă. Cum îți e?
— Bine, zâniță. Unde-i Mâșu?
— Nu-i. Am venit cu autobuzul.
Abia atunci realiză că ar fi putut ajunge mai repede dacă ar fi condus până acolo și ar fi putut s-o aducă și pe Misha înapoi. Casa ei fusese la țară, dar mătușa sa insistase ca Sânziana s-o ia la oraș, ca să-i țină de urât.
— Păi de ce, mămică?
— N-aveam chef să conduc, minți.
De fapt, nici nu-i trecuse prin minte.
— Vrei să mănânci?
— Nu mi-e foame.
— Îți ghiorțăie mațele!
„De spaimă, nu de foame”, își spuse.
— Bine, puțin…
Își scoase căciula și puse paltonul pe spătarul unui scaun. Când o văzu, mătușa ei scoase un urlet care le ridică amândurora părul pe cefe și pe brațe. Sânziana era convinsă că în apartament Misha se mai pișase puțin pe covor.
—Părul tău!
Sânziana se juca cu tivul tricoului, îl frământa între degete ca o pisică torcându-și frenetic stăpânul.
—E prea devreme.
—Da.
—Ce poți face?
—Nimic.
— Mă ai pe mine.
—Niciodată.
—Dar…
—Oricum nu știu dacă ar merge. E prea devreme. Regulile s-au schimbat.
— Ce-o să faci?
—O să trăiesc.
—Și-apoi?
—Mă întorc de unde am venit, bănuiesc. Nu-i așa mersul lucrurilor? Nu-i uman?
Mătușa sa o privi o vreme, în liniștea zgomotoasă a ogrăzii, apoi fața i se întunecă.
— N-ai venit să mă vezi.
—Nu. Am venit să-mi iau la revedere.
—Dar ai uitat pisica.
—Dar am uitat tocmai pisica.
Râseră până târziu și când rămaseră fără glume o făcură din inerție, ca să nu plângă.
Acasă, Sânziana adormi cu Misha în brațe. Visele îi fură tulburate de pereți crăpați, de geamuri sparte și de gratii, de frig, foame, vânătăi și durere, iar peste toate erau neputința și nemișcarea. Se trezi cu brațele încleștate peste mâță. Se concentră o vreme ca să-i poata da drumul și pisica o zbughi în baie.
Casa mirosea deja infect și toate plantele muriseră. Dar Sânziana își văzu de treburi ca de obicei. Se aranjă și se duse la serviciu, făcu conversație cu colegii în pauza de masă, discută scurt cu șeful ei și la ora cinci își strânse lucrurile – toate lucrurile – și plecă.
Zilele care urmară fură pentru descotorosiri. Vându ce avu de vândut, își minți prietenii că trebuie să plece o perioadă pe teren, duse pisica la casa ei veche, sau nouă, și apoi puse mâna pe telefon.
—Hai, cobori? o întrebă el câteva ore mai târziu.
—Cobor.
Când ajunse în fața blocului trebui să-i caute fața între 21 de flori colorate.
—La mulți ani întârziați!
—Fac 20.
— Da’ nu se dă număr par… Ce bine-ți stă creață!
Sânziana luă florile fără să le miroasă și le lăsă să cadă pe lângă corp, moi ca mâna ei, ofilindu-se văzând cu ochii.
Se plimbară pe străduțele lor și își făcură planuri: el pentru vacanța de Crăciun și Anul Nou, planuri zgomotoase, iar ea – tăcute, pentru o altă plecare.
—Vreau să te muți cu mine.
—Nu pot.
—Dar mereu te plângi de-al tău.
Îi spuse aceeași poveste pe care le-o vânduse prietenilor ei.
—N-ai pleca. Nu așa, ție nu-ți place să schimbi lucrurile, să n-ai control.
—N-am de ales.
„Că plec de bună-voie sau că sunt luată, tot acolo voi ajunge”, continuă în gând.
—Întotdeauna ai de ales.
„Da, dar vreau să trăiesc”, își spuse. „Am vrut aici și cu tine, dar nu pot, așa că aleg să supraviețuiesc.”
—Bine, atunci aleg să plec.
Și coborî pe strada în pantă, cu mâinile goale. Florile căzuseră undeva în urma ei. Tot în urma ei, el rămăsese nemișcat. Când făcu primul pas, ceva scrâșni sub pantoful său, ceva maro, uscat, mort, putrezit, prea devreme, e prea devreme și Sânziana se trezi în toiul nopții, prea devreme, în finele vieții sale pe pământ, prea devreme, în culmea disperării, mult mai târziu decât se așteptase.
Avea șapte ani când se strânsese ghemotoc la pieptul bunicii, mirosindu-i hainele proaspete și sânul ofilit, înfășurându-și degetele în jurul unei șuvițe groase de păr și sugrumând-o în tot pumnul. Când se trezi, șuvița albă era vineție, șuvița moale era piele, șuvița era gât și bunica – uscată ca florile trecute.
Sânziana își trecu mâinile prin păr, căutând să smulgă o șuviță, s-o înlocuiască pe cea cu care se jucase, dar în loc de bucle găsi fire întinse. Zăcu la sânul putrezit până când cineva o ajută să coboare din pat, o ridică în brațe și o ținu acolo timp de alți șapte ani.
Avea bucle mari și sânge între coapse, nicio femeie care să îi explice ce i se întâmpla, frică, greață, junghiuri vâscoase în intestine. Bunicul îi spunea să-și pună niște vată acolo, dar vata se umplea repede, curgeau râuri din ea și vata se lipea și junghiurile nu încetau. Cu ochii înecați se plânse de cuțitele din stomac, din spate, din coapse, de acolo. Bunicul dădu din mână a fleac: „Ei, cuțite!”
Sânziana adormi – sau leșină – într-o baltă de sânge și se trezi într-un ocean, în zgomote ascuțite în urechi și în împunsături și mai ascuțite în burtă. Un bărbat o tot plesnea peste față, dar voci agitate n-o lăsau să înțeleagă ce-i spunea.
—Te-te!
„Ce?” vru să întrebe, dar era prea amețită.
—Te-te!
Te-te? Te-te-te – suna cumva ca un tren vechi pe șine, te-te-te ritmic, te-te-te și drumurile spre mare, te-te-te și tot ce va lăsa în urmă, te-te-te, trezește-te, ce?
—Trezește-te, îi spunea bărbatul, trezește-te și palma, te-te-poc, te-te-poc, drumuri cu trenul și accidente, drumuri și sfârșitul lor, coborâți sau mai plătiți un bilet? Cobor. Și coborî în beznă.
Se trezi în alb strălucitor sau fu trezită de hainele ei, de așternuturi, podea, ușă, pereți și gratiile de la fereastra mică de sus, prea sus. Nimic de scris sau de măsurat timpul. Începu să-și smulgă câte un fir de păr și să-l ascundă, drept, sub saltea. Covor de păr avea sub somn când veni doctorul să-i spună că poate pleca acasă.
Când coborî în curtea spitalului, Tușa o aștepta cu 19 flori colorate.
—Unde-i tata?
—Zâniță…
—Nu vine, nu?
—Hai acasă, ți-am pregătit camera. Avem și o pisică.
—Îi e frică de mine? E din cauză că lumea moare lângă mine, nu? Mama, bunicii…
—Sânziana, ai mei erau bătrâni, iar maică-ta…
—Da?
—Maică-ta e bine mersi.
—Ce?
—Așteaptă până acasă..
—De ce nu-mi spui acum?
—Nu aș ști să-ți explic.
Acasă, Sânziana citi scrisoarea și află totul. Mama ei era o… zână, deși nu înțelegea exact ce înseamnă asta. Toate zânele se nășteau oameni și trebuiau să stea șapte ani pe Pământ. Dar Sânziana se comportase atipic, îi plăcuse viața de om și mama ei vru să-i ofere cât de mult putea experiența asta. Trei sacrificii în sânge de neam, făcute la șapte ani distanță. Ea nu avea să știe ce face, avea să se întâmple totul natural. Îi putea da 28 de ani pe Pământ și spera că va fi suficient.
Amintirile îi apăsau pe piept și îi storceau apa din organism. În toiul nopții, în urma multelor despărțiri, Sânziana realiză că aveau să vină după ea acum, că nu mai avea pe cine sacrifica. Mai avea doar un tată ce fugise și o mătușă care îi dăduse totul, care i-ar fi dat totul.
Sânziana plecă în pijama. Cu cât se apropia de mătușa sa, cu atât zâmbea mai tare.
—Coborâți sau mai plătiți un bilet?
— Cobor.
Și coborî în fugă. În stânga văzu lumina. Veneau după ea. Se lăsă să cadă la pământ. Se gândi că i-ar fi plăcut să-și cunoască mama, însă nu a vrut să fie niciodată altceva decât un simplu om. În jur se auzeau voci speriate, în depărtare o sirenă. O durea capul, dar în ea se făcea liniște.
Sânziana coborî în beznă.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com