Fiul cel bun – Pascal Bruckner

”Când sufletul este amenințat, forțele creatoare se risipesc.”(Ingmar Bergman)

Am așteptat atât de mult să citesc cartea aceasta, pentru că am vrut să demontez un mit: acela al pregnanței erotismului în literatura lui Pascal Bruckner. Erotismul nu constă atât în impregnarea paginilor cu detalii scabroase, cât în aluziile sexuale care împing imaginația cititorului către nebănuit. Așadar, când am deschis volumul, ceea ce m-a intrigat a fost motoul din incipitul lui, ce contrastează la nivel de interpretare cu imaginea sfioasă şi supusă a fiului și cea tânără și optimistă a tatălui, de pe coperta cărții. Fotografia este reală – așa cum reală este confesiunea autorului: o radiografie minuțioasă a aspectelor esențiale care i-au marcat dezvoltarea personală.
Al cui suflet este amenințat, totuși? Bineînțeles, ”amenințarea” sub care trăiește este expresia definitorie a ”fiului cel bun”, a lui Bruckner, așa cum a fost mai întâi. Copil. Născut la hotarul dintre viată şi moarte, cu un nume predestinat jertfirii, mielul pascal al tradiției creștine, autorul descrie atmosfera tensionată a căminului familial și, pe un plan secund, a celui conjugal.
Priviți retrospectiv, părinții sunt văzuți la intersecția reflecțiilor juvenile și a analizei lucide. Mama este femeia supusă, consecventă în cerbicia ei de a nu-și părăsi soțul, suportându-l cu tot cu toanele, cu promiscuitatea și violența lui instabilă. În contrast cu soția, tatăl ”e puternic, e uriaș”, un căpcăun coleric, un nazist întârziat, un intelectual ratat, un antisemit şi un xenofob care își va pierde fiul în lumea acesta a acceptării sincere a alterității pe care o detestă atât de mult.
Firul narativ este alert, autorul surprinzând unele momente-cheie și  insistând  asupra unor scene particulare, ca într-o piesă de teatru bine ticluită. În amintirea naratorului se succed mișcări de brațe spasmodice, lovituri barate sau încasate, farfurii împrăștiate pe jos şi pahare care în descompunerea sticlei opresc timpul și dejunul. Pascal privește scena prins în conflictul căruia nu-i poate modifica finalul, cu toate că îl anticipează. El se vede așa cum a fost: copil, adolescent, tânăr. Din ”micul servitor zelos al Domnului’, a cărui furie îndreptată spre exterior, către tatăl tiranic, îl îndemna să-i ceară lui Dumnezeu moartea părintelui, el va deveni un agnostic. Evoluția sa spirituală și profesională este atribuită libertinismului pe care îl experimentează în capitala Franței și influenței pe care au avut-o asupra sa  unii dintre marii intelectuali francezi ai secolului trecut: Roland Barthes, Vladimir Jankelevitch, Alain Finkielkraut.
Acest roman autobiografic, primul și ultimul de acest fel  din cariera lui Pascal Bruckner – îndrăznesc să cred -, atrage prin umorul cinic, rememorarea lucidă şi simțul subjugării familiale bine definit. O lectură de câteva ore care poate schimbă percepția noastră asupra relațiilor filiale. Dar mai mult de atât, este imaginea unui Paris cosmopolit aflat în zorii unei revoluții sociale și ideologice. Este mărturia emoționantă a acceptării și a iertării, pentru că timpul și moartea ne apropie de copilărie și de cei care i-au ghidat resorturile. Asta pare să spună Pascal Bruckner, care a rămas, până la final,”Fiul cel bun”.

Laura P.