Lucrurile au început să se liniştească abia după vreo 5 luni după ce a murit tata. Mama a început să plângă mai puţin şi să bea mai cu măsură, sora mea a început să mă aprecieze mai mult şi să mă caute mai des, iar eu mi-am abandonat toate planurile şi visele nebune, mi-am aruncat ochelarii de viziune şi aripile la gunoi, mi-am părăsit una dintre iubirile vieţii şi m-am angajat într-o companie în care mai lucrasem la un moment dat, doar că de data asta primisem un post mai bun, un fel de beleşte-pula pe bani mulţi, într-un birou de vreo 5 metri pătraţi, cu uşă capitonată cum văzusem numai prin filmele poliţiste, pe care le urmăream cu tatăl meu, pe vremea când eu eram un copil frumos iar el era un bărbat sănătos şi plin de viaţă.
După încă vreo 3 luni şi tot atâtea examene restante, am reuşit să mă prezint şi la examenul de licenţă şi chiar să îl trec. Tatăl meu ar fi fost mândru de mine. În sfârşit eram tot ceea ce îşi dorise să fiu înainte să moară. L-am rugat să mă ierte pentru întârziere, iar el mi-a dat de înţeles că nu a încetat niciodată să creadă în mine, deşi motive să nu o mai facă, i-am dat destule.
Bunica, mama lui, înnebunise însă de-a binelea şi nimic din ceea ce făceam noi nu o mai scotea din starea în care intrase, încă de când îl văzuse pentru prima dată în sicriu. Sicriul arăta bine, îl luasem pe cel mai frumos, din lemn lucios şi maroniu, dar fiul ei era galben şi cu mâinile pe piept, cu ochii închişi şi mai respira doar în sufletele noastre albastre.
Mai mult decât atât, era deja al patrulea pe care îl îngropa, asta după ce-şi mai îngropase doi fii, morţi amândoi la vârste destul de fragede, dar şi pe unchiul Grigore, fratele tatii, decedat în urmă cu vreo două decenii. Văduvă pe deasupra, de aproape o jumătate de veac, s-a dus şi ea, la doar câteva luni după ce s-a dus tata. Am îngropat-o într-o zi friguroasă de iarnă târzie şi încăpăţânată. Lacrimi nu a vărsat nimeni, nici măcar bocitoarele plătite să facă asta, nici măcar cioclii care se plângeau într-una de gerul de afară. Avea aproape o sută de ani, era surdă şi oarbă, era roasă de artrită, de hepatită şi de riduri mai adânci decât groapa în care o aşteptau viermii înfometaţi, cu fălcile deschise, cu bavete sinistre şi tacâmuri tocite.
De la cimitir m-am dus direct la birou, deşi nu mi-ar fi stricat măcar câteva zile libere.
Mai trebuie doar să te însori şi să îţi găseşti vreo două sau trei amante, mi-a spus Călin, un bun şi vechi prieten, ironic evident, după ce ne-am întâlnit într-o zi, în circumstanţe deloc vesele, la înmormântarea unui alt prieten drag, decedat în condiţii suspecte, la nici două săptămâni după ce s-a întors acasă de la dezintoxicare.
M-am căsătorit după vreo doi ani, iar Călin a murit cu doar câteva zile înainte ca fiul meu să împlinească un an, la vreo două săptămâni după ce îmi găsisem o amantă. O chema Alina. Suflet bun şi minte puţină, libidou năprasnic şi romantism peste limitele tolerate de glicemia mea, ne-am tras-o vreo patru sau cinci săptămâni, aproape în fiecare zi sau noapte, după care i s-a întors soţul, iar eu am lăsat-o baltă, nu înainte să o las şi însărcinată. Un doctor cu halat alb şi suflet negru ne-a ucis copilul nenăscut, după care l-a îngropat într-un tomberon roşu, pe fundul unui sac menajer gri.
Bunicul, cel din partea mamei, a plecat după încă vreo 2 ani, exact în ziua în care fiul meu împlinea 3, iar eu trăiam, deja de câteva luni bune, o poveste de dragoste şi ură, cu o colegă de la serviciu, o blondă cu breton de curvă, buze de zahăr-ars şi buci de îţi era mai mare dragul să i le frămânţi şi să i le mănânci calde. Ţi se topeau pe limbă, la fel cum s-a topit şi Mirela de dorul lui Călin, şi şi-a pus capăt zilelor, la doar câteva luni de la moartea lui.
În anul următor s-a spânzurat şi Nicu, un verişor de-al meu, pe care, din cauza diferenţei de vârstă, l-am considerat mereu un unchi. El mă iniţiase în tainele iubirii trupeşti, în urmă cu mai bine de cincisprezece ani. S-a spânzurat în podul casei, de cea mai solidă grindă, cu o funie nouă, probabil cumpărată special pentru acest eveniment. Şi, deşi ştiam cu toţii care au fost factorii care l-au determinat să recurgă la acest gest extrem, ne prefăceam stupefiaţi de cele întâmplate şi ne rugam să fie iertat, înmormântat creştineşte şi trimis apoi măcar într-un colţ de rai, chiar şi în cel mai mic. Şi cât de tare mă enervează faptul că ne asemănăm, nu ca două picături de apă, ci doar din prisma tendinţelor suicidale care m-au bântuit şi pe mine de atâtea ori.
Trei ani mai târziu mi-am pierdut mai pierdut un unchi, pe fratele mamei. Eram într-o încurcătură amoroasă complicată şi tulbure, cu o tipă turbată şi cu părul creţ, în timp ce alta, o psihopată cu ochi de demon şi gheare de scorpie, mă ameninţa că îşi va părăsi soţul pentru mine. Soţia mea, la rândul ei, mă acuza că sunt homosexual şi mă presa să îi semnez actele pentru divorţ sau să mergem la terapie de cuplu. Le-am abandonat pe toate trei şi am plecat la înmormântarea unchiului, tocmai în celălalt capăt al ţării, tocmai la bordul unui tren, care se mişca de parcă s-ar fi dus la spânzurătoare şi nu la Suceava.
L-am găsit îngheţat într-o capelă, cu o lumânare la căpătai, alături de încă vreo două sau trei figuri de ceară, îndesate toate, cuminţi, în sicriele lor, în hainele cele mai bune şi cu pantofi sclipitori. L-am îngropat două zile mai târziu, iar eu m-am îngropat în treburi imaginare, astfel încât să rămân cât mai la distanţă de cele trei femei care îmi otrăveau zâmbetul.
Viaţa este tot mai frumoasă în mijlocul femeilor iar nopţile sunt tot mai albe cu atâţia morţi în jurul meu. În unele nopţi mă vizitează toţi, în altele niciunul. Câteodată vin pe rând, câteodată vin toţi grămadă. Uneori vorbesc în cor şi nu îi înţeleg, dar de cele mai multe ori mă ia fiecare deoparte şi îmi spune tot ce are de zis.
Viaţa este atât de frumoasă, dar când toţi cei dragi încep să moară, începe să pută şi ea mai rău decât un şlap chinezesc în cea mai caldă zi de vară, mi-a zis Ion, cu doar câteva zile înainte să-şi taie venele.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com