Nu cred că s-a mai gândit cineva până acum câte lucruri poţi găsi într-un sac de gunoi, aşa cum nici eu nu m-am gândit până nu am avut aceeaşi soartă ca lucrurile care erau deja acolo: nu am mai fost vrută.
Am ştiut întotdeauna că obiceiul de a-i ruga pe ceilalţi să ducă gunoiul în locul meu mă va aduce aici. Adică, mă uit unde-am ajuns: într-un loc întunecat, alături de resturile de la micul dejun, buchete de flori, jucării stricate, haine rupte şi alte lucruri care au devenit indispensabile lumii. Am găsit aici până şi țigara pe care-o strânsesem cu ciudă între buze acum câteva săpămâni. Mi-a părut rău de ea. Se lipise de punga menajeră şi se prefăcea că e stea, alături de gumele de mestecat care prinseseră o culoare gălbuie. Dacă nu aş fi ştiut mai bine, aş fi putut jura că sunt pe acelaşi pământ pe care eram odată, căci de-a lungul sacului menajer se crease un tablou inestetic, similar cu propriul nostru cer.
Plimbându-mă de-a lungul plasticului negru, i-am auzit când s-au încurajat. Îşi spuneau că s-au anunţat zile însorite, iar şansa să se fii înşelat e prea mică. Acum gumele erau sigure că o să vină momentul în care cei care i-au aruncat îi vor vrea înapoi.
Am fost geloasă pe ei atunci. Eu nu am să fiu niciodată capabilă să iubesc monştrii pe care i-am mai iubit, sau cel puţin, să recunosc că o fac.
*
De dimineaţă, cu toţii stăteau de vorbă. Jucăriile se plângeau că-şi vor copiii înapoi, florile aşteptau să primească doamne, iar hainele rupte încă erau supărate pe oamenii care s-au descotorosit de ele. Când chiştocul de ţigară m-a recunoscut, a fost foarte bucuros. A crezut că-l iau acasă. Mare i-a fost dezamăgirea când şi-a dat seama că am ajuns la fel de neînsemnată ca el, dar s-a purtat cât de frumos a putut.
– De ce eşti aici? De ce te-au aruncat? m-a întrebat curios. Nu era singurul interesat de povestea mea. Mai multe resturi s-au strâns în jurul meu şi aşteptau să-mi încep povestea. Doar din când în când, câte un cetăţean întârziat întreba în stânga şi în dreapta ce se întâmplă, amestecându-se în mulţimea neomogenă.
– Totul a început când i-am lăsat să-mi intre în viaţă, în gânduri şi pe unii, chiar şi în sânge. Nu au putut să mă păstreze când şi-au dat seama că îi pot iubi cu adevărat, aşa că m-au aruncat, le-am zis. M-au aruncat când au văzut că nu-mi plac umbrelele; când le-am spus că nu ştiu să mă grăbesc- dar nici să aştept; când au văzut că mereu am o brichetă la mine, chiar dacă nu obişnuiesc să fumez. Logica le spunea că dacă plouă, ar trebui să fug sau să mă adăpostesc, ca să nu ajung udă acasă; că atunci când nu pot să rezolv o problemă, trebuie să fug de ea sau să aştept să se rezolve de la sine; că dacă am o brichetă la mine, sunt fumătoare.
Faptul că de cele mai multe ori sunt de neînţeles nu a fost pe placul nimănui, iar părerile împărţite în ceea ce priveşte persoana mea, mă făceau doar să devin nesigură pe mine şi să mă întreb dacă nu cumva au dreptate.
– Aşa am fost cu toţii, neînţeleşi, spuse vechiul meu chiştoc, după care se aşeză în faţa mea.
Ceilalţi au început să se risipească. Nu pot să mă gândesc decât la răul pe care i l-am făcut, rău pe care îl răsplătea acum cu bunătate. El nu mai era supărat. Trecuse prin multe şi a învăţat că regretele şi zilele rele de ieri vor deveni şi cele de mâine dacă te gândeşti la ele prea mult. Îl schimbasem. Nu mai era acelaşi înveliş de fum pe care l-am inspirat ca să-mi înceţoşez gândurile. Nu mai avea acea răutate care mi-a adus-o pe buze în urmă cu ceva timp, acea răutate pe care cel mai probabil nici nu avut-o vreodată, dar pe care i-am însuşit-o de frica proprie-mi persoane.
Mă uitam atentă la el. Cu toate că nu era bătrân, începuseră să îi iasă din foietaj câteva fire maronii de nicotină, pe care încerca din greu să le ascundă. Corpul lui nu mai avea forma de odinioară. Probabil cineva călcase pe el din neatenţie şi nu a mai putut să-l repare, după ce îl scăpasem pe asfalt.
De-a lungul filtrului se observau pete de apă uscate, care se întindeau pe aproape tot corpul. Avea o frumuseţe ieşită din comun, genul de frumuseţe care constă într-o asprime şi o profunzime nemaiîntâlnită în ochi, pe care nu mulţi o pot înţelege. Trecea de cele mai multe ori neobservat, sub eticheta celor plini de speranţă, care şi-au acceptat situaţia. Dar nu era aşa. Se înstrăinase de ceea ce-l înconjoară şi se pierduse în alte gânduri mai îndepărtate decât aş putea să-mi dau seama. Cred că ăsta era preţul pe care l-a plătit pentru ceea ce i-am făcut.
*
M-am ridicat şi am început să mă plimb. Toţi ceilalţi se pregăteau de culcare. Trecând pe lângă case, auzisem o rochie roşie ţipând. Voia să ştie povestea Scufiţei Roşii, iar celălalte haine au refuzat să i-o citească. Cu toate că se găsea în câte trei exemplare, în orice limbă voiam, nimeni nu o mai ştia acum. Poveştile odată renegate, stăteau în colţul saculul şi erau date ca exemplu copiilor neascultători. Cu toţii trebuiau să ştie: finalurile fericite nu există în viaţa reală, iar poveştile erau interzise în tot sacul menajer.
Supărată, rochiţa a început să-şi rupă firele de bumbac. Voia să se despletească şi să-şi înceapă viaţa de la zero. Ceilalţi nu schiţaseră nici măcar un gest. Înțelegeam ce înseamnă să vrei să o iei de la început.
Cu toţii ne-am sprijinit în genunchi doar ca să vedem dacă o putem lua de la capăt odată ce am ajuns pe jos. Când ne-am luat gleznele în mână, era ca și cum nu mai avem picioare şi stând nemișcați, ne-am dat seama că pământul fuge de sub noi. Atunci am înțeles ce greu e să te ridici. Singurele persoane care puteau să ne ajute au fost, de cele mai multe ori, cele care ne-au stricat. Păcat că au ales să nu o facă. Aşa am devenit cu toţii jumătăţi de măsură care odată ce şi-au crescut picioarele înapoi, le-au tăiat pe ale altcuiva.
Pierdută prin mulţime, am luat rochiţa ponosită şi am curăţat-o. În timp ce-i ştergeam noroiul de pe spate, i-am spus toate poveştile pe care le ştiu. Nu mai ţineam minte prea multe, căci nu mai auzisem una de ceva timp, dar totuşi, ea se bucură de orice poveste- mai mult sau mai puţin existentă- care îmi venea în cap.
*
Noi, oamenii, suntem groaznici şi nici măcar nu ne dăm seama. De când sunt aici, mi-am dat seama ca nu mai vreau să fiu om. Mi-am promis că atunci când voi ajunge înapoi acasă, îmi voi da demisia din societate şi voi iubi toate lucrurile pe care le mai am. Nimic nu m-a durut mai tare decât să-mi văd amintirile trecând pe cealaltă parte a străzii când mă vedeau.
Până şi biletul pe care îl rătăcisem ieri în autobuz îmi purta pică. Toţi cei care mă cunoşteau se înstrăinaseră de mine, şi nu cred că există lucru mai rău decât amintirile care refuză să-ţi aparţină.
Aici e tot trecutul. Locuit doar de suflete calde, pe care oamenii le-au rănit, cum poate să fie aşa rău? Trecând pe stradă, am început să opresc orice lucru şi să-l rog în cel mai sincer mod să-mi accepte scuzele. Până la urmă, doar asta puteam să fac. Nu i-am ajutat şi nici nu îi pot ajuta, aşa că am să fac ce ştie oricine: o să le spun câteva minciuni ca să se simtă umani, ei vor fi împăcaţi cu gândul, iar eu voi trăi cu vina de om.
Le voi spune că lumea nu îşi pierde umanitatea şi că într-o zi va fi soare în sacul lor menajer. Le voi spune că încă mai sunt destuli oameni şi că nu sunt chiar aşa mulţi monştrii pe lumea asta; că pe zi ce trece monştrii învaţă să fie umani, iar cei care nu ştiu, locuiesc doar sub paturi.
În final, îi voi învăţa să trăiască din speranţă, ca mine, şi voi avea grijă să nu îi mai rănesc vreodată- eu nu trebuie să fiu aşa. Apoi voi pleca de aici şi am să-mi promit că voi lua cu mine toate gândurile lor rele, să se poată odihni în linişte- se ştie că cel mai gălăgios loc va fi întotdeauna mintea.
În această seară evadez. Voi ieşi din toată mizeria asta, iar în urmă voi lăsa doar ochiul de lumină pe care am ieşit. Se pare că până la urmă s-ar putea să aibă parte de zile însorite.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com