Theodoros nu se citește pe fugă. Nu e nici pe departe un roman care te prinde din prima și te ține într-un carusel de întâmplări și trăiri. Nici măcar nu poți să-l recomanzi cu ușurință. E un lung text care te provoacă, te copleșește, te impresionează și, uneori, te exasperează. O lectură dificilă, densă, care necesită răbdare și o anumită deschidere către stilul exuberant al lui Mircea Cărtărescu. Există o frumusețe aparte în scriitura lui, dar și un soi de auto-indulgență literară care transformă Theodoros într-o experiență mai degrabă estetică decât emoțională.
Cărtărescu e un adept al frazei lungi, hipnotice, pline de detalii, metafore și digresiuni. Nu scrie pentru un public comod, ci pentru cititorul dispus să se lase purtat printr-un univers în care limbajul devine mai important decât povestea. În Theodoros, fiecare pagină pare să fie o demonstrație de virtuozitate stilistică. Pasajele descriptive ating uneori nivelul de pictură literară: o realitate meticulos construită din imagini opulente, o poezie a cuvântului care îți lasă impresia că te afli într-un muzeu baroc unde fiecare colț e decorat excesiv, fiecare detaliu e supraîncărcat de semnificații.
Asta e atât forța, cât și slăbiciunea romanului. Dar aștepți un fir narativ bine definit, un ritm constant și personaje care să fie mai mult decât simboluri supradimensionate, s-ar putea să simți că romanul se pierde în propria ambiție.
Protagonistul e mai puțin un personaj în sens clasic și mai mult o construcție literară cu valențe mitologice. El nu are o psihologie coerentă, nu evoluează în mod organic, ci e un mozaic de idei, o proiecție a temelor pe care Cărtărescu le explorează: identitate, destin, religie, colonialism, putere. Uneori pare mai mult un pretext pentru explorările autorului decât un om real, ceea ce face ca implicarea emoțională în poveste să fie dificilă. Nu există o apropiere autentică între cititor și personaj; există (dacă există) doar fascinația față de felul în care s-a construit discursul narativ.
Văd asta ca pe o problemă recurentă în proza lui Cărtărescu, un scriitor care pune forma mai presus de conținut, care creează structuri literare care pot fi impresionante, dar care uneori lasă senzația că-i lipsește o emoția autentică. Theodoros nu e un roman care te face să trăiești alături de personajele sale, ci unul care te înseamnă să admiri felul în care a fost scris.
Un alt aspect problematic, așa cum am subliniat, ar fi lipsa clarității structurale. Theodoros e un amestec de roman istoric, epopee filosofică, alegorie religioasă și vis febril. Dar aceste registre nu se îmbină mereu armonios. Sunt momente în care ai impresia că romanul ezită între a fi un manifest despre condiția umană și un experiment literar care își pierde direcția. Sunt pasaje care sfidează logica narativă și care par plasate mai degrabă pentru efect stilistic decât pentru coerență. Acest lucru face ca lectura să fie uneori dificilă, mai ales atunci când pasajele descriptive se prelungesc fără a aduce o contribuție clară la poveste.
Și totuși, e imposibil să nu recunoști meritul literar al lui Cărtărescu. Chiar și în excesele sale, chiar și atunci când textul pare să devină un labirint autoreferențial, există o forță admirabilă în felul în care autorul își construiește fraza, în felul în care își dozează imaginile, în capacitatea de a crea un univers care sfidează orice convenție.
Poate fi privit Theodoros o capodoperă? Nu chiar. E un roman impresionant, dar nu unul perfect. Se iubește prea mult pe sine, se pierde uneori în propria-i strălucire, refuză să-și disciplineze energia stilistică. Dar, categoric, romanul merită atenție, cu defectele lui cu tot. Pentru că, dincolo de toate, Theodoros tinde spre literatură în forma ei cea mai pură: un act de creație care nu face compromisuri, un text care sfidează orice regulă și care își asumă propria grandilocvență.
De aceea, îi acord 4/5. E o carte bună din punct de vedere stilistic, dar nu pot să-l văd ca pe acel roman desăvârșit pe care mulți îl proclamă. Pentru unii va fi o capodoperă, pentru alții… nu chiar, pentru unii doar o literatură extrem de pretențioasă. Dar, indiferent de tabăra în care te afli, nu poți rămâne indiferent la ceea ce face Cărtărescu. Și poate că, în final, asta e adevărata măsură a literaturii ca artă.
Bibliofil și cinefil împătimit. Uneori scrie despre aceste experiențe.
Un alt scriitor care scrie pentru colegi, bag seamă din perfecta recenzie, pe care am lecturat-o cu plăcere. În ultima vreme tot dau de scriitori analizați de echipe întregi de psihologi și psihiatri, care își pun adeseori întrebarea: „Ce o fi vrut să spună omul ăsta în cartea lui?” Oricum, este ușor să scrii pe bandă rulantă, și să ai succes pe bandă rulantă, atunci când ești omul sistemului, omul trimis la înaintare de către sistem, ca exemplu general arhetipal pentru toți ceilalți care ar vrea să devină o concretizare a acelui exemplu. Dacă scrie complicat – doar pentru academicienii din breaslă – nu cred că am să îi acord temeinice atenții, căci am nevoie de încă 10 reîncarnări ca să îi parcurg pe ceilalți scriitori, care poate că au un nucleu în ceea ce scriu, nu o divagare filozofică a subiectelor aprofundate…