Mi-ar fi destul de greu să scriu despre blocaj. Cu excepția SF-ului, unde m-am blocat de câteva ori, cu ficțiunea pură n-am avut probleme. Am avut probleme cu lăsarea, lenea, dar nu cu lipsa inspirației. Cum spuneam mai demult într-un editorial, scriitorul se inspiră din propria experiență sau din lucruri citite, auzite sau văzute. Mă ajută că am făcut Facultatea de Construcții și am lucrat pe șantier (nu mult), după care, în Canada, am trecut în extrema opusă, high-tech. La fel, am prieteni români, dar am și prieteni canadieni. De exemplu, joc fotbal cu o echipă exclusiv de români, dar mai joc și într-alta unde, în afară de mine, toți sunt canadieni. Miercurea am seară de film și popcorn cu trei-patru prieteni vechi, dar miercuri și vineri, fără exagerare, fac sparring cu cei mai duri tipi din oraș. Așa că experiența mea e destul de bogată și destul de variată. Dar, dacă personajul meu ajunge pe o bază de pe Marte, experiența călătoriei cu avionul nu poate ajuta prea mult, iar mai mult decât atât, nu am.
Îmi amintesc de o întâmplare hazlie când o stewardesă se apropie de un tip care stătea lângă ieșirea de urgență de lângă aripă și îl întreabă în engleză dacă vorbește engleză sau franceză, că altfel nu îl poate lăsa să stea acolo. La care omul, clipind calm, răspunde: „Yes”. „Deci care dintre ele, engleză sau franceză?” Când răspunsul a fost iar „Yes”, stewardesa l-a mutat de acolo. Sau îmi aduc aminte când am cumpărat odată un bilet de avion cu două escale lungi și abia în timpul călătoriei am realizat că pe bilet, la timpul ajungerii la destinație, exista deasupra orei un mic „+1” (așa cum s-ar pune la matematică, „la puterea +1”), care însemna nu că ajung cu 12 ore mai târziu, cum crezusem, ci cu o zi și 12 ore mai târziu.
Dacă aș scrie o distopie în care, să zicem, personajele nu mai au ce mânca și ajung la canibalism, iarăși nu am (din fericire) experiențe proprii, dar mă pot ajuta de amintirile bunicului meu, care a petrecut șapte ani într-un lagăr de concentrare din Siberia. Dintre amintirile lui de acolo, foarte multe erau legate de lipsa hranei. Odată, știind că se apropia sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, bunica-mea voia să facă o surpriză unui prieten și, în același timp, să-și facă și lui o bucurie, așa că, cu trei-patru zile înainte, face foamea, păstrând o parte din rația zilnică pentru a celebra ziua respectivă cu prietenul lui. Ascundea mâncarea sub saltea, dar, spre disperarea lui, chiar în ajunul sărbătorii cineva din dormitor descoperise ascunzătoarea și îi furase tot. Să fie ziua ta, să fi făcut foamea vreo trei zile înainte, să fi visat o săptămână înainte la o mică bucurie și să vezi totul volatilizându-se ca și cum nu a fost, să rămâi cu frustrarea și foamea care îți roade măselele. Îmi pot imagina bine senzația, pentru că îi văd ochii umezindu-se când povestea despre asta, zeci de ani după ce se întâmplase, el retrăia tot. La fel, povestea cum „rusnacii” au descoperit cadavre (prizonieri, camarazi de-ai lui morți acolo) cărora le lipseau fâșii de carne din zona feselor, apoi au prins câțiva care tăiau și vindeau carne de om pe țigări sau alte servicii (gen „faci sectorul în locul meu”). Bunica-mea îmi descria gustul cărnii de om, pentru că, în necunoștință de cauză, mâncase și el: „E mai dulce decât orice alt fel de carne!”
De curând, am fost în vacanță în Brazilia, unde vreo patru zile le-am petrecut în jungla din Amazon. Unii dintre ghizi știau engleza bine, în timp ce alții mai deloc. Pe ghidul care mi-a plăcut cel mai mult îl chema Jojo – singurul care vorbea engleza perfect. Un tip la vreo 35 de ani, slăbuț, dar cred că era numai fibră, că nu avea stare deloc și umbla pe căldurile alea îmbrăcat numai în uniformă paramilitară și în bocanci. Jojo petrecuse doi ani în armată, păzind zona de graniță amazoniană dintre Brazilia și Peru. Drept urmare, uimea grupurile de turiști care aveau norocul să pice cu el la diverse activități: o noapte dormită în junglă, în hamace, sau la pescuit de piranha etc. Din păcate, nu am avut noroc să pic cu el, dar am auzit de la ceilalți că bea apă direct din râu (arăta dezgustător), făcuse febră galbenă (există vaccin) și malarie de patru ori. În junglă, le-a spus unora că, decât să împrăștii pe tine spray de țânțari, mai bine iei o mână de furnici dintr-un mușuroi, le strivești în palme și te speli cu pasta aia pe piele. Agenția respectivă organiza și excursii de supraviețuire în junglă: trei-patru zile, o săptămână sau două săptămâni. Bineînțeles, se venea fără mâncare și fără apă. Inițial, mi s-a părut o idee de vacanță nepotrivită mie, dar după câteva zile mi-a venit o idee de nuvelă sau roman.
Un grup de turiști pleacă în excursia de supraviețuire pentru o săptămână, dar nu cu un ghid care știa engleza, gen Jojo, ci cu unul ca Alessandro, cum am picat eu (oricâte l-ai întreba, îți răspundea „momento”, apoi încerca să-și aducă aminte cuvinte, iar în final, ori zicea „caramba!”, frustrat, ori îți spunea două-trei propoziții foarte simple din care încercai să ghicești ce a vrut să spună). După două zile în care nu apucase să le arate mare lucru, grupul intră fără să realizeze pe o rută controlată de niște traficanți de droguri. Și traficanții nu vor să afle nimeni că sunt în zonă, așa că, într-o primă confruntare, moare chiar ghidul. „Joaca” de-a supraviețuirea se transformă într-o reală luptă de supraviețuire. Grupul e format din turiști din diverse țări, bineînțeles, toți bărbați, unii mai în formă, alții mai puțin în formă, doar unul dintre ei a făcut armata și știe cum să iasă din situații extreme. Dar, ca să scriu niște pagini credibile de supraviețuire în junglă, ar trebui să mă înscriu la cursul de supraviețuire și neapărat cu Jojo, singurul care știe engleza.
Vă puteți imagina surpriza tuturor când eu, care spusesem că mi se pare o tâmpenie să-ți strici șapte zile din viață mâncând furnici în Amazon, am zis că o să revin în Brazilia pentru cursul de supraviețuire, cu condiția să fie cu Jojo.
Așa că, dacă vreodată vă întrebați de ce unii scriitorii par obsedați de experiențe noi și uneori chiar bizare, acum știți: nu e doar pentru aventură sau pentru pura plăcere. E pentru credibilitatea scrierii. La urma urmei, cum poți descrie un personaj care mănâncă furnici în junglă dacă tu însuți nu ai încercat măcar vreo două-trei? Sau cum poți să scrii despre supraviețuire în condiții extreme dacă singura ta luptă este să găsești un loc de parcare la mall?
Așa că, dragi cititori, dacă vreodată un scriitor vă spune că merge în junglă să „cerceteze” pentru următorul său roman, nu vă mirați. Pentru că, după mine, în scris, experiența este totul, si nu exista substitut pentru credibilitate. Iar uneori, pentru a le cuceri pe amândouă, dacă arta o cere, e ok să mergi până în junglă. Sau măcar până la cel mai apropiat mușuroi.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Lasă un răspuns