
După primele pagini, „Big in Japan” pare să redea scene din viața de zi cu zi cu momente de afecțiune și umor – dar pe parcurs devine un fel de oglindă a complexității relațiilor și a trecerii inevitabile a timpului. Scris într-un stil neforțat, chiar mai minimalist decât în volumele anterioare ale lui Cosmin Leucuța, microromanul reușește să surprindă atât inocența copilăriei, cât și provocările vieții de adult, evidențiind contrastele dintre cele două lumi fără a le idealiza.
De exemplu, în primul capitol, „Vader”, într-o (aparent) banală scenă unde tatăl îi face o baie fiicei (Ale), au loc momente pline de tandrețe, dar se creează și o tensiune. În mare parte doar cu ajutorul dialogurilor, care se dovedesc încă o dată a fi atu-ul autorului, ni se dezvăluie o legătură profundă între cei doi, chiar dacă la suprafață seamănă cu o joacă. Fetița, cu replicile ei energice și pline de viață („Ca Superman, tati, ca Superman!”), contrastează cu figura tatălui care, deși uneori se arată autoritar, nu pierde niciodată din vedere afecțiunea pentru copila lui.
Pe măsură ce romanul avansează, devine tot mai evidentă o dualitate. Începem să descoperim treptat alte straturi ale poveștii. În „Capătul scărilor” și mai ales în capitolele următoare suntem atrași într-o lume a relațiilor adulte, a dezamăgirilor și a suferințelor și a umorului care devine mai amar/ironic. Roxana, Raluca, Cătălina și alte noi personaje discută deschis despre problemele lor – de la divorț și regrete, până la conflicte și gelozii. Discuțiile sunt de multe ori impulsive și pline de expresii des folosite de o generație care nu se mai ascunde în spatele unor formule, ci își trăiește viața într-un mod brut și fără filtru. Dincolo de umorul absurd și replicile bine dozate, o tristețe subtilă își face simțită prezența, o amărăciune care vorbește despre pierderi și deziluzii, dar și despre forța de a merge mai departe, chiar și atunci când totul pare să se prăbușească.
Dualitatea asta reprezintă unul dintre cele mai interesante aspecte ale romanului. Avem scene care ne amintesc de inocența și bucuria momentelor simple, avem și scene tensionate care ne arată că viața e totodată plină de compromisuri, dezamăgiri și situații absurde.
Personajele sunt redate cu toate imperfecțiunile lor, de parcă le-am privi printr-o cameră de filmare al unei producții indie – un fel de amestec între realismul brutal al filmelor ca „The Florida Project” și dialogurile spontane care îți amintesc de conversații surprinse întâmplător în jur. Probabil că dialogurile, deși curg natural, fără poticneli deranjante, le-ar da senzația unor cititori că anumite personaje nu sunt complet rotunjite. Dar dacă interpretezi asta ca o alegere stilistică, o încercare de a reda imperfecțiunea și ambiguitatea realității, unde nu totul are claritate, nu mai e deloc o problemă.
Am remarcat și modul în care autorul tratează tema timpului. În secvențele care surprind viața cotidiană a personajelor, timpul e prezentat ca un element fluid, care se dilată și se contractă în funcție de stările interioare. Efectul ăsta e cel mai palpabil când Alexandra se trezește într-o dimineață de „19 septembrie”, iar momentele din rutina ei (trezirea, dușul rece și întârzierea la școală) nu sunt doar simple fapte, ci simboluri ale unei existențe în care fiecare minut contează, iar tăcerea și singurătatea devin apăsătoare.
„Big in Japan” subliniază faptul că viața e o succesiune de momente, unele luminoase, altele întunecate, iar adevărata cale de supraviețuire constă în acceptarea ambiguității și a incertitudinii. Nu vă lăsați păcăliți de simplitatea aparentă. Dacă tratați volumul cu maximă atenție, veți primi o invitație la introspecție, la o reflecție a modului în care ne definim pe noi înșine prin relații, prin experiențele trăite și chiar prin momentele de vulnerabilitate. Într-o lume în care totul pare să fie reglementat de reguli stricte și așteptări sociale, Cosmin Leucuța ne reamintește că, în esență, fiecare dintre noi e un amalgam de imperfecțiuni, dar și de și speranțe. Și o face cu lejeritate, fără frazări complicate ori alte complicații stilistice.
Recunosc, m-am apropiat cu oarece reticență de volumul ăsta, după ce am văzut că e publicat într-o colecție care pare să se adreseze unui public mult mai… tânăr. „My bad”, ar zice unul dintre personajele lui Leucuța.
_________
Mai multe despre volum, pe PAGINA EDITURII.


Lasă un răspuns