Domnişoara Anişoara şi doamna Bombonica nu se suferă una pe cealaltă, dar amândouă iubesc bârfa. Sunt vecine de douăj’de ani, stau uşă-n uşă şi, sfidând antipatia reciprocă, doar noaptea le desparte.
Îşi încep ziua la domnişoara Anişoara, maestră în făcutul cafelei la ibric. Pe faţa de masă cu buline verzulii, două ceşti albastre cu flori galbene stau cuminţi pe farfuriile albe. Domnişoara Anişoara e drăgălaşă tare în rochia de casă lungă până la genunchi, al cărei model se asortează perfect cu ceştile, doar că e galbenă cu flori albastre. Doamna Bombonica, rotundă precum i-e numele, are un halat gri cu cordon roz (pesemne de la un alt halat). Greoaie, doamna Bombonica se strecoară între frigider şi masă pe taburetul de lemn, iar domnişoara Anişoara se aşază de cealaltă parte a mesei. Îşi apucă deodată, ca la un semn, ceştile de cafea, ţinând farfuriile sub cană şi sorb în tăcere. Nu le ţine mult însă:
-Fă, dădui ieri în lift peste vecina de la doi (doamna Bombonica s-a născut la malul Jiului), aia cu copilul…
-Da,deci aia cu optş’pe melioane la-ntreţinere.
-Care opt’şpe? Că se afişă şi aia pe martie, are aproape douăzeci.
-Şi?
-Şi i-o zisăi, fată, aşa de la obraz: „Păi, tu nu mai ai de gând să-ţi plăteşti întreţinerea?” Şi auzi, nesimţita dracu’, ptiu! Doamne, iartă-mă (îşi scuipă-n sân, făcând o cruce largă. Domnişoara Anişoara îşi face şi ea cruce odată cu ea), îmi zice „O să o plătesc, doamnă, când o să pot!” Auzi, fă, câtă nesimţire, da’ şi io nu mă lăsai: „Eu stau în blocu’ ăsta de douăj’de ani…
-Deci şi eu la fel! sare domnişoara Anişoara.
-…şi nu rămăsăi niciodată restantă la întreţinere. Şi pensia mea e mică, mai dau şi pe medicamente…” Liftul ajunse la trei şi aia coborî fără să mai zică ceva.
-Da, tineretul din ziua de azi nu mai are respect faţă de noi, ăştia bătrânii. Fată, deci mai bine nu mai mănânc o lună decât să rămân datoare la întreţinere, să mă vadă acolo toată scara! Mi-ar crăpa obrazul, fată!
Cele două mai sorb din cafele, pierdute în gânduri. Domnişoara Anişoara îşi aşază ciucuraşii de la papucii de lânică galbenă, croşetaţi de mânuţele ei. Doamna Bombonica îşi dă cu mâinile prin părul mov, făcut permanent.
-Ieri, când stăteam pe banca din faţa blocului, tu erai sus la taoletă, spune domnişoara Anişoara, a venit în spaţiul verde o duduie cu un câine, îl plimba pe acolo. Fată, deci i-am zis să-şi ia javra şi să se ducă altundeva, să nu ne umple nouă zona verde cu căcaţi. Fată, deci aia se uită la mine ca o idioată şi-mi zice că are pungă şi strânge după javra ei, lua-o-ar dracu’ s-o ia, Doamne, iartă-mă! (Amândouă îşi fac cruce largă iar). „Nesimţito care eşti, dragă, ce curaj ai să-mi răspunzi aşa! Şi nici nu stai în blocul ăsta! Eu stau aici de douăj’de ani…
-…şi eu la fel! sare doamna Bombonica.
-…şi tu să-ţi iei javra şi să te cari de-acilişa!” domnişoara Anişoara s-a-mpurpurat toată de enervare.
-Bine-i zisăşi, fă!
Cafelele sunt gata, cele două întorc ceştile cu fundu-n sus pe farfurioare, cu mare atenţie. Oricât nu i-ar plăcea ei de domnişoara Anişoara, doamna Bombonica se vede nevoită să recunoască, cu ciudă, că domnişoara Anişoara are un talent: acela de a ghici în cafea (pe lângă acela al croşetatului). Aşteaptă în linişte să se scurgă zaţul. Domnişoara Anişoara îşi ronţăie o unghie, doamna Bombonica îşi învârte cruciuliţa de pe lanţul de aur de la gât. Domnişoara Anişoara ridică uşor ceaşca, vede că s-a scurs, o aşază la loc şi face câte o cruce deasupra ambelor ceşti, mormăind din buze:
-Doamne,deci cât eşti tu de mare şi de bun, arată-ne şi nouă oleacă din bunătatea ta, ajută-ne, Doamne milostiv, să vedem deci şi noi una, alta, Doamne!
-Doamne-ajută!
Domnişoara Anişoara ridică ceaşca doamnei Bombonica. Aceasta îşi sprijină coatele de masă şi faţa-n mâini, atentă:
-Fată, deci, ia uite acilişa, că se vede un cal mare,parcă cu aripi (îi arată vecinei conturul cu unghia de la degetul cel mic. Doamna Bombonica beleşte ochii, apoi îi mijeşte, da’ nu vede niciun cal. Aprobă totuşi,nerăbdătoare). Calul ăsta, deci înseamnă o veste bună, îţi vine peste două puncte, care poate fi peste două ore, zile, luni sau ani, ştii. Deci şi dacă e înaripat, e veste de bani mulţi…la drum de seară, fată.
Concentrată, domnişoara Anişoara scrutează ceaşca, învârtind-o în sensul acelor de ceasornic.
-Uite, fată, deci acilişa se vede un M mare, îl vezi? Deci o femeie cu M, numele mic, sau numele de familie, sau porecla, deci o femeie cu M te invidiază, fată! Poate din cauză că ai bibilourile alea multe în vitrină acoloşa, nu ştiu cum dracu’ nu ţi s-au spart de atâta vreme, Doamne,iartă-mă! şi uite, fată, acilişa aproape de toartă, un nor, îl vezi, fată?
-Ce nor, fă? Parcă-i un căcat de câine, aşa arată! Burta grasă a doamnei Bombonica tresaltă ritmic sub hohotele de râs.
-… asta înseamnă, deci că e aproape un necaz… continuă domnişoara Anişoara neîntreruptă.
-Doamne fereşte, fă, de necazuri, stuchi-te-ar mâţele!
-Deci, fată, aşa-mi zice în ceaşcă, ce vină am eu? Da’ lasă, fată, că nu-i necaz mare, că nu-i un nor mare şi negru, e mai mult deci un contur, aşa…
-Da’ ce necaz să fie? Să vezi că ne taie iar ăştia din pensii, fă, nenorociţii dracu’, Doamne, iartă-mă!
Domnişoara Anişoara se uită şi-n ceaşca ei:
-Deci, uite, fată, şi la mine, noru’ ăla, ai dreptate deci, ne taie ăştia pensia. Şi uite, coloşa…Da’ ce s-aude, fată? Domnişoara Anişoara ridică ochii din ceaşcă, atentă la un hârşâit la uşă. Se aude şi un schelălăit uşor.
-Fă,sare doamna Bombonica,uitai să-ncui uşa şi ieşi, fă, căţelul din casă!
Amândouă se reped spre uşă, să-l lase pe Ţuţi, pechinezul doamnei Bombonica, să intre-n casă. Doar că javra dracului, Doamne, iartă-mă, nu se mai putuse ţine şi făcu pe prag un căcăţoi demn de un dog german de 50 de kile, căcăţoi în care au călcat deopotrivă, domnişoara Anişoara, cu papuceii galbeni cu ciucurei, şi doamna Bombonica, cu pâslarii ei albaştri.
36 de ani, din Braşov. Mai multe scrieri d-ale mele, pe D’ale mele, Facebook.
Trebuie să ne mai și amuzăm, e-adevărat. Totuși mi se pare un umor nițel cam forțat aici, poate și din cauza excesului de „fată” și „fă” care mă face involuntar să mă gândesc la o parodie (nu neapărat calitativă) pusă în scenă de „Mondenii” sau „Cronica cârcotașilor”.
Deci am gustat umorul pe ici pe colo :)
Pe linga ce spune Mihai, adaug ce cred eu ca e o greseala: limbajul povestitorului trebuie sa fie neutru, sau oricum altfel decit al personajelor. In nici un caz nu se poate folosi „douaj’de ani” (chiar la inceput), „doar ca javra dracului”. Altfel, povestitoarea apare ca o a treia ghicitoare in cafea, aflata linga cele doua.
E exact ca si atunci cind spui un banc. Tu, cel care spui, nu esti deloc implicat. Doar atunci poantele sint cu adevarat de efect.