Priviți cu atenție în jur. Câți dintre cunoscuții voștri mai citesc literatură? Altfel zis, de ce am crede că un roman de calitate ar putea încă să schimbe ceva în lumea asta nebună, în care cuvintele par să fi devenit o monedă de schimb demodată, rezervată unui cerc strâns de cunoscători? Scriitorii dau impresia că fac parte din cluburi exclusiviste, unde se laudă cu „proiectele” lor literare ca și cum ar fi opere de artă renascentiste, în timp ce publicul larg, altădată pasionat de lectură, a cedat în fața tentațiilor imediate ale internetului și ale rețelelor sociale. Adevărul e că, într-o eră a informației instantanee, unde totul se derulează cu viteză amețitoare, literatura tinde să devină, din păcate, o relicvă pentru cei care încă mai apreciază efortul de a citi ceva mai mult decât titlul unui articol viral. În loc să te pierzi în paginile unui roman care-ți poate schimba perspectivele sau pur și simplu să te provoace intelectual, să-ți oblige creierul să se încordeze măcar puțin, te mulțumești cu titluri scurte, meme-uri literare și citate.
Nu susțin că scriitorii (nu toți) s-au lăsat la rândul lor influențați de consumul ăsta rapid al cuvintelor. O parte dintre ei preferă să se adăpostească în confortul cercurilor strânse, unde validarea se măsoară în recenzii de la aceiași „critici fideli” și în premii care se acordă între prieteni din aceeași „elită”. Festivalurile literare s-au transformat într-un spectacol de networking, unde prezența la eveniment a devenit mai importantă decât conținutul cu adevărat valoros. Se organizează dezbateri pompoase, cu aceleași și aceleași discursuri pline de clișee care nu reușesc să atragă/convingă și acea partea a publicului care, sincer, preferă să petreacă timpul altfel.
Într-o lume în care fiecare clipă se măsoară în like-uri și share-uri, să investești măcar 15-20 de minute pe zi ca să citești un text care nu oferă soluții imediate sau care nu te face să râzi pare a fi o activitate care nu merită efortul. Așa ia formă o dilemă: dacă nu se mai acordă timp pentru citit cărți, scriitorii n-au decât să scrie pentru un grup restrâns, iar literatura lor, deși poate fi de calitate admirabilă, rămâne o relicvă care nu reușește să ajungă acolo unde trebuie. Acum totul se rezumă la un joc de aparențe, la o cursă smintită în care valoarea unui text se măsoară în numărul de aprecieri virtuale. Devenim victime din cauza propriei incapacități de-a ne opri din căutarea unor aprobări instantanee, în loc să ne acordăm timp să trăim și să simțim?
Vă aduceți aminte de primele momente în care ați simțit cu adevărat emoția lecturii, fiorul ăla când ați descoperit pagini care-au rezonat cu voi sau când o poveste v-a deschis porți către lumi necunoscute? Experiențele astea se pierd în tumultul informațional, în zgomotul constant al notificărilor și al actualizărilor de statusuri. Din cauza asta, a dispărut capacitatea de-a sta în liniște și-a te bucura de o carte? Răbdarea e o aptitudine pe care puțini o mai au.
Pe de altă parte, scriitorii care se străduiesc să creeze opere cu adevărat remarcabile sunt adesea nevoiți să lupte c-un sistem literar învechit, care pare să nu mai aibă nicio idee despre ce înseamnă relevanța. Aceștia se împart între alegerea de-a scrie pentru un public imaginar și de-a se conforma așteptărilor unui cerc elitist – devin astfel victimele unei paradigme care nu se mai potrivește cu realitatea de azi. În loc să-și exprime ideile fără nicio temere, unii aleg să se ascundă în spatele unor formule prefabricate, într-o încercare de-a se asigura că vor fi acceptați de un sistem care nu (mai) pune atât de mult preț pe originalitate.
În mijlocul haosului ăsta, ce mai caută un individ ca mine care încă mai crede că puterea cuvintelor poate trece peste barierele superficialității? Au fost vremuri când „un text” era considerat operă de artă, o creație capabilă să aducă laolaltă oameni din toate colțurile societății, indiferent de vârstă sau statut social. Apoi, ceva s-a schimbat. Poate s-a întâmplat odată cu apariția internetului, cu ascensiunea rețelelor sociale sau cu nevoia tot mai acută de validare instantanee. Oricum ar fi, acum ne confruntăm cu o realitate în care literatura devine o activitate de nișă, rezervată celor care încă mai au răbdare să caute sensuri printre rânduri.
Nu e doar declinul unei forme de artă, ci și o schimbare în modul în care ne raportăm la artă în general și la cultură. Tehnologia digitală a transformat totul într-un spectacol de aparențe. Se pare că, pentru-a supraviețui în lumea asta, scriitorii ar trebui să renunțe la mândria artistică și să se adapteze la noile reguli ale jocului – reguli care, din păcate, nu mai lasă loc pentru autenticitate sau curaj. Cu alte cuvinte, să se conformeze, să aibă mereu la îndemână o frână pe care s-o apese de fiecare când vor dori să tindă spre mai mult. Scriitorii care totuși încalcă regula asta sunt condamnați să rămână niște eroi anonimi în fața unui public indiferent?
Singurii care pot schimba felul în care-i percepută literatura sunt cititorii. Ar trebui să-și facă timp și curaj să se deconecteze și să redescopere plăcerea unei conversații lungi c-un text bun. Nu vorbesc despre scopul de-a citi pentru-a fi educați sau pentru-a acumula informații, ci de a lăsa cuvintele să te transforme, să simți cum fiecare propoziție te provoacă să vezi lumea altfel, să te privești pe sine, să-i înțelegi mai bine pe cei din jur. Într-o lume în care timpul pare să se scurgă ca nisipul printre degete, poate-i momentul ca oamenii să încetinească ritmul. Așa ia formă o revoluție – poate mică deocamdată, ca un murmur, dar tot ar fi un început. Dacă cel mai curajos act de rebeliune e chiar să-ți acorzi timp să te așezi și să citești? Să citești o carte care nu te forțează să te conformezi, ci te îndeamnă să gândești, să simți și să trăiești din nou cu adevărat. Chiar dacă lumea pare că se grăbește spre un viitor în care totul e digital și rapid, în adâncul sufletului fiecare dintre noi tânjește după un contact autentic, după acea experiență care ne reamintește cine suntem cu adevărat.
Exact, devenim victime datorita ego-ului care ne cere sa fim angrenati non stop pe platformele sociale, asta dandu-ne falsa impresie ca suntem prezenti si bagati in seama, e ceva ce ne gadila vanitatea.
Cand eram in generala, liceu, facultate, citeam zeci de carti pe an si nu simteam nevoia sa spun la nimeni ce am citit si ce anume mi-a placut. Acum citesc un articol mai interesant dupa care simt nevoia sa postez doua vorbe despre el, ce am inteles, de ce mi-a placut. Pierdere de timp, dar realizez ca sunt luat de val – majoritatea fac la fel. Iar daca prietenii tai sunt cat de cat inteligenti si interesanti esti prins de postarile lor: glume, stiri, pareri interesante. La sfarsitul zilei realizezi ca ai citit zeci de pagini, dar literatura deloc.
Hm, nu știu, eu oricâte articole interesante aș găsi, nu pot înlocui setea de citire a unei cărți, și zic „sete” pentru că dacă se întâmplă, extrem de rar, să sar peste o zi fără să citesc, simt că îmi lipsește ceva. Eu rezist presiunilor :) Din păcate, majoritatea nu. Am un nepot care se lua după mine când era mic și voia să citească foarte mult. Îi împrumutam mereu cărți (Singur pe lume, Tom Sawyer, Winnetou etc.) și mă bucuram să văd cât de multă plăcere îi face să le citească. Acum are 20 de ani. Stă doar cu telefonul în mână, n-a mai deschis o carte de literatură de aproape 10 ani și nici nu pare că o va face prea curând. În cazul lui, social media a învins. Știi ce-i cel mai trist? Era foarte fericit când citea cărțile alea. Acum e doar depresiv. Și nu doar din cauza vârstei.
Foarte curajoasă tema acestui articol și foarte bine tratată, încât până și cei deconectați de la plăcerea de a citi o carte, bună sau nu, depinde de gusturile și așteptările cititorului, ar trebui să îl citească și să mediteze asupra avertismentului lucid care se simte dincolo de amărăciunea cititorului și scriitorului de succes, Mihail Victus. Aș spune că tema este inepuizabilă și că oricine a iubit cândva lectura și a trădat-o de bună voie și nesilit de nimeni (sau poate doar de invazia de informații (in)utile parvenite pe alte căi, mai mult sau mai puțin oneste), ar trebui să se simtă vizat să ia apărarea uneia din cele două părți implicate în acest duet ce pare anacronic deși nu ar trebui, cartea și cititorul.) Consider că o mare parte din vina dispariției vocației de cititor, (da, este o vocație), o are atât familia cât și școala. Aici trebuie multă implicare, răbdare, de ce nu, talent, pentru a cîștiga încetul cu încetul bătălia cu cititorii care să se poată din nou regăsi pe sine, nu în vizionarea unor filme pe Netflix, ( chiar dacă sunt ecranizări ale unor cărți celebre, de la Gabriel Garcia Marques, Giuseppe Lampedusa sau mai nou, inepuizabilul Harlan Coben), a unor filmulețe pe tiktok sau facebook, ci în lectura poate mai lentă dar cu incomensurabile delicii platonice a unor pagini clasice sau recent plăsmuite de puținii supraviețuitori ai ”conflictului” dintre carte și film.
Este, într-adevăr, vorba despre cei care s-au trădat pe sine din cauza social media în primul rând, pentru că dacă vorbim de „vina familiei” e altă problemă/discuție. Am fost martor la prea multe cazuri când cititorii de altădată sunt prinși acum în ghearele internetului și se plâng de faptul că nu mai au timp de citit :)
V-am citit, ca întotdeauna, cu plăcere, dar și cu amărăciune, domnule Mihail Victus. Câtă dreptate aveți, din păcate! Îmi amintesc cu drag și nostalgie de mine la vârsta de opt-nouă ani, când mama mea, sătulă de atâtea drumuri săptămânale, mă lăsa să merg singură la biblioteca orașului, pentru a mă întoarce cu o sacoșă mare de cărți pe care le savuram cu o imensă plăcere. (Acasă, cărțile erau puține pe atunci, iar cele care umpleau podul bunicilor mei erau deja de mult răsfoite și citite.) Traversam podul, destul de vechi și șubred la acea vreme, peste Crișul Negru și mi-era atât de frică, încât, uneori, așteptam să mai treacă o persoană și o rugam să mă ajute. Sacoșa era plină, abia reușeam s-o car. Am rămas, peste ani, în amintirea doamnelor bibliotecare. Din dragoste pentru lectură, riscam, în mintea mea de copil, să cad în Criș și să mă înec. Eram de râsul curcilor, pentru că nu s-ar fi întâmplat, desigur. Ce frumoase vremuri! Ce frumoase îmi apăreau cărțile, cu mirosul lor specific și cu foșnetul foilor, cu ilustrații fabuloase!
Nu știu, poate ar trebui să se propună undeva, la Ministerul Învățământului, de pildă, un program de lectură la nivel național, competiții cu premii, cluburi de lectură , etc. Nu vorbesc despre Campionatul Mondial de lectură rapidă, deși ar fi benefic și acesta și pentru noi, românii.
Cât despre internet, cu plusurile și minusurile lui, am nădejdea că, așa cum te saturi de același fel de mâncare, la un moment dat, nu știu când, lumea se va sătura de atâta navigare și își va îndrepta ochii miopi din spatele ochelarilor tot spre carte.
Eu am avut mereu o mare problemă – am putut să citesc/să mă bucur de cărți care au trebuit să fie mai întâi „ale mele”. Așa că pe la biblioteci n-am trecut, ci doar pe la anticariate și pe la vânzătorii stradali și abia apoi pe la librării – cu bani de furat, desigur, pentru că n-ar fi fost corect ca părinții să cheltuie pe „cărțile mele” atâția bani, noi fiind cinci frați și doar eu având febra asta. Închid paranteza. Este într-adevăr și lipsa unui plan de promovare al lecturii care să vină „de sus”, în cazul țării noastre, dar problema cu dependența de social media e globală și tot mai acaparantă.
Un articol deosebit, pe care eu l-am perceput în două chei (în mod sigur există și multe altele):
– AVERTISMENT, dedicat, în cea mai mare parte, tot mai îngrijorătoarei erodări a interesului cititorilor pentru literatura clasică, autentică și ignorarea tot mai severă a beneficiilor pe care aceasta le-a avut mereu asupra omului-sapiens.
„… într-o eră a informației instantanee, unde totul se derulează cu viteză amețitoare, literatura tinde să devină, din păcate, o relicvă pentru cei care încă mai apreciază efortul de a citi…”
– ATITUDINE, adică acea luare de poziție față de unele disfuncționalități ale „regimului” literar actual, față de unele structuri perimate sau doar greu digerabile de o parte a membrilor USR, existente la ora actuală în branșă (abordată, ce-i drept, doar tangențial dar cine are ochi de văzut, o vede).
„… unde validarea se măsoară în recenzii de la aceiași „critici fideli” și în premii care se acordă între prieteni din aceeași „elită”. Festivalurile literare s-au transformat într-un spectacol de networking, unde prezența la eveniment a devenit mai importantă decât conținutul cu adevărat valoros. Se organizează dezbateri pompoase, cu aceleași și aceleași discursuri pline de clișee…”
… și ambele (și altele) ar fi corecte, desigur :)
Lăsați cărțile, avem meme-uri!” — pare să fie deviza unei generații care a înlocuit emoția lecturii cu like-uri și reacții rapide.
Trăim într-o lume grăbită, unde poezia nu mai încape între două notificări. Totuși, literatura nu moare — doar așteaptă să fie redescoperită de cei care încă mai știu să se oprească din scroll și să simtă.