– Dacă aş reuşi să te fac să te gândeşti la altceva, te-ai simţi mult mai bine!
– Slabe şanse, spuse tânăra, sprijinindu-se cu greu de uşa pe care tocmai o închise. Când mi se întâmplă, mă ţine ore întregi. Îmi va trece cumva. Nu e prima dată.
– Pot încerca, dacă mă laşi!
– Dacă nu e nevoie de vreun efort prea mare, accept. Vezi şi tu cum arăt…
Arăta într-adevăr îngrozitor. Palidă, ţinea, de fiecare dată când încerca să spună ceva, un şerveţel la gură, pregătită oarecum pentru orice eşec al luptei lăuntrice purtată împotriva substanţei acidulate care se pregătea să se reverse afară în orice moment. Chiar dacă nu simţea pe propria piele aceste stări, cel care începuse discuţia, a simţit de prima dată o atracţie pentru ea. Nu-şi putea explica cum de a observat-o atât de târziu, doar urcase în staţia din care se urnise trenul cu direcţia Paris. A încercat să-şi găsească un loc printre pasageri dar nu a fost satisfăcut. Africanul avea muzica dată la maximum şi, chiar dacă avea căşti, îi deranja pe cei din jur. Nu era doar acesta. Cel de lângă el mirosea oribil. Adevăratul motiv pentru care dorea să înceapă discuţia îl privea şi pe el. Fie vorba între noi, nici el nu era prea familiarizat cu trenul, deşi se întorcea după o călătorie îndepărtată. Cu toate că îi era teamă că va trebui să rămână atâta timp în picioare, când a văzut că mai are două ore până la destinaţie, s-a ridicat şi s-a dus lângă uşă. Aici a observat-o pe tânăra blondă, tunsă scurt, făcând drumuri interminabile până la baie şi înapoi. Ar fi dorit să îi spună de la început că starea ei ar putea fi îmbunătăţită dacă şi-ar ţine gândurile negative departe, dar nu avea curajul necesar. În final, îşi luă inima în dinţi şi îi spuse ideea lui. Îi mai spusese că a văzut, nu demult, un video motivaţional în care se spunea că de cele mai multe ori noi ne facem rău, gândindu-ne la lucrurile negative care ni se pot întâmpla. Ei îi demonstrase deja asta.
– Mai zici ceva sau m-ai chemat ca să îţi ţin eu de urât? spuse tânăra indignată.
– Scuze! Nu ştiu cum să încep. Putem trece peste prezentările monotone care nu ne-ar oferi nimic. Nu ştiu cât ne-ar fi de folos să ştim ce face celălalt, cu ce se ocupă, dacă are pe cineva sau nu, care-i sunt aspiraţiile sau încotro se îndreaptă. Putem discuta ca doi oameni normali care nu au nimic în comun afară de dorinţa de a-l ajuta pe celălalt, de a fi o ureche şi un umăr numai bun pentru sprijin. Pot şterge şi lacrimi să ştii!
– Îmi doresc de ceva timp să existe cineva aşa, spuse tânăra plină de speranţă. Mi-am dorit cu ceva timp în urmă să întâlnesc un străin, care nu mă cunoaşte şi care nu mă va căuta niciodată, să-i pot spune probleme mele şi să nu mă privească diferit. Să nu am eu teama aceea ciudată care apare atunci când îl văd pe cineva cui m-am destăinuit: sigur îşi spune acum asta sigur e o ciudată!
– Merită să încercăm. De fel nu mă deschid nici eu prea des celor din jur, dar nu sunt nici omul care să meargă şi să se plângă în faţa unui psiholog. Am avut aşteptări prea mari de la ei. Şi chiar dacă unii i-ar crede zei, în final nu sunt decât nişte oameni cu mai multe cunoștințe şi tehnici care să îi ajute să te facă să îţi schimbi modul de a vedea starea ta şi mediul în care trăieşti. De fapt, toată viaţa noastră se limitează la cum vedem noi lumea şi pe cei care ne înconjoară. Pot face şi eu asta.
– Eu nu am fost niciodată la psiholog!
– Nu ai pierdut nimic, crede-mă! Pot face eu pe psihologul! Pune-mă la încercare! Ce te frământă pe tine acum?
– Sinceră să fiu, răspunse tânăra, în momentul de faţă îmi e teamă că voi pierde locul de muncă şi nu voi mai avea cu ce să îmi plătesc facultatea.
– Nu trebuie să disperi, îi spuse tânărul simţindu-se un robot care trebuie să repete vorbe auzite de milioane de ori. Cineva spunea că „orice situaţie nefavorabilă poartă în sine sămânţa unui beneficiu echivalent, dacă nu chiar mai mare”. Este o teamă pe care o au mulţi. Chiar şi aşa, trebuie să pierdem anumite lucruri pentru că s-ar putea să găsim lucruri care ni se potrivesc mai bine.
– Nu zic că nu ai dreptate, dar stările mele doar eu le simt. Teama aceasta e în interiorul meu şi nu o poate înţelege nimeni. Tu îmi spui, dai sfaturi şi mergi mai departe, dar eu trebuie să plâng, să lupt şi să încerc să găsesc acel loc de muncă mai bun.
– Cine nu spune că e aşa? Şi la psiholog, când închizi uşa, tot cu problemele tale rămâi. Nu poate duce nimeni lupta ta!
– Păcat! Credeam că tu îmi poţi oferi o alternativă mai bună! spuse tânăra într-un mod linguşitor.
– Eu?! Sunt om.
– Doar atât?
– Îmi ajunge, crede-mă.
– În fine! Pe tine ce te frământă?
– Sincer să fiu, mie nu-mi dă pace demersul glumei divine.
– Ce e gluma divină? spuse tânăra întorcându-şi privirea spre el.
– E omul, cu toate faptele sale.
– De ce îl numeşti aşa?
– Pentru că asta este. Este o glumă a divinităţii. Tot ce facem mai că e luat în râs, dar nu în sensul negativ al cuvântului. Nu ai realizat niciodată asta până acum? Sunt atâtea lucruri care se petrec în jurul nostru, care ni se par atât de importante, pentru care am fi în stare în acele momente să plătim cu viaţa şi care, în timp, devin nişte lucruri pe care nu mai dai doi bani. Suntem atât de siguri de anumite lucruri care ni se întâmplă şi pe care le privim cu pesimism, dar peste ani le înţelegem rostul şi zâmbim. Dăm de atâtea ori sentinţe negative deşi nu ştim ce vrem. Cerem multe deşi nu putem să suportăm greutatea sentinţei, ca apoi să nu dorim decât să fim nişte oameni normali. Asta suntem glume divine.
– Parcă e prea mult spus aşa.
– Dă-mi tu un alt răspuns!
– Nu cred că aş putea. M-aş putea gândi la ceva filozofic, la diferite definiţii date de filozofi dar, în situaţia de faţă, nu-şi au rostul.
– Păi nu-şi au.
– Eu, sinceră să fiu, de fiecare dată când mă gândesc la om, îl văd singur, chiar dacă se ţine de mână cu cineva.
– Aici ai dreptate!
– Să înţeleg că eşti singur.
– Nu are relevanţă! Indiferent de alegere, în mare parte, e acelaşi lucru.
– Eu mă tem de singurătate, tu?
– Mie îmi era înainte teamă că trebuie să mor.
– Şi acum nu? Eu mă tem teribil! În final, toţi trebuie să închidem ochii pentru ultima oară.
– Eu când am văzut că îmi e teamă, m-am gândit că ar fi cazul să fiu stăpân pe ea. Şi nu oricum. Trebuie să o înfrunt într-un mod curajos, trebuie să o simt în propriile-mi mâini. Să mă trezesc dimineaţa şi să îmi spun: asta e ziua! Să mă ridic şi să plec, să pun în aplicare întregul plan.
– Îmi pare rău că gândeşti aşa!
– Altfel nu pot. E singura modalitate de a trăi, de a privi în jur.
– În fine! Nici nu vreau să-mi imaginez la ce te gândeşti! Îmi pare rău pentru tine, dar e decizia ta. Trebuie să cobor! Mi-a făcut o nespusă plăcere! Se pare că trucul tău a funcţionat, parcă mă simt mai bine!
– Eu nu am făcut nimic! Tu ai acţionat asupra gândurilor tale!
Când trenul începu să încetinească, tânăra se ridică şi se îndreptă spre uşă. Chiar dacă era o rută pe care o avea de parcurs săptămânal, nu se obişnuise cu ea, dar nu avea încotro.
– Îţi pot da numărul meu de telefon, dacă vrei, spuse tânăra, după o lungă aşteptare în care credea că nu ea va trebui să facă primul pas.
– Nu am aşa ceva.
– Doamne, înapoiat mai trebuie să fii! O adresă de e-mail ai?
– Nu, dar îmi pot face!
– Bine, dar trebuie să îmi promiţi că îmi vei scrie!
– Am ceva de câştigat din asta?
– Tu mereu trebuie să câştigi ceva?
– Priveşte-o ca pe o posibilitate de a mă ajuta! Promite-mi!
– Nu pot face asta!
– Bine, spuse tânăra apoi îi întinse o hârtie galbenă pe care scrisese în grabă o adresă de mail.
– Pa!
– Pa!
După ce trenul porni, tânărul fu un pic indecis, apoi strânse hârtia în mână şi o aruncă în coş. Ridicându-şi ochii văzu că un bătrân îi urmări fiecare mişcare. Când s-au uitat unul la celălalt i-a zâmbit.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com