Stătea la fereastră cât era ziua de lungă, urmărea freamătul vieții din care nu mai făcea parte de multă vreme, imobilizat în fotoliu ieșea tot mai rar, silit de bolile vârstei, cu ajutorul asistenților care îl jupuiau de bani și-l oboseau peste măsură, se întorcea în casa lui în așa hal de iritat încât jura că nu mai merge la doctori în vecii vecilor ceea ce, ipohondru din fire, uita imediat ce simțea un vertij sau vreo palpitație, cuvinte de care se folosea în exces pentru a descrie nesfârșitele simptome care nu erau altceva decât un strigăt mut în fața singurătății în care trăia de când și ultima dintre soții plecase, măcar asta se dusese în lumea drepților, dăduse colțul neisprăvita, într-o deplină tăcere, așa cum trăise, într-un refuz al comunicării, se mulțumea cu privirile ei pline de reproș sau indignare, pe-astea i le arunca mereu, chipul ridat arăta numai asta și nimic din boala ascunsă care o luase până la urmă, tăcere și o imensă dezamăgire cu care nu putea lupta, o simțea la rându-i de când ieșise la pensie, banii se risipiseră și fusese nevoit să mai vândă din casă, să se restrângă și lumea aceasta nu-i mai încăpea și în timpul ăsta stătea și privea strada pe care înainte nici măcar nu o vedea, era prea ocupat și grăbit, altminteri era frumoasă, cu clădiri cochete, la ferestrele cărora se vedeau flori și chipuri, cu trotuarele mereu pline de suflete care alergau în rând cu mașinile, un râu de chipuri grăbite care repetau zi după zi același drum, același freamăt, aceleași preocupări, într-o reluare absurdă pe care o cunoștea prea bine căci viața este numai un șir de repetiții, de gesturi și obiceiuri care slujesc nevoilor ființei care obosește la un moment dat, este pusă pe pauză, trasă pe linia morții de unde nimeni nu se mai întoarce.
De unde locuia, la primul etaj al casei din colț, odinioară numită palatul soarelui fără vreo legătură evidentă cu astrul în afara zugrăvelii, în spațiul lui mic, se vedea o bucată din trotuar, rondul de flori din sensul giratoriu și își construia acolo povești pe care le lega una de cealaltă și le murmura în gând, trăia un soi de bucurie când recunoștea personajele pe care le privea cu aviditate, ciulea urechile fără să audă, dar completa din închipuire, doar nu trăise degeaba în lume, înconjurat permanent de oameni care așteptau sau cereau ceva, era uimitor cât de multe se puteau spune cu o privire sau o vorbă și, deși direct de fel, exprimând concis ceea ce trebuia spus de fiecare dată, se învățase să traducă semnele, micile gesturi care se confirmau ulterior, era atât de simplu, ca acum când femeia cu părul roșu care apăruse și se putea spune că o așteptase, țăcănea cu tocurile ei pe trotuar, o recunoștea după mersul săltat care îi făcea părul să plutească, inele aranjate pe la vreun coafor, părul acela o făcea inconfundabilă și o apropia, nu-i mai era străină deși nu-și vorbiseră vreodată, din punctul de observație era și greu de văzut cum urmărea conturul ființei cu mâinile strânse pe pervaz, mâini care tremurau de anticipare la vederea cărnii necunoscute pe care vântul dimineții o dezvelea, își imagina abisul dintre pulpele ei și tăria sânilor, erau o promisiune de lapte pe care și-o contura nestingherit, lucru care îl făcu să tremure și în clipa în care femeia se opri în fața unei vitrine o văzu cum se privi în sticla murdară, cum își potrivi ceva pe rochia înflorată care se învolbură, o dezveli și mai tare și, preț de o secundă, ochii avizi din fereastră se umplură de scântei, un geamăt străbătu gâtlejul uscat și gura i se umplu de salivă, un fir i se prelinse exact ca atunci când scăpa supa din lingură și toate acestea nu le văzu, nu le simți măcar, absorbit de priveliștea care îi trezise toate simțurile și se ridică, într-un tremur necontrolat înaintea deplinei frumuseți a vieții, căci ce este viața dacă nu carne și sânge, agonie și extaz, mântuirea sub forma unei iubiri pe care nu o mai simțise de mult și care, prin ea însăși, întinerea cel mai uscat dintre copaci.
Ceva mai târziu, după ce strada întreagă vuise de zgomotul ambulanței chemată de menajeră la vederea bătrânului ce ducea în spatele pleoapelor închise un zbucium doar al lui, prăbușit într-o baltă de urină și lichid seminal care îi pătaseră pantalonii, biet steag fluturând sub genunchii osoși, ca și cum, cu un ultim gest se eliberase și nicicum nu voise să se murdărească, așa le spusese medicilor, bătrânul suferind de data aceasta din motive cu totul și cu totul reale se trezi în pat de spital, nu deplin conștient căci mintea lui părea încă agățată în sublimul clipei de dimineață, iar de acolo lipseau bucăți de timp pe care menajera le adunase cumva, le ținea cu rușine în suflet, niciodată nu se mai pomenise una ca asta, un bătrân pe jumătate senil care se urcase pe pervaz frecându-și mădularul la fereastra pe care nu se vedeau decât coșurile de gunoi care se goleau marțea, dar el stătea acolo ziua întreagă și privea către trecut, amintiri și frânturi din viață care îl făceau adesea să zâmbească și-i părea fericit, îl lăsa în lumea lui, până la urmă o plătea bine și nici nu era pretențios ca alții, mânca tot ce i se dădea și își lua singur medicamentele, se descurca binișor la baie și rareori trebuia să-l spele, iar el se rușina cu o decență din alte timpuri care o făcea să râdă.
Sub pături, bătrânul gemu, mormăi ceva și ea se apropie repede să-i prindă șoapta, poate voia apă și-l auzi cu mirare:
– Te iubesc de undeva?
Ce surpriză. Și ce bucurie.
E superbă „strada” ta. Cred că în sfârșit a ajuns acolo unde merita. Felicitări!
Tulburător.
Mi-a plăcut mult de tot.