Nu-mi amintesc se se fi făcut vâlvă sau să fi apărut măcar un articol atunci când Victor Tan şi-a deschis primul magazin. Desigur, asta a fost cu mult timp în urmă, când eram încă o adolescentă pistruiată, cu ochelari. Populaţia Pământului se apropia de şapte miliarde şi jumătate. Europa îmbătrânea, televizoarele sâsâiau ameninţându-ne cu un viitor sumbru, sufocat de puzderia de pensionari.
Oricum, prevestirile sumbre s-au adeverit în următorii treizeci de ani. Munceam şaisprezece ore pe zi şi eram teribil de prost plătiţi la unul centrele de asistenţă socială din estul oraşului. Vedeam zilnic feţe încruntate, ochi trişti. În ultimii doi ani Centrul n-am mai putut primi niciun bătrân din lipsă de spaţiu. Când mergeam spre casă obişnuiam să mă opresc pe una din băncile din apropierea parcului şi să stau aşa pierdută, contemplând firele de iarbă, copacii, vreo jumătate de oră într-o încercare vlăguită de a-mi reîncărca bateriile. Foarte rar, din parc se auzea câte un râs cristalin de copil.
Natalitatea era încurajată, însă părea să fie un strop prea târziu. Societatea se schimbase dramatic în ultimele trei decenii. Victor Tan avusese un rol mai important decât şi-ar fi închipuit vreodată. Şi toate acestea pornind de la un magazin, deschis într-un oraş nu foarte mare. Mă gândesc că la început magazinul şanselor secunde trebuie să fi fost ţinta unor remarci cel puţin răutăcioase, ridiculizat. Nu-mi amintesc să fi auzit ceva despre deschiderea sa, însă îmi amintesc perfect vara aceea. Poate fiindcă a fost şi vara în care m-am îndrăgostit: aveam şaptesprezece ani, purtam ochelari şi eram pistruiată. Căram mereu o carte la subraţ. Aerul era cumva dulce şi oraşul se umpluse de o lumină gălbuie, rusească. Pe asfaltul din faţa blocului cineva desenase aproape maniacal şapte sau opt rachete albastre, perefect alineate. El venea din direcţia opusă, păşind rar, visător, cu părul de un blond pal şi mânecile cămăşii cu pătrăţele albastre suflecate deasupra coatelor. A trecut mai departe, ignorându-mă, după cum era de aşteptat. Mai târziu, ne-am trezit colegi într-un club şcolar. Am stat de vorbă arareori cu Gabriel şi niciodată nu m-a invitat în oraş. Am plecat la facultate, dar imaginea lui păşind rar, visător în lumina ceea fantastică, gălbuie n-a plecat niciodată, nicăieri.
Victor Tan şi-a deschis magazinul într-o vreme în care oamenii trăiau vieţi din ce în ce mai virtuale şi-n care timpul pentrecut în faţa monitoarelor, apăsând tastele telefoanelor devenise un fel de apendice firesc al omului modern. Oamenii se însingurau de bunăvoie şi erau mai mereu deziluzionaţi.
Relaţiile sentimentale începeau de multe ori pe reţele de socializare şi erau urmate de o febră nebună de scormonire prin arhivele digitale. Victor a înţeles că oamenii căutau, de fapt, în egală garanţii şi şanse secunde. Oferta lui matrimonială cuprindea, la început, mărturii din partea fostelor logodnice, amante ori foştilor soţi. Cele mai teribile secrete, cele mai îngrozitoare tabieturi erau la dispoziţia clienţilor care implorau o nouă şansă la fericire, şi care se săturaseră de vieţi lipsite de identitate, photoshopate. Căutau un om pentru care cineva putea garanta, un om real, cu defecte şi calităţi care să nu zâmbească suav dintr-o fotografie de profil.
După aproape trei decenii, fiecare cetăţean avea un cont în reţeaua lui Victor Tan. Şansa secundă devenise, ultima şansă. Controlul populaţiei, schimbările sociale, munca neîntreruptă nu lăsau loc alternativelor.
Ca şi alţii şi eu îmi trecusem pe la magazinul lui Victor Tan. Fusesem căsătorită întâi cu un grafician şi apoi, pentru şi mai scurt timp, cu un contabil. Mă luptasem atât de mult să fiu fericită încât trebuie să fi pierdut din vedere destul de multe lucruri. Îmi irosisem şansele.
Mă resemnasem? Munceam şaisprezece ore pe zi la unul din centrele de asistenţă din estul oraşului. Aveam două weekenduri libere pe an, timp pe care-l foloseam pentru a călători. Avioanele ajungeau într-o clipită la destinaţie şi-mi dădeau, de fiecare dată iluzia falsă a unei libertăţi recâştigate. Realizam, lucidă, că eram, în fond, un exemplar robotizat care muncea enorm pentru a ţine încă viaţă depozitarele de memorie ale unei Europe care se stingea.
Într-un astfel de weekend am văzut din nou Roma. Îi plăceau pinii înalţi, clădirile albe, osificate ale acestui oraş încărcat de istorie. Locul meu preferat era deasupra Pieţei poporului, lângă o cişmea veche, pe o bancă albă, mereu neocupată. Dar atunci, ca niciodată, pe bancă am găsit un domn elegant, grizonat.
– Se poate?
-Vă rog.
Cu coada ochiului am văzut sub manşeta sacoului binecunoscuta brăţară de identificare Tan. De fiecare dată când le văd mă întristez pentru o clipă.
Nu ştiu nici până azi cum am ajuns să-i vorbesc. Pistruii au rămas în urmă şi câteva rachete albastre, imaginare, s-au lansat de pe caldarâm spre bolta care le aştepta ca o cupolă mirată de amplitudinea saltului unui acrobat.
Mi-a povestit că-şi pierduse recent prima soţie din cauza unei boli lungi, sfâşietoare:
-Când s-a născut Gabriel, am fost atât de încântat! În săptămâna bonus pe care am primit-o din partea firmei cu ocazia naşterii baieţelului m-am întors în ţara mea. A fost prima dată când soţia mi-a văzut părinţii. Nu înceta să se minuneze de frumuseţea micii livezi pe care ai mei o păstraseră ca-n amintirea mea.
Desigur, i-am spus că-mi pare rău. Nu prea ştiam ce să spun. Ceva familiar, uitat, un fel de blândeţe îşi făcea loc în inima mea. I-am povestit despre locul meu de muncă, despre cei doi soţi, despre cartea pe care o citeam. S-a arătat interesat de autor şi s-a dovedit că-i cumpărase recent două cărţi.
– V-aş putea invita la o cafea. Mă simţeam ca într-un film romantic pe care-l văzusem prin liceu despre un el şi o ea care se întâlnesc într-o călătorie cu trenul. Cu diferenţa, desigur, a faptului că noi eram aproape bătrâni, istoviţi de viaţă. Că eu eram curioasă şi el probail, pur şi simplu trist.
-Visam să mă fac arheolog.
– Eu – scriitor.
-N-a fost să fie.
-N-a fost.
-Deşi- pentru dumneavoastră -nu e târziu.
Dumneavoastră. Nu mă întrebase cum mă cheamă. Nu-l întrebasem nici eu. Mi se părea inutil. N-aveam să ţinem legătura, aşa că nici nu conta.
-Poate mi-ar fi plăcut mai mult să semene, fizic vreau să spun, cu soţia mea. Să am ceva care să-mi amintească de ea. Tabăra aceasta a fost tot ideea lui: de luni de zile mă tot bate la cap să-l las să plece: e pasionat de studiul furtunilor geomagnetice. A zâmbit scurt.
-Vreţi să-l vedeţi?
A deschis un gif în care un tânăr cu părul blond, aşezat pe nişte bolovani uriaşi, pe malul unui râu, privea peste umăr mai întâi surprins şi apoi amuzat. Aveam senzaţia că o forţă misterioasă avea să-l ridice curând înspre seninul netulburat. Am simţit o înţepătură în piept când am realizat că băiatul din fotografie e imaginea netulburată a colegului meu din vara primelor mazagine Tan. Îmi dădeam seama că politicos era să spun ceva:
– E un băiat drăguţ.
Simţeam cum îmi alunecă printre degete o şansă, deşi habar nu avem ce fel de şansă era.
-V-aţi gândit să…? am îngăimat arătând spre brăţară.
A suspinat:
-Imediat după, da. Pentru Gabriel. Poate sunt egoist, dar nu vreau pe nimeni care s-o înlocuiască pe soţia mea.
Am petrecut încă o oră la masă vorbind despre subiecte mult mai vaporoase. Ca în faţa unui foc molcom inima mea se încălzea. În fundal se auzeau acordurile vechi ale formaţiei Roo Panes cu Weight of your world şi apoi Home from Home.
Prin geam se vedea însă cerul care devenea apăsător şi rece.
Mi-a urat şedere plăcută în Roma şi mi-a spus că dacă vreau, pot să-l sun când şi dacă voi reveni. Mi-a zâmbit şi s-a depărtat păşind uşor, legănat. Ţineam în mână cartonaşul translucid cu datele sale gravate cu litere mici, aurii.
M-am întors la hotel, dar n-am putut să dorm. Priveam cartonaşul hipnotizată, ca şi cum ar fi avut puteri magice. Într-un târziu l-am abandonat pe noptieră şi am cerut computerului de perete să pornească programul cu muzică ambientală în speranţa că astfel voi putea adormi mai uşor.
M-am trezit totuşi târziu, obosită şi cu cearcăne mai adânci decât de obicei. Am cutreierat toată dimineaţa străzile şi am intrat în fiecare magazin care-mi ieşea în cale fără să cumpăr nimic. Nici nu-mi permiteam să fac achiziţii valoroase şi nici nu vroiam. Încercam să mărunţesc inutil timpul până la decolare.
La centru, în sfârşit se eliberase un pat. A trebuit să pregătim camera pentru un nou pacient, să întocmim fişele de predare-primire, să facem vizitele zilnice prin saloane. Reintrasem în rutină, mă ţeseam involuntar în atmosfera apăsătoare. Domnul Robert din salonul 116 delira amintindu-şi de Marele Război. I-am pregătit sedativele şi l-am ţinut de mână până a adormit.
Spre casă am ignorat banca. Mi-am pregătit un ceai de lavandă şi am luat cu mine în pat tableta de pe care aveam să citesc romanul pe care-l lăsasem neterminat.
Pe măsuţa de lângă oglindă foarte vag, ca un îndemn, clipeau literele aurii de pe cartonaş.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com