Vrei să ai succes cu o carte? Nu-i greu deloc, dacă ai un dram de talent. Trebuie doar să ții cont de un set de instrucțiuni: 1) spune o poveste impresionantă, 2) nu complica lucrurile, 3) folosește un stil cât mai simplu (sună mai bine când i se zice „natural”). Cu alte cuvinte, scrie ca și cum ai vinde detergent. „Curăță impecabil, fără efort!”
Cursurile de scriere creativă din ultimele decenii au repetat aceeași idee: literatura trebuie să fie accesibilă, să capteze atenția rapid, să meargă la esență, să nu încurce cititorul cu fraze prea lungi, structuri prea sofisticate ori un stil care să iasă prea mult din pagină. Parcă aud: „Nu e bine, scrii prea artistic și distragi cititorul de la poveste.” Dar dacă povestea n-ar trebui să fie scopul final al literaturii? Dacă există ceva mai mult de atât?
Ei bine, haideți să ne imaginăm un viitor nu foarte îndepărtat. AI-ul, acest minunat algoritm superinteligent, a învățat deja să scrie după toate regulile succesului contemporan. A citit milioane de bestsellere, a analizat ce prinde, ce emoționează, ce se vinde bine și acum scrie la comandă povești care-ți frâng inima chiar în primele două pagini, te țin în suspans până la sfârșit și îți oferă un final care-ți stoarce o lacrimă bine calculată. Pe scurt, produce literatură „eficientă”, de uz general.
Și ce le mai rămâne atunci de făcut scriitorilor? În sfârșit, literatura adevărată se va întoarce? Nu aia care doar „spune o poveste”, ci aia care creează o experiență, care sfidează regulile, care îți cere să muncești, să te pierzi în fraze, să te afunzi în limbaj. Produse de talente naturale, cum s-ar zice, și multă muncă.
Marcel Proust n-a scris În căutarea timpului pierdut ca să-i facă viața ușoară cititorului. Dimpotrivă, și-a dorit ca acesta să se rătăcească în labirintul memoriei și să simtă fiecare umbră a gândului, fiecare aromă a trecutului. Frazele lui curg pe pagini întregi, ca niște râuri leneșe care refuză să-ți ofere o concluzie imediată. Faulkner? Zgomotul și furia începe c-un monolog al unui narator cu dizabilități mintale, fără explicații, fără puncte de reper. Dacă ai răbdare, vei înțelege treptat lumea în care te-ai trezit, dar Faulkner nu-ți va oferi nicio plasă de siguranță. José Saramago scrie fără punctuație clară, fără dialog marcat, fără să-ți ofere reperele convenționale, dar te hipnotizează în pagini care respiră organic, ca niște valuri care se rostogolesc neîncetat.
Ăsta e genul de literatură pe care AI-ul nu o va putea stăpâni prea curând. Profund umană și profund artistică. Nu pentru că n-ar fi capabil să scrie la comandă fraze lungi sau să creeze structuri complexe, ci pentru că nu va avea nevoia interioară de a experimenta, de a sfida, de a rupe convențiile dintr-un impuls profund artistic. AI-ul va livra mereu ceea ce a fost programat să recunoască drept „plăcut”, „eficient”, „emoționant”. Dar ce facem cu acea literatură care nu caută neapărat să fie „plăcută”, ci să fie provocatoare, chiar haotică, vie?
Gândiți-vă la Thomas Bernhard, la felul în care sfidează orice convenție narativă. Sau la Gombrowicz, care ironizează chiar ideea de literatură „serioasă”, reducând-o la un joc de forțe între scriitor și cititor. Sau la Roberto Bolaño, care în 2666 creează o frescă vastă și polifonică, lăsând poveștile să se împletească haotic, fără să ofere un punct central clar.
În ciuda tendinței spre o „literatură eficientă”, există încă scriitori contemporani care duc mai departe moștenirea literaturii experimentale. Olga Tokarczuk, cu Rătăcitorii, reușește să creeze o narațiune fragmentară, fără o linie clară, dar cu efect hipnotic. Enrique Vila-Matas își construiește romanele ca un amestec de eseu, ficțiune și jurnal literar, sfidând ideea de poveste tradițională. David Foster Wallace, cu Infinit Jest, îți cere să parcurgi sute de pagini dense, note de subsol labirintice, doar pentru a intra în profunzimea lumii sale. Acești scriitori ne arată că literatura autentică nu s-a pierdut, dar deocamdată e din ce în ce mai puțin vizibilă în peisajul dominat de bestselleruri create pentru consum rapid.
Dar cum rămâne cu cititorii? Ce se întâmplă cu gusturile lor într-o lume dominată de literatură „optimizată”? O posibilitate ar fi să devină atât de obișnuiți cu lectura facilă încât orice carte „dificilă” le va părea de neabordat. Se vor mulțumi cu povești fluide, scrise clar, fără prea mult efort interpretativ. Dar există și cealaltă variantă: tocmai pentru că AI-ul va prelua literatura de consum, cititorii adevărați vor simți nevoia de ceva mai autentic, mai dens, mai greu de uitat. Cărțile care nu îți oferă neapărat răspunsuri, ci te obligă să te implici în poveste pentru a le afla, vor deveni tot mai căutate de cei care nu vor să fie doar distrați, ci provocați. Așa cum, de exemplu, tocmai am terminat Crossroads-ul lui Jonathan Franzen, după mai bine de două luni în care l-am citit fără nicio grabă, iar acum se întâmplă la la fel cu Complotul împotriva Americii (Philip Roth). Alte lecturi recente, ca exemple: Un om sfârșit (Giovanni Papini), Emigranții (W. G. Sebald), Vertijuri, goluri de memorie (Radu Aldulescu), Lecții (Ian McEwan), Numele celălalt (Jon Fosse) etc.
Cine știe, poate că într-o lume în care AI-ul face literatură de serie, scriitorii adevărați vor redeveni niște ciudați și rebeli, așa cum erau altădată. Poate că un alt Proust, un alt Faulkner, un alt Bernhard va apărea ca un pilon de rezistență împotriva literaturii „optimizate”.
Așa că, dragi scriitori ai literaturii de uz general, profitați acum! AI-ul vine din urmă și va scrie ca voi, doar că muuult mai repede și mai ieftin.
Am citit cu mare plăcere. Foarte bună argumentația cu Proust , Faulkner și Saramango. L-aș adăuga și pe Marquez. Este clar că ceea ce AI-ul nu va reuși să producă niciodată este personalitatea complexă a scriitorului- demiurgul din spatele poveștii nu este numai creator de lumi sau de povești incitate, ci și de limbaj. Scriitorul explorând propriul suflet pătrunde în sufletele cititorului prin personalitatea lui distinctă și prin instrumentul artei lui care este cuvântul așa cum culorile și pensula sunt mijloacele de exprimare pentru pentru pictor. El va căuta mereu „cuvântul care să exprime adevărul”- adevărul lui propriu, autenticitatea fiind exact acel 0,1% din genomul uman care ne face atât diferiți și ne conferă unicitatea, deși conform codului genetic ființele umane sunt identice 99.9% . Și uite că 0,1% nu e deloc infim pentru că dacă genomul uman este alcătuit din trei miliarde de perechi de baze (blocurile fundamentale ale spiralei duble a ADN) înseamnă că acel 0.1% echivalează cu trei milioane de perechi de baze. Acest misterios procent care la prima vedere pare infim îi lipsește și îi va lipsi întotdeauna AI -ului.
Marquez, Javier Marias, Jon Fosse etc. etc. Acel 0.1% e valabil, de altfel, și în cazul talentului autentic :)
Hai să-l adăugăm și pe Michel Tournier, acest povestitor-acrobat care pendulează fantastic de bine pe sfoara subțire a vieții între păcat și sfințenie, între sfidarea dumnezeirii și umilința biblică. E un scriitor fabulos care nu poate fi cuprins în tipare, scapă încorsetărilor de orice fel, răzbate dincolo de ziduri și strălucește în întuneric ca o picătură de aur. AI-ului îi vor ieși, probabil, poveștile cu „a fost odată ca niciodată”, acelea cuminți, cu canavaua obișnuită, niciodată, însă, acrobațiile stilistice și intertextuale ale lui Tournier.
Ce să mai spunem de Paul Auster? Ori de Buzzati? Borges? Etc., etc.
Și mulți alții, din fericire. Iar cei care nu se vor ridica la un anumit nivel, ei bine, vor fi complet inutili. Știu, sună dur și drastic. Dar nu înseamnă că nu e adevărat.
Greu de prezis ce urmeaza.
Cititul continua sa fie pe o panta descendenta. Dar e posibil sa vina tare din urma non-fictiunea. Uite ce au prins teren documentarele. Si citeam un articol din Economist cu recomandari carti 2025: cred ca jumate dintre ele erau non-fictiune. AI nu va putea scrie reportaj sau non-fictiune la fel de bine ca oamenii. Pai deja stim ce l-au prins cu lista de bibliografii false la eseuri si articole.
La fel, pe plan socio-politic nu stim ce urmeaza la nivel mondial si cat de mult va influenta in continuare literatura si piata de carte. As fi curios sa stiu o statistica: cu cat au scazut vanzarile din Romania in toata perioada asta de luni de zile de instabilitate? Sau o fi crescut, mai stii? :)
Ce vreau sa zic cu nu stim ce urmeaza.. adica, concret, daca e adevarat ca Rusia a pierdut un milion de soldati in razboiul asta, oameni tineri, pai asta inseamna o pierdere de un milion de potentiali cititori planetari. Toata instabilitatea afecteaza piata de carte. Nu cred ca s-a citit prea mult in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Aici ne-o facem cu mana noastra.. nu are nimic de-a face AI cu pb pe care ni le cream singuri. Ma uit si cum vorbesc politicienii, zic de cei „grei” care apar la tv. Dupa cum vorbesc, pot sa jur ca astia nu citesc nici o carte. Nu il vad pe Ciolacu cu o carte in mana.. adica nici macar cu un rebus nu il vad.
Ieri o reportetita Pro Tc intreba pe niste elevi de-a 12-a ce au facut la bac. Zice unul: „Doamna, ne-a dat Creanga! Serios? Eu sint personal trainer, la ce ma ajuta pe mine Creanga?!” Haha, m-a distrat. Tipul vorbea ca un personaj de-al meu.
Dacă urmărești cu mare atenție evoluția de până acum a literaturii, există doar câteva scenarii cu adevărat posibile. Cel de aici e unul dintre ele. Cel optimist :)