De vorbă cu regretatul Radu Părpăuță

„Cornel, te rog să aduni tu corespondența noastră (mesajele)
și să o stochezi undeva. Poate iese ceva.” (Radu Părpăuță)

Acum un an, s-a stins din viață Radu Părpăuță. Vestea m-a întors pe dos, tare de tot. Trecuse o săptămână și ideea că el nu mai e printre noi nu-și ștergea din urâțenie. Mi se părea că sunt la fel de afectat ca atunci când aflasem. Zi de zi, am fost trist, fără chef de nimic. Mă trezeam și primul gând era „A murit Radu Părpăuță”, apoi mă luam cu problemele zilei, dar la culcare iar mă gândeam la el. Nu aveam starea de spirit necesară scrierii unui mesaj de rămas bun. „Rămas bun”… titlul cărții lui de la Polirom. Abia acum, după un an, mă simt în stare să-i dedic câteva cuvinte. Și, de fapt, așa mi-am propus atunci: că dacă, după un an, voi simți același regret, abia atunci voi scrie despre el. Iată că a venit timpul.
Am avut marea plăcere, marele noroc de a-l citi ca și contemporan. Nu realizam – cum n-am simțit niciodată această senzație până anul trecut – ce diferență este între a citi poveștile unui scriitor drag, știind că e contemporan cu tine, sănătos și bucurându-se de tot ce are viața de oferit, și cum simți (greu, rece, altfel) aceleași cuvinte, aceleași paragrafe, scrise de același om, când el e trecut în neființă. Scriitor cu care, din când în când, corespondam, schimbam impresii și, în ciuda faptului că nu comunicam des, îl simțeam întotdeauna apropiat și sincer.
Dintre scriitorii români contemporani, pe nimeni nu am lăudat mai mult decât pe Radu Părpăuță. Fie în mod direct lui, fie în discuții cu alți pasionați de literatură, mereu am spus că scriitura lui este unică și de neînlocuit. Asemenea lui Creangă, Radu Părpăuță folosea un mod de a povesti care, pe alocuri, semăna mult cu stilul oral, presărat cu regionalisme și imagini poetice, cu introspecții pline de melancolie. Alteori, amintirile lui erau brutal de sincere, tăind prin timp ca lama unui bisturiu. Se spune despre actori că cei de comedie ar fi cei mai iscusiți, că drama o poate juca oricine, dar să smulgi hohote de râs e mai dificil. După părerea mea, ca scriitor, Radu Părpăuță era la fel de priceput la ambele. Dramele lui te întristează mult după ce le termini de citit, cele amuzante îți pun un zâmbet pe buze. În funcție de cum se simțea (melancolic sau „în vervă”), povestirile sale au o gamă largă, putând ocupa orice registru. Aceeași povestire putea fi, în același timp, tragică și amuzantă. Întotdeauna erau despre oameni cu care se intersectase cândva. Spre deosebire de alți autori, nu el, Radu, era în centrul povestirii, mândru de a fi martorul celor întâmplate (exceptând povestirile din copilărie), ci mai mereu lua rolul observatorului discret sau afectat sufletește de cele văzute. De multe ori amuzat de cele văzute, prin prisma lui. Familia apropiată, rude, săteni, foști colegi – oricine putea fi luat „în vizor”. Frumusețea exprimării lui, mereu naturală, mereu proaspătă, îmbogățită de moldovenisme, după care uneori trebuia să mă opresc puțin, căutând să înțeleg ce însemnau, din context.
Odată, i-am spus unui prieten că, după părerea mea, Radu Părpăuță ar trebui trecut în lista patrimoniului cultural. Pentru că auzisem că unele comunități, de exemplu din Amazon, sunt în pericol de a-și pierde limba, cultura, și atunci noi toți am pierde legendele, miturile lor, cum acele triburi nu cunosc scrierea. Da, și acum cred la fel: Radu Părpăuță merita trecut în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial European, pentru că avea nevoie să fie încurajat să scrie. Avea nevoie de recunoaștere pe plan național, în timpul vieții. La sfârșitul unui interviu (emisiunea „Profesioniștii”), Puiu Călinescu spune că noi, românii, apreciem cu adevărat un mare talent numai după ce moare și concluzionează: „Vrei să fii mare? Mori!” Din păcate, interesul pentru literatură a atins niște cote atât de mici, încât nici măcar această vorbă de duh nu mai e valabilă – sau poate că este, dar doar în domeniul filmului și teatrului. În era în care scriitorului i se cere să-și promoveze scrierile sau să vină cu propunerile de manuscris, dovedind că deja are o bază serioasă de cititori (sau „urmăritori”, cum li se spune), mă îndoiesc că, dacă nu ai atins o oarecare cotă de faimă în timpul vieții, mai ai vreo șansă după aceea. Și mi se pare că am dreptate. La un an după moartea lui Radu Părpăuță, eu nu am auzit că s-ar lupta vreo editură să-i publice postum un volum, așa cum ar trebui.
Uneori, răspunsurile lui erau scurte, atunci când se simțea epuizat: „Trebuie să-ți răspund mai multe, dar sunt iarăși în cazanul cu melancolie, obosit, fără chef. Voi reveni.” (august 2014) – pentru că avea un program de muncă nesănătos: scria noaptea, târziu, așa cum am scris și eu, doar timp de un an, la al doilea roman al meu. Eram mult mai tânăr ca el și am făcut-o pentru o perioadă scurtă, dar am simțit cum mi-a afectat sănătatea. Alteori, răspundea mucalit cu ceva de genul:
„Dragă Cornel, acu fac vinu. Mă înțelegi…” (octombrie 2014).
L-am întrebat odată dacă obișnuiește să bea un pahar atunci când scrie, și mi-a răspuns așa:
„Nu, nu beau când scriu, pentru că nu-mi iese nimic. Atunci sunt prost, pur și simplu. Odată am scris, beat fiind, despre marea mea iubire. Eram tare înduioșat. Când am citit textul treaz, mi-am dat seama că emoția mea va fi fost, dar doar pentru mine, căci n-o transmisesem nici atâta pe hârtie.”
Marea lui iubire a fost soția lui, Maria.
În continuare, voi reda frânturi de conversație, fără să le editez, așa cum le regăsesc în chat sau emailurile schimbate cu el. Cum el a trecut în neființă, iar eu sunt prea departe ca să mă poată interesa/afecta oarecare reacții pe care le pot aduce „dezvăluirile”, mă încăpățânez să nu filtrez sau să cenzurez ceva. Pe alocuri, veți vedea că-i laud scrierile. Sunt extrem de mulțumit că l-am lăudat în timpul vieții și că i-am făcut această mică bucurie. Măcar atât. Într-un singur loc, mă laudă și el pe mine.
Recitind ce-am scris, am descoperit că atunci, cu zece ani în urmă, i-am expediat și un pachet din Canada. Uitasem complet acest lucru și, iar, în retrospectivă, mă bucur că am făcut acest gest. „Mulțumesc pentru coletă!” mi-a scris și a explicat gluma: „În romanul Europolis, de Jean Bart, un ofițer îi expedia cu trenul unui prieten iubita. Și îi trimitea o telegramă, ca să nu priceapă nevasta celuilalt: Expediat coletă!”
Citind, mă întristez și din alt motiv: să văd cât de optimist eram, ce planuri mari aveam legate de scris și cât de puțin s-a materializat.
Iată cât de entuziasmat era Radu la vremea aceea:

„Eu am așa:
Un volum de povestiri, poate și două. Se poate face și o antologie din toate cele publicate de mine. Nu am nicio obligație față de nimeni, față de nicio editură.
Romanul Moartea vine pe Bahlui (pseudo-polițist, un amestec de Chandler și San Antonio). M-am depărtat de acest stil, acum mi se pare frivol, dar e popular, cred că s-ar vinde. La un caz, îl pot relua și termina în 2-3 luni.
Cel cu Chizdileștii e doar cât ți-am scris. Am ideea, am subiectul (niște căruțași care cară un vagon de îngrășăminte chimice venite din URSS pentru colhoz, și totul se dovedește a fi un fiasco. Îngrășămintele put îngrozitor, nu sunt bune de nimic). Subiectul ăsta mi-e clar în cap. Însă mai vrea, la roman, o acțiune contrapunctică. Aici am o idee luată din traducerile mele, despre niște călugărițe care se duc la mănăstire pe ascuns, chiar și intrând în partid. E Rugul Aprins. Putoarea din primul subiect e contracarată de mireasma divină din al doilea. La acest al doilea subiect însă, nu am «eșafodajul» teoretic încă. Nu l-am elaborat în minte. În orice caz, acesta ar vrea să fie romanul vieții mele.
Cred că, orice carte ar fi, aș putea vinde prin oamenii mei de pe FB. Cât? Nu știu, fiindcă Florin Lăzărescu m-a prevenit: «Îți ridică osanale pe FB, dar la cumpărarea cărților nu se vor înghesui.» Poate la el să fie așa, dar la mine pot spune că sunt aproape sigur de vreo sută, poate o sută cincizeci de persoane.
Să nu uit. Siropul de arțar e o minunăție! Nu mă lasă Maria mea să mai iau câte o linguriță, fiindcă vrea să facă nu știu ce… dulcegării.”

I-am promis că, la nevoie, îi voi publica eu scrierile. Nu m-am ținut de cuvânt. Vreau să spun, a reușit să le publice, dar el, dacă nu avea volumul pe care îl finalizase „tocmit” la o editură (de preferință mare), nu reușea să găsească același zel pentru a se apuca de următorul. Faptul că a găsit edituri greu, după mult timp, i-a întârziat și i-a înfrânat din elan.

„Tema asta cu editarea, cu lumea literară sucită, zic s-o adâncim. Mi-ai dat niște (pre)idei. Am să caut un articol al lui Alex Ștefănescu pe tema asta, care mi-a mers la inimă. Am scris atunci un articol în ZdI pe marginea acelui articol, și Andreea Brumaru, fiica poetului, pe care nu o cunoșteam la vremea respectivă, a trimis articolul meu lui Ștefănescu. Acesta m-a căutat prin tot felul de adrese, m-a găsit la o editură (acolo aveau adresa mea) și apoi mi-a mulțumit, etc. Eu nu aș fi vrut să știe, fiindcă tocmai anunțase pe blogul său lista cu autorii pe care ar vrea să-i editeze și eram și eu. Nu voiam să creadă că îl… perii. I-am spus Andreei că nu trebuia, aceasta s-a cam șucărit și ea, mă rog, chestii.
Tot pe tema asta a scris Luca Pițu niște chestii tari-tari cu Mafia din edituri. Am să le caut. Dacă nu le găsesc, am să-i cer materialele astea. Sunt… belea! Luca e un fel de Goma. La el, ce-i în gușă-i și-n căpușă.”

Radu Părpăuță avea puțini prieteni buni cu care se consulta sau la a căror părere ținea în ce privește literatura, și primul lucru pe care mi l-a recomandat a fost să-i adaug și eu la lista mea de prieteni – și m-am conformat. Îi pomenește în pasajul următor:

„Pe scriitori nu prea îi interesează cât e întâmplare adevărată, cât e închipuită. Astea-s obsesiile cititorului la întâlnirile cu scriitorii. Are Pamuk, pe care văd că îl preferi, niște considerații despre asta. Caută prietenia pe FB a prietenilor scriitori din gașca mea: Ovidiu Nimigean, Mariana Codruț, Mick Astner, Lia Gociu (soția lui Costică Acosmei – un poet, zic eu, de nivelul lui Bacovia, are niște texte în revista electronică Tiuk).
Ar mai fi și altele de zis, dar… timpul.”

Uneori, ne făceam recomandări de lectură.

„Îți trimit O samă de măscări. La final este un document descoperit de Savatie Baștovoi în arhivele KGB. L-am pus cu restul, fiindcă am de gând să leg Cuvintele (mai scriu și altele) într-o poveste de vreo sută de pagini, ceva ca în genul Manualului întâmplărilor de Ștefan Agopian. L-ai citit?”

I-am recomandat să citească „Laur”, și iată ce mi-a răspuns:

„Ce întâmplare! O citesc chiar acu. Fac însă o pauză, fiindcă lucrez în draci să corectez și să mai adaug unele chestii la Creangă al meu. Dan Lungu și cei de la Casa Pogor mi-o scot.”

L-am întrebat dacă a citit Egipteanul.
Răspunde: „Domle, eu am făcut corectura la Egipteanul când a apărut la Polirom. Când faci corectură, ești nevoit să citești rar, și asta prinde bine.”

În ce privește literatura rusă, era o adevărată enciclopedie, cum lucrase și încă lucra la traduceri din rusă în română.

Eu: „Tocmai ți-am citit «Arătătorul», am și pus niște comentarii, bineînțeles laudative, să vedem dacă or să apară postate (pe LiterNet). Mie, în momentul ăsta, mi se pare că e una dintre cele mai bune povestiri scurte pe care am citit-o, gen «Trenul de noapte» a lui Groșan. Cum am spus și acolo, la un moment dat, m-a dus cu gândul la «Maestrul și Margareta». Dacă vrei să fiu sincer până la capăt, un singur lucru trebuie schimbat: sfârșitul. E părerea mea, simțul meu de scriitor, nu trebuie să ții cont de ce spun. Eu vedeam un final de genul ăsta:
«Arătătorul nu se mai arată. Bubuitul acela implacabil: toc-toc-toc-toooc! nu se mai aude… Se urcă în pod. Ia funia și și-o aruncă peste grindă. Toarnă fasolea dintr-o găleată de tablă și se urcă cu picioarele pe fundul ei. Își vâră gâtul în lat și-și potrivește funia strâns în jurul gâtului. Stătea în echilibru pe găleată și se ruga încă o dată ca degetul să apară… Fără deget, viața lui nu mai avea parcă niciun rost. Își simțea picioarele de gumă, genunchii moi, de uncheași, și broboane de transpirație îi coborau de-a lungul spinării. Și abia atunci și-a făcut apariția! L-a văzut, mare, vânăt, cu sânge închegat sub unghie. A vrut să-și scoată latul, dar degetul s-a apropiat și i-a tras un bobârnac răsunător găleții. Tabla s-a auzit răsunând cu ecou în tot podul, iar când ecoul s-a stins, se mai auzea doar hârșâitul funiei pe grindă. Mititelu a mai pendulat un timp, până ce răsucirile convulsive ale picioarelor au încetat definitiv. Apoi, cineva care s-ar fi apropiat de cadavru și i-ar fi luminat fața cu o lanternă, ar fi observat un amănunt șocant: Mititelu zâmbea!»
Sau poți să spui că a fost găsit mai târziu de nevasta-sa, care a țipat, și când au venit vecinii, au descoperit cu stupoare că spânzuratul zâmbea.
«Lasă, Irino, nu mai plânge, că uite-te pe fața lui: săracul Fanel, în final, s-a împăcat cu Dumnezeu!»
Toate cele bune și spor la scris în continuare.”
Radu: „Salut. În «Arătătorul», am încercat altceva decât scriu eu de obicei. Aici-s simboluri, chestii… Și eu m-am chinuit cu finalul mai mult decât cu tot restul textului. Renunțasem la text, pentru că nu aveam final. Pe urmă, am citit o povestire de Eliade, care procedează așa: readucându-l pe «erou» la altă realitate, mai ternă (știi la el… timpul sacru și timpul profan), îmbogățește brusc semnificațiile textului. Și le ascunde, le lasă mai echivoce. În fine, am să rejudec finalul. Merci pentru vorbele frumoase. Și de acum, și de altădată.
Alex Ștefănescu m-a pus pe o listă de vreo 10 pe care vrea să-i scoată, dar, părerea mea, e naiv în probleme editoriale. Întâi s-a înțelucit cu unu Vădana, parcă, de la Cluj. Un șarlatan. Acu vorbește cu cineva de la Bucale, dar am citit la Gârbea (e în conducerea US) care-l avertiza pe Ștefănescu că respectivii sunt șmecherani. Asta e. Am să-ți transmit ce a spus Ștefănescu despre mine.”

Cam de prin 2018, Radu începuse să fie prins de „sorbul” Facebookului. Acolo, chiar dacă postările sunt efemere, îl bucurau de suta și mai bine de like-uri pe care le primeau scurtele povestiri ce începuseră să semene uneori cu niște „pastile”. O parte din ele sau majoritatea i-au fost publicate de inimosul Viorel Ilișoi, care îl prezintă excelent: „Radu Părpăuță face literatură și când transcrie eticheta unui borcan de dulceață.” Apărută deci la Editura Gri, „Dincolo de perete” va fi o carte pe care sigur o voi cumpăra când voi ajunge în țară.
Uneori chiar mă anunța că a postat o povestioară de care era încântat de cum îi ieșise:
„Vezi, luni am să pun pe FB o proză, zic, mișto: Harms + Gogol + Creangă + o leacă de Marquez.”
Sau doar să mă anunțe cu cine s-a mai împrietenit:
„Zilele trecute, surpriză, Cristea Enache mi-a cerut prietenia (pe FB, numai).”

Mai recent, începusem să iau și eu boala frustrării de la el, și îmi răspundea din perspectiva lui – a celui aflat acolo, în România, a celui care cunoștea incomparabil mai mulți oameni din domeniu și tot avea probleme cu publicarea.

„Îți înțeleg frustrările legate de publicare. Aș avea multe de spus pe chestia asta (poate o să vii prin România și la vreo întâlnire vom bârfi pe îndelete). Numai despre Teodorovici, pe care noi la Club 8 l-am lansat, aș avea multe să-ți spun. Mă străduiesc totuși să nu-l urăsc, pentru că e un prozator bun. În general însă, eu, având altă vârstă ca tine, m-am împăcat cu statutul pe care-l am: de ilustru necunoscut. Este drept, un Alex Ștefănescu, un Bedros Horasangian etc., au scris mai mult decât laudativ despre mine, dar… îți mai trebuie și alți pigmenți, ca să dai din coate, să… în fine. Toată lumea literară românească e cu curu-n sus. Valorile sunt întoarse pe dos. Da, vezi, literatura pentru mine, și cred că și pentru tine, nu e un hobby, ci un dat, poate chiar o damnare. Nu am (avem) ce face, trebuie să scriu. Scriu greu, puțin, dar scriu.
Dar să trecem la altele. Pentru mine ești o revelație cu Escrocul, așa cum a fost Radu Aldulescu. Iar alte revelații de proză românească nu am, deși am citit destul…”
Am găsit și mesajul următor. Cartea Românească ar fi trebuit să bată la ușa casei lui din Tomești, fericiți că au pus mâna pe un manuscris cum nu se poate mai autentic de „românesc”, dar în loc de asta, Radu Părpăuță îmi cerea mie adresa lor de e-mail. De Cartea Românească, se vede treaba a rămas doar numele, căci nu i-au publicat nimic.

„Ok! Vreau să te întreb ceva: Mi-ai spus că ai trimis romanul la Cartea Românească. Cui anume? Adresa, ceva, CV. Ce mai trebuie? Vreau să încerc și eu marea cu degetul. Am 20 de pagini de povestiri noi.”

„Problema e că la 59 de ani nu prea mai am timp de așteptat. Oricum, pentru o eventuală editură Liternautica, aș găsi eu ceva.”

„Hai să mă laud: Am terminat și cartea cu Creangă. De asta nici nu prea am citit discuțiile cu Liternautica. Mâine merg la Polirom să văd ce și cum cu colecția lor de Eseuri. Să-l dau pe Creangă.”

„Of, m-au refuzat la Curtea Veche, alții mă ignoră pur și simplu. Aștept de la Humanitas. Bine, măcar că l-am măritat pe Creangă.”

Mă uimesc în chat lucruri pe care le-am spus și le-am uitat complet:
„Ce zici de textul meu Bugs Bunny? Cam asta ar fi a doua idee de roman. Scris în stilul ăla, toată acțiunea în armată, dar după Revoluție.”
Scriam asta în 2015 și recitesc cu mulțumire că în 2020 am reușit să public „Ultima Armată”, pornind de la acel textuleț de care îi pomeneam lui Radu. Din păcate, cu pandemia, romanul a trecut neobservat.
În Liternautica, Radu avea o rubrică a lui și la început îi căuta un titlu potrivit. Și asta am uitat. Deci nu neapărat o referire la romanul lui Marin Preda, cum ne-am grăbi să credem.
„Ce-ar fi să-i zicem la rubrică: «Cei mai iubiți dintre pământeni»? În Rep. Moldova, «pământeni» înseamnă și «băștinași».”

„Lucrarea cu Creangă cred că va fi prima și ultima de… critică. A fost un fel de datorie a mea față de idealul meu scriitoricesc. Dar dacă mă gândesc, m-ar tenta să scriu și despre Gogol, Sadoveanu, Negruzzi, despre literatura folclorică. Eh! Vise. Proza e acum totul.”

„Sunt tare obosit. Ba traduc, ba scriu aici. Oboseala te face împrăștiat.”

Lucru rar în ziua de azi, Radu Părpăuță era exigent cu el însuși, după cum se poate trage concluzia din pasajul următor:
„Cu «romanul» e o găselniță de-a mea. Am însăilat niște povestiri de-ale mele într-un text care nu are acțiune, ci acțiuni. Un narator neprecizat povestește despre sat, niște personaje apar și reapar. L-am «scris» în câteva zile, fiindcă povestirile erau deja. Am făcut doar «joncțiunea» între ele cu un mic comentariu. Nu mă prea laud cu «romanul». E o prostioară de-a mea, care s-ar putea să reziste prin valoarea povestirilor în sine (na! mă laud). Romanul adevărat va veni anul viitor.”

Și, la fel, avea simțul propriei valori.
„Vreau să mă caute alții că-s bun. Scuză-mi lipsa de modestie. Dacă nu, nu. Cu romanul stau prost. N-am mai scris. Am acuma un șuvoi de amintiri despre familia mea și despre sătenii mei. Vreau să fac o carte de personaje, cum a fost ultima carte a lui Pițu. În rest, ce să zic. Sunt ocupat, că mai trebuie să și traduc.”

„Asta mă jenează la romanul meu pseudo-polițist. Sunt preocupat de creionarea unor personaje, a unor scene, dar nu trebuie să uit intriga polițistă, care, sincer, pe mine nu mă prea interesează. Dar nu trebuie să înșel orizontul de așteptare a (unor) cititori(orilor).”
Într-adevăr, romanul polițist mi-l dăduse și mie la citit, și îi dădusem următorul sfat:
„Mai ai opțiunea să-l faci parodie. Iașii, provincialii, clanurile, primarul, amanta, afacerile cu statul etc. Astfel încât cititorul, odată cu povestea polițistă, să prindă pe fundal societatea (defectele, hibele), așa cum e ea acum. Dar probabil că asta și dorești…”
Sunt zeci și zeci de pagini în care ne scriem, ba el, ba eu, așa cum aș strânge și din corespondența cu Mihail Victus, care e mult mai tânăr ca mine. Cine știe, poate vreodată și el o să facă pentru mine ce am făcut eu acum pentru Radu Părpăuță, care pentru mine a fost și va rămâne „mare”. Mare, și o spun cu tristețe, ignorat.
Îmi spune mai spre final:
„E bine că ești pasionat de Nautica, în general de vânzare, de chestii de-astea. Eu mi-am cam luat adio. Nu mă mai pot încălzi. Uite, sunt redactor la Cronica veche, o revistuță literară care nu mă mai atrage, o fac numai de «rușinea» față de d-l Turtureanu, care mă îngăduie. Și câtă pasiune aveam prin ’90 la revista Timpul! Alții, mai vigilenți, și-au aranjat de o carieră universitară. Eu – nu. Presa și presa… Acum… totul s-a dezumflat. Nu mă interesează decât scrisul. Sigur, și să apar. Altceva, nimic. Mi-e greu să mimez tumulturi față de un site literar, tumulturi pe care nu le mai am. Nu știu, poate scriu acum într-o stare de deprimare, dar asta e.”

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.