Cosmetica geriatrică și clasică

Vineri seara ora 18,30

De undeva de la o masă îndepărtată, m-am auzit strigată:
-Sunteți doamna de la Sala de sport?
Mă striga o femeie vag cunoscută. A! Era una din bătrânele de la sala de gimnastică. Mi-o aminteam cum cu mișcări obosite și cu teamă se apropia de aparatele sofisticate  și executa într-un ritm teribil de lent cele minimum cincisprezece mișcări cuvenite și recomandate de profesoară, apoi trecea la alt aparat, în același ritm enervant încât mă miram, după ce trecea pe la toate cele opt aparate, că se scurseseră doar 45 de minute. Aveam vaga bănuială că exista o complicitate între proprietarii stațiunii și proprietarii timpului deoarece simțeam că aici el se scurgea foarte încet. Începea să-mi fie teamă despre ce aveam să descopăr la epuizarea celor șapte zile de tratament pe care le plătisem printr-o agenție descoperită pe internet, un preț convenabil, credeam eu, pentru ceea ce mi se garantase: liniște, eliberare de griji și stres, deconectare de la tot ceea ce presupune suferință și durere, ce mai, un soi de Nirvana a secolului XXI. Femeia care mă strigase  avea trăsăturile căzute, chipul ridat, mișcările filmate parcă cu încetinitorul și vocea domoală și obosită. Desigur, avea nevoie de un tratament aici, mi-am spus în sinea mea.
-Doamna de la kinetoterapie, a încurcat fișele. Mi-a dat-o mie pe a dvs și dvs, probabil , pe a mea. Vă rog să-mi înapoiați  fișa !
M-am îndreptat spre masa femeii care se pregătea să ia cina împreună cu un bărbat la fel de epuizat și de terminat ca și ea. Mi-am recuperat fișa, apoi după ce am comandat chelneriței ceva ușor pentru cină, m-am repezit până în cameră și am luat fișa aruncată pe pat. Într-adevăr, nu era fișa mea. Era un nume străin și o vârstă de care mă mai despărțeau vreo 15 ani. Femeia avea 65 de ani dar părea de 70. Wow! Oare așa voi arăta și eu după 15 ani???Obosită, cu pielea ridată, cu haine de la second-hand, cu părul rar și albit pe jumătate, cu dinți lipsă,  ce perspectivă, bătrânețea!
Priveam sala restaurantului pe care o văzusem și în vremuri mai bune, chiar la Revelionul trecut, în urmă cu mai bine de o lună,  și nu știu ce se întâmplase cu ea. Perdelele erau șifonate și îngălbenite, fețele de masă, de un alb cenușiu, farfuriile, pătate, iar dinspre bucătărie venea un miros de ars și de fum de parcă nimeni nu ar mai fi știut cum se prepară un grătar sau cum se  servește o cină de calitate. Ceea ce mă uimea era mai ales faptul că deasupra meselor plutea un fum și o lumină stranie venită de la lustrele demodate cu lumină intermitentă, astfel încât nu puteai avea o perspectivă clară asupra sălii și asupra mesenilor. Când se auzeau doar râsetele copiilor, nepoții bunicilor veniți aici la tratament, când se vedeau doar chipurile bunicilor, încremenite ca într-un grup statuar al lui Rodin al vârstei a treia.

Vineri seara, ora 19,30

Nu știu cât a durat cina, mai ales că mâncarea și băutura nu aveau nici un gust. Era abia, după ceasul din perete pe care îl suspectam de impostură,  ora 19,30 deși aveam senzația că am stat mai mult în sala de mese. Cele două piscine erau deschise până la ora 23. M-am hotărât să fac o baie și să-mi alung starea de tristețe pe care mi-o dăduse cina  în restaurantul hotelului, de altfel, singurul unde îmi era permis să servesc mesele, numai dacă nu cumva doream să mă mut la alt restaurant și să plătesc din nou costul meselor, ceea ce nu se potrivea cu bugetul meu redus.
Mi-am luat costumul de baie care avea meritul de a-mi masca cât de puțin măcar formele ce cândva puteau fi numite voluptuoase, acum fiind, cel mult, fanate și lascive, amintind vag de promisiunile de plăcere pe care le făcuseră cu mulți ani în urmă, acum nemaiavând plăcerea să descopăr privirile bărbaților îndreptându-se cu jind spre mine, ca în alte vremuri, și am coborât în viteză cele două etaje îndreptându-mă spre piscină, care bănuiam eu, ar fi trebuit să nu fie prea aglomerată într-o vineri seara. O serie de turiști tocmai se încheiase și se aflau acum în drum spre localitățile de baștină sau spre morgile spitalelor sau, în cel mai bun caz, spre unitățile de primiri urgențe, știut fiind faptul că drumurile țării noastre contribuiau cu spor la reducerea populației planetei, dând astfel o mână de ajutor la salvarea ei,  a locuitorilor ei, mai puțin a speciei umane. Am plătit biletul unei intrări la piscină doamnei de la recepție care era și ea extrem de obosită și era în stare să-mi elibereze bilet și fără să plătesc, ca și cum piscinele aveau nevoie de un cât mai mare număr de clienți în această seara de vineri, spre a-și justifica existența.
Sălile uriașe ale stațiunii erau pustii de parcă ar fi fost abandonate în preajma unui cataclism anunțat. Priveam ușile acum închise ale diferitelor camere de tratament unde dimineața era o vânzoleală permanentă din cauza pacienților dornici să beneficieze de procedurile renumite care te puteau schimba atât fizic cât și psihic, minune care se producea pe nesimțite, fără ca tu să fii conștient de transformarea produsă, spuneau pliantele de pe internet care recomandau sejurul aici. Medicii erau acum departe de stațiune, participând la simpozioane sau regenerându-se mult mai simplu alături de familiile lor, a căror existență doar o bănuiam pentru că nimic din ceea ce ar fi putut distrage  atenția și concentrarea medicilor și asistenților nu trebuia amintit în timpul sesiunilor de tratament. Medicii păreau depersonalizați și impenetrabili, tocmai pentru a nu influența procesul de tratament bazat strict pe utilizarea diferitelor proceduri. Unele uși erau de lemn și sub ele se vedea o dâră de lumină ca și cum dincolo cineva s-ar fi pregătit pentru ziua de luni, deja departe. Altele aveau uși transparente dincolo de care era întuneric deplin și nu se auzea nici un sunet. Toate ușile acum închise nu mă intrigau, cu excepția uneia pe care nu o văzusem niciodată deschisă: cea pe care cineva scrisese oferind și câteva numere de telefon: Cabinet de cosmetică clasică și geriatrică pe care voiam neapărat să-l vizitez, eventual, să mă programez la câteva ședințe. Din păcate, nu răspundea nimeni la telefoanele oferite pe ușă și ori de câte ori ciocăneam, deși înauntru se ghiceau mișcări, nu răspundea nimeni. Trebuia mereu să mă plimb de la un cabinet la altul căci îmi fuseseră recomandate o groază de proceduri, și nu aveam timp să verific, așa cum mi-aș fi dorit,  dacă această ușă se deschidea sau nu vreodată. Și acum ca de obicei, ușa era închisă și nu se zărea nici o dâră de lumină sub dunga ușii. Am lăsat biletul plasatoarei aflate în fața piscinei și am coborât scările în fugă, sperând să-mi iau revanșa pentru cina ratată de la restaurant.

Vineri seara, ora 20.

Speranța mea că voi face o baie liniștită și apoi mă voi întoarce în cameră bucurându-mă de o seară de vineri obișnuită cu o lectură bună și un ceai cald, s-a risipit de îndată ce m-am apropiat de piscina acoperită a stațiunii.Am trecut și de a treia angajată a stațiunii care trebuia să-mi permită intrarea și apoi după dușul obligatoriu, pe care mulți pacienți ai stațiunii îl ocoleau, probabil pentru că din cauza vârstei nu aveau destulă energie să manevreze aparatura de la duș sau pur și simplu uitau ce poți să faci cu un duș, și în sfârșit am ajuns lângă piscină. Mai bine zis, acolo unde știam din celelalte zile când veneam dimineața la piscină, că ar trebui să se afle piscina.Am fost șocată de vocile și de strigătele care veneau din piscină. Nu puteam însă zări cui aparțineau pentru că totul era înfășurat într-un abur puternic și nu deosebeam pe cei aflați pe mal sau în interior.Se auzeau mai ales râsete de copii, de la câteva luni la 10-11 ani și vocile unor persoane în vârstă, de la 50 la peste 70 de ani. Am intrat în apa la o temperatură acceptabilă inhalând mirosul de sulf și aburii care se spunea că ne făceau bine, temându-mă totuși să nu deranjez cuplurile de bătrâni și nepoți gălăgioși aflați în vacanță. După câteva minute de zbenguială când am evitat cu greu să nu inoportunez jocurile copiilor sau exercițiile de gimnastică lentă ale bunicilor lor, am reușit cu greu să avansez spre partea stângă a piscinei spre a beneficia de mini-cascadele care tocmai se declanșaseră sau de a rămâne câteva minute în baia de bule care de asemenea se declanșa doar la interval de 20 de minute, ceea ce crea mare vânzoleală și aglomerație în piscină încât mă temeam că s-ar putea produce și accidente, strigătele și zgomotele asurzitoare ale cascadelor, acoperind eventualele strigăte de ajutor ale bătrânilor sau ale copiilor. De altfel, nici salvamarii care ne examinau de pe margine, nu-mi inspirau prea multă încredere și nu doream să le testez instructajul și talentul de înotători. Unii purtau ochelari cu multe dioptrii, alții se sprijineau de un baston iar alții pur și simplu erau nedeplasabili, supraveghind securitatea piscinei din căruciorul cu rotile. Mă țineam de una din barele de inox de la margine ale piscinei, piscina fiind destul de adâncă iar eu nu știu să înot, în timp ce mă lăsam în voia cascadelor de apă, închizând ochii de plăcere, dar ținându-mă bine pe picioare deoarece atât din stânga cât și din dreapta alți pacienți, copii sau vârstnici se atingeau de mine dorind să-mi ocupe locul. Deschideam din când în când ochii, îmi răsuceam spatele spre a beneficia de valul de apă sulfuroasă și îmi observam colegii și colegele de piscină.Femeile, cu fiecare picătură de apă care se scurgea pe pielea lor, îmbătrâneau sub ochii mei iar mișcările celor care înotau erau tot mai grele ca și cum ar fi înotat printr-o apă de plumb. Copiii care își aruncau mingi lovind de multe ori pe cei aflați în apă nu erau admonestați de parcă oricum ar fi fost inutil să protestezi. Incapabili să se apere, copiii se micșorau iar mingile deveneau prea mari, prea grele pentru ei și cereau celor de pe mal mingi mai ușoare. Cei de pe mal, se odihneau la mesele pe care nu le vedeai dimineața sorbind din pahare de bere servite de chelnerițe aparținând și ele unei generații uitate, cărora costumele de chelnerițe le erau uzate, prea scurte sau prea largi, lăsând să se vadă picioarele pline de varice, umflate de reumatism iar fețele ridate se ițeau jalnic de sub faldurile nepotrivite, pătând fețele lor cândva frumoase. Dar se pare că nimănui nu-i păsa de aceste aspecte, își vedeau liniștiți de bere, de sucuri, de mingile din apă sau de plăcerea de a te pierde în aburii întunecoși ai piscinei.Se pare că nimănui nu-i păsa când după 2 ore de stat în piscină copiii de 10 ani ajungeau la vârsta de 5 ani iar bunicii lor, îmbătrâneau vizibil, așa că de la vârsta de 50 ajungeau rapid la 60 iar dacă nu aveau prezența de spirit să plece mai repede, salvamarii trebuiau să cheme serviciile de la morgă spre a-i înapoia familiilor. Mă gândeam chiar la înapoiere să reclam la protecția consumatorului lucrurile stranii care se întâmplau în această stațiune și mi-am propus, un pic speriată, să ies mai repede din piscină. Trecuse aproape o oră de când eram în apă și mă întrebam dacă eram și eu afectată de acele efecte așa-zis benefice ale acesteia.

Vineri seara, ora 21.

Era timpul să părăsesc piscina și poate și stațiunea.Aceste lucruri se întâmplau oare și îm celelalte zile ale timpului petrecut în stațiune, sau doar vineri seara?
Se întâmplau în fiecare săptămână sau doar în această zi?Li se întâmplau tuturor celor care intrau în piscină sau doar femeilor, bărbaților și copiilor aflați la o anumită vârstă? Care era vârsta periculoasă, interzisă de a intra în Piscină? Mă frământau o mulțime de întrebări și nu știam dacă e mai bine să încerc să le rezolv stând ”la mal”, departe de piscină, sau aici, în stațiune, evitând să intru în apa acesteia deoarece riscam să nu mai pot ieși niciodată de acolo.Am intrat în duș și am petrecut mai mult timp ca de obicei, manevrând toate butoanele și sperând să anihilez efectul devastator al timpului petrecut în piscină,după cum bănuiam, deoarece nu erau nicăieri oglinzi spre a putea verifica acest lucru, asupra mea. Am părăsit în sfârșit subsolul unde se afla piscina și am urcat spre parter unde se aflau sălile de tratament, atât de familiare dar acum, în lumina ștearsă a neoanelor slabe, având ceva straniu și înspăimântător. De data asta, de sub ușile diverselor cabinete, nu se zărea nici o lumină, ceea ce însemna că medicii și asistentele își terminaseră misiunea și se pregăteau pentru ziua de luni care era încă departe și pe care nu se știa câți dintre noi aveau s-o mai întâmpine. Mi-a atras atenția totuși o singură dâră de lumină, cu atât mai intensă, cu cât în jur întunericul era mai profund.Lumina aceea se zărea de sub o ușă care nu mi se deschisese niciodată și pe care eram foarte dornică s-o deschid. Era ușa de la Cabinetul de cosmetică geriatrică și clasică. Speram, știam că aici voi găsi răspunsurile la întrebările care mă chinuiau. M-am apropiat și nu știu de ce, o forță ostilă mă împiedica să merg atât de repede pe cât doream sau poate nu era decât emoția. M-am oprit un pic zicându-mi că dacă ar ști că vreau să intru, poate s-ar ascunde ca de atâtea alte dăți și nu mi-ar deschide ușa. Am stat câteva minute. Va crede ca am plecat, da, da, o voi păcăli de data asta! Am bătut cu putere și zgomotul în ușa de lemn a reverberat în sălile goale ale stațiunii ca sunetul unui instrument într-o sală de concerte goală. O voce plină, fermă, autoritară dar nu înspăimântătoare, mi-a răspuns:
-Intră!
Era vineri seara, ora 21,30.

Maria Postu

A debutat cu volumul de poeme Insomnii molipsitoare, la editura Pandora în anul 1994, urmat de alte volume de  versuri și colaborări cu poeme, proză scurtă și eseuri la diverse reviste. A obținut premii  naționale și un premiu internațional. A publicat volume de poezie, proză și eseu și a fost inclusă în antologii de poezie și proză: antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească la editura Herg Benet, realizată de Igor Ursenco și în Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume realizată de Ligia Diaconescu, editura Star Press, 2011. Este prezentă în câteva dicționare și istorii literare din județul Teleorman și din țară: O istorie critică a literaturii și a publicisticii din sudul extrem, editura Semne, București 2021, autor Ștefan Marinescu Vida,  Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni, realizată de Acad Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău, Chișinău, 2019, Antologia Balcanica.  Poeți români și din Republica Moldova, Brăila, 2017,  cu ocazia celei de-a 11 ediții a Festivalului Poeților din Balcani, Județul Teleorman, Dicționar bibliografic, autor Stan. V. Cristea, editura Teleormanul liber, Alexandria 1996, Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, autor Stan V. Cristea, editura Rocris, Alexandria, 2005. Colaborează cu eseuri stiintifice, poezie si proza la numeroase reviste literare: Pro saeculum, Alternante, Poesis, Luceafărul de dimineață, Contemporanul, Convorbiri literare, Oglinda Literară, Vatra Veche, Meandre, Faleze de piatră, 13 Plus etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

www.mariapostu.ro