Zahăr ars

Am deschis puțin geamul și am vrut să trag aer în piept, dar nările mi s-au umplut de miros de ulei încins și mi-a venit și mai tare să vomit. Îmi ardeau tâmplele și am vrut de nenumărate ori să-l rog pe șofer să oprească puțin pe marginea drumului; m-aș fi simțit prost să vomit în bolt-ul lui curat ca lacrima. Băusem în avion o cafea tare și acră. Îmi cam trosniseră dinții în gură, dar îmi fusese rușine să-i mai cer stewardesei lapte sau zahăr pentru ea. După prima gură, gândul îmi zburase la mama și la cât de dulce obișnuia să facă ea cafeaua. Mama n-avea niciodată lapte în frigider, dar pe masa din bucătărie se găsea mereu un borcănaș de ceramică, pe capacul căruia se odihnea veșnic o linguriță murdară. Chiar dacă rămânea fără bani, fără mâncare, ulei, făină sau orice altceva, zahăr avea întotdeauna pe masă. Sau în cămară, sub formă de dulcețuri și compoturi, pentru care se spetea în fiecare toamnă. Sau în beci, păstrat în pungi de hârtie, într-un bax cu țipla jupuită, în care mai găseam uneori rahați de șoarece. Dacă alte mame suflă cu blândețe atunci când copilul face buba, mama îți dădea zahăr. Ți-e rău? Ți-a scăzut glicemia, zahăr sub limbă. Ai o zi proastă? Ceai de zahăr ars. Te-a bătut tac-to iar? Fac o negresă.
Imaginea unei tăvi imense cu negresă aburindă, acoperită de sirop de ciocolată și pudrată cu nucă de cocos, mi-a făcut stomacul să se revolte și mai tare, iar când am simțit apăsarea aceea familiară în spatele maxilarului, am fost convinsă c-aveam să vomit. Dar tipul ăsta care mă aducea de la aeroport a smucit brusc de volan și a oprit mașina pe dreapta.
– Gata, domnișoară, iote, am și ajuns.
În sfârșit! Aer, aer, vreau aer curat!
Numai că, în clipa în care am pus piciorul pe bordură, m-a izbit un damf de pișat. Stomacul mi s-a contractat violent. Am scos tremurând hârtia de o sută de lei pe care-o schimbasem în aeroport și pe care-o strânsesem în pumn tot drumul. Era fierbinte. I-am întins-o șoferului care-o aștepta cu o privire lacomă. Mi-am luat rucsacul din portbagaj și l-am pus pe umăr. În gară era foarte multă lume. Mulți străini, negri, turci, vietnamezi, toate națiile lumii. Ocupau toate băncile libere, până și pe cele de pe peroane. Unii stăteau cu fundul direct pe trolere și geamantane. Un aurolac, chircit într-un colț, sufla într-o pungă de Fornetti. În partea cealaltă, o femeie foarte grasă survola zona dintr-un scaun cu rotile, bătând darabana cu degetele pe mânerele jupuite. Din boxa din spatele căruciorului răsunau manele. Am trecut pe lângă niște copii care nu păreau să aibă mai mult de cinșpe ani, cu piercinguri în toate zgârciurile și cu haine negre, bătute cu ținte și înfășurate cu lanțuri — ca un fel de sectă: vorbeau la fel, se mișcau la fel, cărau același troler negru, compact, replicat în cinci piese identice.
Trenul meu avea întârziere de douăzeci de minute, venea de la Constanța. Mi-era foame, greața încă nu-mi trecuse, așa că am băut vreo jumătate de sticlă cu apă dintr-o înghițitură, m-am lipit de un zid și mi-am aprins o țigară. În fața mea era o tarabă cu lumânări și produse din lavandă, uleiuri esențiale, mănunchiuri uscate, legate cu fundițe, totul mov și bătător la ochi. De jur împrejur, alte tarabe aveau expuse țoale de la turci, gablonțuri, electronice, brick games. Ca la bâlci, doar că fără mirosul de mici. Am scos telefonul și mi-am verificat mesajele. Nimeni nu mai scrisese pe grupul de Whatsapp de două zile. Nimeni nu știa că venisem, așa că puteam la fel de bine să mă întorc.
Deși îmi cumpărasem biletul de tren de când pusesem piciorul în aeroport, m-am răzgândit în ultima secundă. În fond, de ce m-aș fi dus acasă? Să mă ia tata la trei păzește, să-mi scoată ochii, să-mi aducă aminte că el îmi spusese că n-aveam să reușesc? Să-l păzesc nopțile, când se îmbată ca porcul și să strâng după el cioburile paharelor pe care le face zob de nervi c-a băgat-o în pământ pe mama?
Am ieșit din gară și am sărit în autobuzul 123, același pe care-l luasem fix cu un an în urmă, când plecasem din țară. Calea Călărași era la fel de fărâmițată cum o știam. Un drum vechi și nou, cu garduri ruginite, mâzgălite, îndesate între clădiri noi de birouri, muncitori în salopetă, pe biciclete, trecând pe lângă BMW-uri conduse de oameni îmbrăcați la costum care fumau trabuc. Țigănuși în papuci de plastic decupați, apărându-și teritoriul, și doamne cochete, pe tocuri, călcând cu eleganță pe trotuarele pline de gunoaie.
Nici Mega Image-ul nu se schimbase absolut deloc. Până și ușa de la intrare scârțâia la fel. M-am plimbat puțin printre rafturile pe care obișnuiam să le umplu cu produse și mi-a atras atenția o claie de păr roșcat.
– Hei! am zis și i-am pus mâna pe umăr.
Simona s-a răsucit și-a rămas cu gura căscată. Ștergea polița de jos cu o cârpă umedă. Pe cap avea o bentiță neagră cu cranii.
– Să mori tu! mi-a răspuns și s-a grăbit să mă ia în brațe. Cum naiba? Ce s-a întâmplat? Doamne, Dumnezeule, trebuie să-mi spui! Hai să fumăm o țigară.
Când lucram și eu aici, obișnuiam să ieșim la fumat în fața recepției, o deschidere cu trepte situată în lateralul magazinului, pe unde intrau paleții cu marfă în depozit. Dar acum ne-am așezat pe pervazul superbet-ului, în parcarea cu plată. Simona a scos un pachet de țigări mototolit din buzunarul vestei roșii și mi-a întins una.
– Hai că n-am luat niște suc, ceva, fumăm așa, pe sec.
– N-are nimic, i-am zis.
Bucuria de a o revedea mă obosea.
– Deci?
– Păi ce să-ți zic? Nu mai mergea treaba. Ne ținea mult peste program, nu ne plătea, ne mințea că ne dă banii și nu ni-i dădea.
– Păi și de ce nu ți-ai căutat în altă parte?
– Nu știu, am ridicat din umeri. Nu mă simțeam bine acolo, deși era frumos, să știi. Îmi plăcea mult să mă plimb pe plajă, când aveam timp. Și oamenii erau altfel.
– Of, că ți-am și zis să nu te duci.
– Păi și ce să fac, Simo? Zi tu, vino cu o soluție miraculoasă. Ce să fac?
– Hai să vorbim cu șefa să te angajeze iar.
– Aici? am arătat cu degetul spre zidul superbet-ului.
– Păi, ce-are? Parcă nu știi cum merge treaba. Ne-a mai mărit și nouă, ne-au făcut bonurile de 25 de lei.
– Mamă, o groază de bani.
– Hai, mă, nu mai fi și tu așa, n-ai ce dracu’ să faci, parcă nu știi cum e…
Simona a tras jumătate de țigară dintr-odată. Încă se grăbea în pauze, încă-i era frică să n-o certe șefa. Chiștocul meu a ajuns sub talpa bocancului. Aș fi putut să încerc, cel puțin pentru o vreme. Nu mă încânta ideea să apar în fața șefei cu coada între picioare, mai ales că ne ajutase mult, pe mine și pe Simona, iar eu îi cam mușcasem mâna când plecasem, lăsând-o cu postul descoperit, fiindcă Georgiana intrase în concediu de maternitate și Ovidiu plecase pe șantier, deci n-avusese cu cine să mă înlocuiască. Ar fi trebuit să las capul în jos și să recunosc că am greșit. Dar, măcar, aș fi avut un serviciu. Aveam și ceva bani strânși, cât apucasem să pun deoparte din bacșișuri, și m-aș fi descurcat măcar până la primul salariu.
– Merg cu tine, nu te las singură.
I-am strâns mâna mică Simonei și am dat de bătăile din podul palmei. Zâmbetul ei murdar, cu pete de cafea și tartru, mi-a înseninat brusc orizontul. Am ciocănit timidă la ușa biroului. Șefa bătea la calculator niște comenzi pentru CrisTim. S-a răsucit cu tot cu scaun și și-a lipit palmele de obraji.
– O, lume nouă, lume nouă! Ai venit în concediu?
Doamna Elena, o femeie negricioasă și costelivă, cu cele mai nesănătoase cearcăne din câte văzusem vreodată, putea fi considerată în multe feluri: ciufută, nefutută, căpiată, tirană, o șefă rea, dar avea și ea partea ei de dreptate. S-a ridicat să mă îmbrățișeze.
– Nu, n-am venit în concediu. Am venit de tot.
În locul zâmbetului malițios pe care-l așteptam, mi-a servit o grimasă de milă. De când n-o mai văzusem, parcă-i apăruseră și mai multe riduri. Toată fața ei era zbârcită ca o curmală.
– Stai să ghicesc, vrei să te întorci.
– Păi, dacă puteți… ar fi bine.
Fâstâceala mea a făcut-o să râdă. Simona, încredințată de-acum că n-avea să mă muște, a dat din cap și s-a întors la treaba ei. Șefa a închis ușa biroului și s-a apucat să printeze un contract.

După vreo săptămână, l-am văzut pe Vlad. A intrat de mână cu o tipă blondă, subțirică. Eu eram la vitrină, pentru că acolo mă trimisese șefa de dimineață. M-am lăsat pe vine, să nu mă vadă, și m-am prefăcut că scotocesc după cârnați în compartimentele frigorifice de sub vitrină. Simona era liberă, rămăsese acasă să doarmă. Pe mine mă instalase pe canapea, fiindcă-mi vândusem patul unei vecine, pe cincizeci de lei, înainte să plec în Spania. Boneta mi se îmbibase de sudoare și mi-am șters fruntea cu dosul palmei. Doamna Rodica, colega mea, felia niște salam pentru un client. Când a terminat, s-a întors spre mine.
– Tu, fată, ce tot faci acolo? Mai umpli galantarele alea? Hai, astăzi, că ne apucă noaptea.
– Stați liniștită că nu ne apucă, mai e o oră și vine schimbul.
Stelică mi-a făcut semn cu stația și m-am răsucit brusc cu spatele spre partea de unde venea Vlad, dar nu mi-a ieșit figura.
– Mi s-a părut mie că te-am văzut! Ce faci? Când ai venit?
I-am zâmbit, stânjenită dintr-odată de vesta roșie și de boneta de pe cap. Sau, mai degrabă, de faptul că eu arătam ca o leproasă pe lângă iubita lui, îmbrăcată într-un sarafan de blugi, cu adidași din ăia supradimensionați în picioare și cu ochelari de soare postați ostentativ pe cap. Era frumoasă, avea părul blond până la fund și părea finuță și delicată, așa cum eu nu reușisem niciodată să fiu.
– Ăăă, de mult am venit, nici nu mai știu când. De ce?
Mi-a venit să-l întreb dacă i-a fost dor de mine, dar mi-am mușcat limba.
– Păi, așa, că… știam că ești acolo. Nu mă așteptam să te văd.
Da, îmi dau seama, de aia te plimbi pe aici cu iubita de mână. Mă despărțisem de Vlad înainte să plec, într-o seară când ieșiserăm cu gașca în parcul Carol. Eram eu, el, Simona și Stelică — pe atunci încă era pletos, nu-și tăiase dread-urile și nici barba de țap —, Ovidiu și încă vreo două fete cu care mai umblam uneori, două surori dintr-o familie de rromi cu nouă copii, care trăia într-un apartament cu trei camere de pe lângă Unirii. Stătuserăm aproape până dimineața și vorbiserăm tot felul de prostii, zbătându-ne să găsim o soluție pentru viețile noastre de căcat. Fiecare își luase porția de pumni de la viață. Eu terminasem liceul și, din lipsă de opțiuni, venisem în București hotărâtă să dau la facultate și să mă întrețin singură. Numai că banii se dovediseră a fi o chestie care nu-ți ajungea de la o lună la alta, indiferent cât trăgeai de ei, indiferent cât de mult stăteai nemâncat, într-o încercare patetică de a face economie. Simo, la fel, venea dintr-o familie de neoameni care-și bătuseră joc de ea cu prisosință. Stelică lucra la SSG, firma care asigura paza magazinului unde ne angajaserăm amândouă în aceeași zi, cu vreo patru ani în urmă. Ovidiu fusese coleg cu noi, apoi își dăduse demisia când găsise de lucru pe bani mai mulți. Bea cam mult, dar era băiat bun. Vlad era altfel, era singurul care se bucurase de suportul părinților, doar că nu știuse să profite. Se înscrisese la fizioterapie, dar renunțase după primul an fiindcă nu dăduse pe la cursuri și rămăsese cu restanțe. Ai lui cheltuiseră mult ca să-l țină în București un an de zile, iar revolta lui, nejustificată în ochii lor, le cam lăsase cu un gust amar, așa că-și luaseră mâinile de pe el și-l lăsaseră în plata Domnului. Fusese nevoit să-și ia un job, iar pentru că avea papagal, găsise un post de consilier de clienți. Umbla din ușă-n ușă cu un teanc de hârtii în brațe și le prezenta oamenilor aspiratoare revoluționare sau mașini de spălat cu Wi-fi.
Când ne așezaserăm împreună pe bancă, îi zisesem că vreau să plec. Mă hotărâsem, nu mai puteam îndura toate căcaturile, nu mai aveam energie. Conștientizasem atunci, pentru prima dată, că n-aveam să pot face nimic. Nu-mi permiteam nici măcar să plătesc chiria de una singură, darămite să fac un credit pentru un apartament sau o nuntă sau un botez. Abia reușeam să-mi cumpăr o pereche de încălțări o dată pe an, și aia cu sacrificii mari. Dacă n-aș fi venit în București cu un geamantan plin cu haine de la verișoarele mele mai mari, n-aș fi avut cu ce să mă îmbrac. L-am întrebat dacă nu voia să vină cu mine, să lucrăm împreună și să strângem niște bani. Dar n-a vrut, a zis că nu era un moment bun, și m-a rugat să aștept, să nu mă grăbesc, să am încredere în el. A zis că încearcă el niște combinații și că o să ne salveze din mizeria aia de viață. N-am avut încredere în combinațiile lui, plus că mă îndoiam că făcea asta exclusiv pentru mine. O făcea pentru el, firește, să-și demonstreze sieși și, probabil, să le dovedească alor lui că era în stare să se descurce și fără ajutorul lor. Începuse să plouă în noaptea aia și mă făcuse ciuciulete. Măcar nu mă văzuse nimeni plângând.
– Te servesc cu ceva? i-am zis dintr-odată, pe un ton plictisit.
– Nu, mersi. Am zis doar să te salut.
Iubita lui mi-a azvârlit peste umăr un zâmbet de compătimire. Am pufnit și am anunțat-o pe doamna Rodica înainte să ies la țigară în fața superbet-ului. Am fumat două, una după alta. L-am văzut când a ieșit din magazin cu punguța subțire într-o mână și cu cealaltă întinsă peste umerii iubitei. Și-am simțit un junghi în piept.

Seara, m-am dus cu Simona să-l luăm pe Stelică. Ieșea din tură pe la doișpe jumate, după ce fetele făceau casa, măturau, strângeau galantarele și armau magazinul. În uniforma firmei de pază, Stelică părea mai slab decât era de fapt. Tricoul cu epoleți îi făcea umerii și mai largi, așa că arăta destul de caraghios. M-a impresionat, totuși, că a sărutat-o pe Simona pe frunte. Ea îi ajungea cam până la umeri și a trebuit să se ridice pe vârfuri. Erau împreună de trei ani și nu dădeau semne de plictiseală. Nici ei nu aveau planuri mărețe de viitor, nici prea mult noroc, dar nu renunțaseră. În clipa aia, eram chiar invidioasă pe ei.
– Ce facem, mergem să mâncăm o șaorma?
– La ora asta? miorlăi Simona, apoi scoase un oftat obosit. Dacă ți-e foame rău, mergem.
– Hai să mergem, azi e zi de leafă. Vă fac cinste, mi-a făcut el cu ochiul.
– Nu, lasă, fac eu cinste. Ziceți voi unde, oriunde.
– Chiar oriunde? Mergem la Kane?
– Mergem, dacă acolo vreți.
– Ce-ai, fată, te-ai scrântit la cap? Lasă, mai bine mergem acasă, mai e niște parizer în frigider, îl prăjim și mâncăm cu ouă.
– Faci și sălățică? se gudură Stelică, dându-i o șuviță rebelă după ureche.
– Dacă tai tu ceapa, fac.
Dar nu ne-am dus acasă chiar imediat, ne-am mai plimbat o vreme. Ne-am așezat pe o bancă și am fumat, Simona a luat cafele de la un tonomat din apropiere, iar eu m-am supărat puțin că nu mă lăsase pe mine să le plătesc.
– Lasă că nu trebuie să spargi banii cu noi. Ține-i acolo, să faci ceva cu ei.
– N-am așa mulți bani, să știi, nu văd ce aș putea să fac cu ei.
– Îți iei și tu niște țoale, punctă Stelică, serios, pătruns de convingerea că numai în asta stătea mulțumirea unei femei.
– Ei, na, țoale! Mai bine faci un curs, ceva, se stropși Simona.
– Dar Vlad ce face, măi?
N-am mai reușit să mă abțin, mă mâncase limba toată ziua.
– Ei, ce să facă, și-a luat și el permisul, cică l-au avansat ăia la muncă și, mna, nu prea a mai umblat cu noi, să știi.
– Aha. Și ceilalți? Ovidiu, Lucia, Maria?
– Băi, Lucia… Am auzit că s-a combinat cu unul din clanul lui Sarman. Nu știu dacă-l știi tu, mai trecea el pe la noi la magazin din când în când, îi cumpăra lu’ tac-su Beluga, mereu se strâmba la mine când îi desfăceam alarma de pe sticlă.
– Mă, ești nebun? Păi ăia sunt cămătari, în pana mea!
– Ei, parcă mai ține cineva cont. Lasă, măcar să fie fericiți, a zis Simona, sorbind din cafea de parcă-i era ciudă pe soarta prietenei noastre.
– Corect, nu aia e problema, că dacă e fată deșteaptă, se descurcă, îi ținu isonul Stelică.
Ultima dată când o văzusem pe Lucia, lucra la restaurant la Trattoria.
Mi-am amintit când fusese ziua lui Vlad și ne scosese pe toți la Trattoria. Își cheltuise cam jumătate de salariu în seara aia. Am băut, am râs și m-a ținut tot timpul în brațe, chiar dacă-i amorțiseră picioarele. Când l-am simțit foindu-se, i-am zis să mă lase să stau pe scaunul meu, dar m-a mutat în schimb pe piciorul celălalt. Nu, lasă, stai aici. Ești caldă, mă încălzești și pe mine. Era noiembrie și vrusese să stăm afară ca să putem fuma pe terasă. Comandaserăm toate nebuniile din meniu, Stelică își luase inele de calamar și, până la urmă, le mâncase Simona.
– De ce nu te-ai mutat, mă, Stele, cu ea după ce-am plecat eu?
– Păi, cum, și pe aia bătrână cui o las? Că nu puteam s-o iau după mine, e rău, e internată la Fundeni acuma.
– Of…
– Și, oricum, Simo a zis că nu vrea, că e mai bine așa, să aibă fiecare locul lui.
Simona a rânjit ridicând din umeri. Mi se părea o poziție corectă. Poate că, așa, nici nu te plictiseai și nu apucai să te saturi de celălalt. Sau, cum ar fi zis mama, mai răruț că-i mai drăguț.

Când m-a chemat șefa în birou, mi-a trecut un fier ars prin inimă. Eram convinsă că greșisem ceva, că-i încurcasem foile pe la recepție sau îi dădusem vreunui șofer avizul greșit pentru retur. Lucrasem în magazinul ăla vreo patru ani, știam tot ce se putea ști, cum se rotește marfa, cum se procedează la casă, care-i protocolul produselor stocate în depozit, absolut tot. Știam să dau și comenzi, să accesez nomenclatorul, să bag facturi și să scot avize, știam să scot presa de cartoane și să armez magazinul, cu toate că nu făcusem asta decât o singură dată, când șefa de tură plecase mai devreme fiindcă-i făcuse febră copilul. Și-acum, ajunsă în birou, aflam că doamna Elena voia să mă pună pe mine șefă pe tura asta, fiindcă pe Minuța o prinsese cu mâna până la cot în borcanul cu miere.
– Dar asta înseamnă să nu mai pleci. Stai aici și-ți vezi de treabă. Hai că știi să faci de toate, am bază pe tine.
Am dat din cap în loc să spun ,,da, șefa”, așa cum eram obișnuită. Mi-a dat niște foi la semnat, mi-a schimbat ecusonul și m-a trimis cu scannerul să verific niște prețuri. Lipseau niște produse din gestiune și ea credea că fuseseră furate, ceea ce nu era exclus. Deși Stelică era de obicei foarte atent, nu putea să oprească și să controleze fiecare client care ieșea din magazin. Mi-am petrecut toată ziua în birou, comparând rapoarte de vânzare. Pe unele apăreau o parte din produsele de pe listă, dar nu-mi ieșea la socoteală stocul. M-am simțit mai obosită decât de obicei, eram obișnuită să fac mișcare, să încarc platforme cu baxuri de suc și apă, să umplu vitrinele sau să scotocesc după expirate. O prinsesem pe Simona în tura de după-amiază, așa că am rămas până seara de tot, când am închis. Le-am ajutat pe fete să scoată zeturile, am măturat bonurile azvârlite pe sub benzi, am țâțâit când am găsit vreo două pachete de Camel galben în coșul de gunoi și m-am uitat urât la casierița principală. În ziua aceea venise alt agent, Stelică fusese liber, lucra o zi da, una nu. Am cumpărat niște cârnați proaspeți, câteva pulpe de pui și vreo două kilograme de cartofi pentru cină, eventual și pentru a doua zi, fiindcă Simona intra tot după-amiaza, iar eu aveam să fiu liberă.
Numai că, în fața magazinului, pe trepte, am dat peste Vlad. Stătea singur și fuma. Purta blugii lui rupți în genunchi și geaca de piele pe care o cumpăraserăm împreună dintr-un butic de cartier, aflat la câteva străzi mai departe de Mega. Era foarte frig afară, iar ceața urcase în crengile golașe, astupând lumina filtrată. Am așteptat să plece toată lumea, apoi eu și Simona ne-am așezat de-o parte și de alta a lui.
– Ce faci aici? l-a interpelat prietena mea, ridicându-și și coborându-și de câteva ori sprâncenele, ca un personaj din desenele animate.
– Uite, voiam să vorbesc puțin cu Lavinia. Te superi?
– Nu, nu, Doamne ferește, cum, se poate? Vă las să vorbiți, chicoti ea și făcu semnul ghilimelelor în aer.
I-am zâmbit, încurcată de situație, și i-am zis s-o ia înainte, că ne vedem acasă, prin ,,acasă” înțelegând apartamentul închiriat pe Valeriu Braniște. A plecat înainte, cu punga în mână și ghiozdanul meu în spate. Treptele erau înghețate bocnă, simțeam răceala prin materialul blugilor.
– Deci, ce vrei să vorbești cu mine?
– De ce te-ai întors? S-a întâmplat ceva, ți-a făcut cineva ceva?
– Nu, ce să se întâmple? Așa am vrut, să vin înapoi, care-i problema?
– Nu-i nicio problemă, îmi făceam griji.
– Îți făceai pe dracu’ griji, l-am îngânat și mi-am aprins o țigară.
– Vorbesc serios. De ce nu mi-ai răspuns la mesaje? Cred că ți-am scris pe fiecare zi…
– Mai avea rost?
– Da, pentru mine avea rost.
Am rămas blocată preț de o clipă, cât i-am urmărit aburii groși ieșindu-i din gură. Gura aia cu gust de zahăr ars, aceeași gură în care-mi găsisem refugiul de atât de multe ori înainte, deodată mă punea la colț.
– Să înțeleg că ai venit până aici la doișpe noaptea ca să-mi zici că e vina mea că ne-am despărțit și să mă tragi la răspundere că m-am întors și ți-am stricat planurile cu noua iubită.
– Vorbești prostii. Ce treabă are una cu alta? a ridicat el vocea, iar lumina i s-a prelins în părul castaniu, buclat, într-un fel care m-a făcut să vreau să i-l ating.
– Atunci, de ce-ai venit? Ca să-mi înghețe mie ovarele?
– Nu știu nici eu, sincer, de ce-am venit. Ar trebui să mă duc dracului acasă.
S-a ridicat, plesnindu-se cu palmele peste genunchi și oftând în același timp, ca un bunic obosit. M-am ridicat și eu, mi-am petrecut mâna peste fund, să mă scutur de țărână. Am coborât treptele și am luat-o în direcții diferite. Până acasă, mi-am ros unghiile până la sânge. În apartament mirosea a prăjeală, era cald, picături de condens se scurgeau pe pereții sufrageriei de care bucătăria era legată printr-o arcadă.
– Și? Și? Ce-ați vorbit? mi-a sărit în față Simo, cu o spatulă în mână.
Stelică își pusese un prosop pe umăr și tăia ceapa cu grijă pe un tocător de lemn. Pe masă era deja o farfurie cu ochiuri, iar cârnații sfârâiau în tigaie. Mi s-a făcut greață și mi-am pus niște apă minerală într-o cănuță ciobită, lăsată la scurs cu gura în jos pe masca chiuvetei.
– Ce dracu’?, că n-am înțeles nimic. Că de ce am venit, îi era frică să nu cumva să fi venit pentru el, să-i distrag atenția de la iubită.
– Am crezut că, gata, v-ați împăcat, se bosumflă Simona. Hai, măi, Lavi, o dragoste ca a voastră nu trece așa, cum bați din palme.
– Da, Simo, nu trece așa, trece dacă-ți bagi picioarele în ea, adânc și cu tupeu. El caută vinovați. Eu n-am chef de joculețe. Vreau să mă liniștesc, pe bune, am nevoie de o perioadă în care să mă gândesc, să fiu doar eu cu mine.
– Păi de ce n-ai zis așa? plescăi Stelică din buze după ce-și supse degetul mare.
Pusese sare, piper, ulei peste legumele tocate pentru salată.
– O iau pe Simo la mine până se externează bunica, te lăsăm pe tine aici.
– Hai, mă! am bătut din picior. Nu asta am vrut să zic, nu mă deranjați! Nici nu mi-ar plăcea să mă lăsați singură. Zic doar că nu mai vreau să mă gândesc la el, vreau să stau deoparte. Să fie fericit acolo cu schiloada aia a lui.
M-am trântit pe canapea ca din avion și mi-am încrucișat brațele la piept.
– De la o poștă se vede că ești geloasă, mânca-ți-aș ochii, râse Stelică.
Îmi fusese dor de ei ca de familia mea. De fapt, erau singura familie pe care o cunoscusem vreodată.

M-am trezit cu noaptea în cap și am făcut cafeaua. Simona a dormit până pe la nouă, eu am fumat la bucătărie, m-am îmbrăcat și am ieșit afară să mă văd cu Ovidiu. Nici el nu se schimbase deloc, doar își mai băgase un piercing într-o sprânceană. Părea obosit și mirosea urât, a otravă de șobolani. Nu i-am zis nimic, dar cred că și-a dat seama, fiindcă s-a ținut deoparte.
– Încă n-avem apă caldă, că n-a dat ăștia drumul, futu-i în gură, a zis și-a scuipat într-o băltoacă de pe caldarâm.
– Păi și de ce n-ai zis? Puteai să vii la Simo, știi că are boiler. Îți făceai și tu o baie ca omu’.
– Lasă, mă, că nu vreau să-i deranjez pă porumbei. Și-așa, după ce ai plecat tu, Simo a smiorcăit vreo două luni și Stelică stătea numai pe la ea.
– Chiar așa de rău a fost?
– Păi da, Lavi, că, cum să-ți zic…
A devenit brusc serios, luându-și o figură paternă care m-a făcut să mă dau un pas mai în lateral.
– Uf, băga-mi-aș pula. Să nu zici la nimeni că ți-am zis, bine?
– Zi, mă, odată, că nu spun!
– Când ai plecat tu, Simo era gravidă. Au vrut să-l păstreze, dar a pierdut ea copilu’. A fost Stelică cu ea la ginecolog, a făcut analizele toate cele, da’ na, ce să mai facă…
A ridicat din umeri și-a strâns din buze în același timp. Brusc, am simțit nevoia să mă așez. Nimeni nu-mi spusese nimic, pe grup nu scriseseră nimic, pe grup se vorbea de obicei numai de bine, ce-a mai reușit fiecare, dacă a reușit ceva. Altminteri, fiecare și le ținea pentru el. Nu știam dacă să fiu supărată pe Simo și pe Stelică, fiindcă nu-mi spuseseră, să mă întorc acasă și să-i confrunt sau să-mi văd pur și simplu de ale mele. Ce știam era că mi se înfipsese un junghi în capul pieptului.
– Asta-i viața, a zis Ovidiu dintr-odată, așezându-se lângă mine pe bordură. Ce să faci? Un căcat dă viață.
– Auzi? Tu nu te apucaseși să faci muzică?
– Ba da, da’ nu merge. Te mănâncă ăștia de viu, dacă nu știi pe cine trebuie, degeaba.
– Și-acum lucrezi tot pe șantier?
– Da’ cum? Normal, nu tre’ să mănânc?
– Vrei să bem o cafea?
– Da’ hai să bem o cafea, dacă vrei tu. Faci cinste?
– Fac, cum dracu’ să nu fac? Nu ești tu fratele meu mai mare?

N-am realizat niciodată cât de tare îi miroseau picioarele Simonei când se descălța în hol, după o zi de alergătură. Parcă înainte să plec, trăiam într-o buclă. Mă simțeam ca într-o tabără, aveam un program, o rutină, colegi de camping cu care frigeam din când în când un crenvurst la flacăra aragazului. Eram ca un copil de grădiniță plecat în excursie la Peleș, mă holbam mirată în jur și nu pricepeam nimic.
– Vai de mine, ce bine miroase! Ai făcut de mâncare? s-a bucurat ea, iar mie mi-a venit să plâng.
O lăsasem singură la greu, mă duruse în cur.
– Normal c-am făcut, doar nu stăteam toată ziua ca tuta, nu? Tu ai muncit azi. Hai, stai jos. Ce-a fost la muncă?
– L-a prins Stele pe unul că voia să fure trei cutii de Merci. A zis șefa că vorbește să-i dea primă. Și cică să mergem la munte într-un weekend, dacă i-o da. Să vedem ce zice șeful lui.
– Mi se pare corect, am zâmbit, așezându-i în farfurie cea mai mare pulpă prăjită. Vrei și usturoi la cartofi?
– Nu, săru’ mâna, că și-așa mă deranjează stomacul. Hai, nu mănânci cu mine?
M-am așezat și eu, dar n-am putut înghiți nimic. Mă uitam la Simona ca la un tablou, îi analizam porii dilatați de pe fața uleioasă și grăsună, nasul cârn, în vânt, cum ar fi zis mama, fruntea mică și bombată. Parcă era o păpușică uitată pe polița de sus de copilul care a crescut și-a plecat la facultate. Când eram mică, mama făcuse rost de un canar de la niște vecini care fuseseră prin Italia. L-am botezat Fărâmiță. În fiecare zi îi schimbam apa, îi dădeam grăunțe și îi curățam rahații de pe bârnele de plastic improvizate de tata. Îmi plăcea să stau cu orele lipită de cușca lui și să-l urmăresc, să văd ce face, cum se scarpină cu ciocul sub aripă, cum doarme de-a-n-picioarele pe bârne, cum sparge semințele și le separă de coji. Și-apoi, într-o zi, cineva a lăsat ușa de la hol deschisă, a intrat pisica tărcată care bântuia prin vecini, a sărit pe dulap și-a dărâmat cușca. Pisica era cu Fărâmiță între dinți și când am găsit-o eu și, oarbă de furie, am trosnit-o cu ranga în cap. L-a scuipat în fața mea și a fugit în curte. Tata a găsit-o după două zile, moartă sub căruță. N-am spus la nimeni că eu o lovisem, eram prea supărată pentru Fărâmiță, fiindcă-l făcuse zob. N-a mai trăit mult.
– Lavi? Tu nu mănânci, ce faci? Te gândești la nemurirea sufletului?
Am tresărit și m-am uitat la ea așa cum m-am uitat la Fărâmiță, cu penele jupuite și plin de sânge. Dac-aș fi avut vreo putere sau măcar un bob de curaj, n-aș fi ezitat să trosnesc în moalele capului răul care-o lovise pe Simo. Indiferent dacă ea îi supraviețuia sau nu.
Nu m-am înțeles cu ea să mă lase pe mine să spăl vasele, așa că m-am dus în camera mea și mi-am băgat căștile în urechi. Am ascultat o vreme Vescan și mi-am amintit de copilăria la sat și de colegii mei din școala generală, de cum ne fugăreau băieții pe holuri ca să ne pupe și cum noi le luam fularele și le țineam înfășurate în jurul gâtului iarna, când mergeau caloriferele la maxim în clasă. M-a furat somnul și am visat urât. Vlad făcea nuntă cu iubita lui, era îmbrăcat în costum de ginere, același costum pe care-l avusese și tata la nuntă, un sacou bleumarin cu un șervet roșu agățat de umăr și coroana de aur din biserică pe cap. Mergea pe stradă, cu alaiul în spate, dar mireasa nu era nicăieri.
Am crezut c-o să vomit, așa că m-am sculat repede și am intrat în baie. Simo dormea cu pătura între picioare. Și eu dormisem un an de zile cu perna în brațe.
Mi-am tras geaca pe mine și am ieșit în fața blocului. Era gerul Bobotezii afară, dar nu tremuram din cauza asta. Tremuram fiindcă Vlad stătea pe bancă în fața blocului, cu o sticlă de whiskey între picioare și se uita lung spre stradă.
– Ce dracu’ faci aici la ora asta? am șoptit și mi-am petrecut mai bine reverele gecii peste piept.
– Da’ ce faci tu aici? M-ai văzut?
– Nu, nu te-am văzut, am ieșit să… Voiam o gură de aer.
– Și eu voiam, a zis, gânditor, și a ridicat sticla la gură.
Avea ochii roșii. Am vrut să-l mângâi pe ceafă, să mă joc cu cârlionții lui, până mi-am amintit că nu mai erau ai mei.
– Credeam că nu te mai întorci niciodată.
– Și eu credeam la fel, am zis și mi-am aprins o țigară.
Mi-au clănțănit dinții în gură când am scuipat fumul și Vlad s-a întors cu fața spre mine de parcă atunci mă vedea pentru prima dată. Și-a petrecut mâna peste umerii mei și m-a tras la pieptul lui, iar eu m-am cuibărit acolo, în locul ăla unde mă simțisem întotdeauna acasă, ferită de toate căcaturile, la adăpost de orice nenorocire.
– Ești un mare prost, să știi.
Mi-am mușcat buza cât de tare am putut.
– Știu.
M-a sărutat pe creștet și m-a tras mai aproape. Din frunzișul rămas în grădinița din fața blocului, o cucuvea a început să cânte.

Gabriela Gabrinov

Gabi Gabrinov are 24 de ani şi locuieşte în Gütersloh, Germania. A debutat literar în 2016, în revista Helion Online, cu o proză scurtă fantastică. Alte câteva proze scurte, texte şi poezii au apărut în revistele Egophobia, Helion, Proezia, Galaxia 42, Zugzwang şi Catchy. De asemenea, a publicat câteva poeme în antologia literară Nova Poetica, apărută la editura Literagraf. A absolvit cursul despre scris al Academiei Minore cu Andrei Crăciun. A câştigat premiul I la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară de la Câmpina, cu proza scurtă ,,Ploile din mai”.