Călătoria (Fragmentul integral din volumul „De mână cu bunica”)

Nu știu de când nu mai ascultasem cel de-al doilea cântat al cocoșilor. Oare fusese atunci când, plecând, seara, spre stâna baciului Haplea, împreună cu bunicul, ne rătăcisem, eu îmbătat de strălucirea astrelor, iar bunelu amețit de mulțimea gradelor de alcool contrafăcut, luat pe sub mână de la Gălbănoaia, ajungând acasă când bunica ducea vițica pe toloacă? Ori când fugisem, prin popușoi, pe la miezul nopții, ca să văd filmul Nemuritorii, iar gazdele, două fete, cam într-o ureche, mă provocară să mă joc „de-a nunta”, iar eu mă fâstâcisem atât de tare că m-au cuprins frisoanele vreo săptămână. „De, dac-ai jucat fără măsură…Așa-ți trebuie!” bolborosea bunica nemulțumită de așa prietenii, dar doftoricindu-mă cu ierburi culese de prin rarele ei peregrinări.
Așa era ea: mă dăscălea, fără a obosi, ceas de ceas, până când întunericul nopții se așternea peste viile Gostatului, acoperind și bujla în care locuia, de peste treizeci și cinci de ani (adusă din centrul satului de bunicul Costică, care tocmai se întorsese de pe front), dar îmi făcea toate hatârurile, permițându-mi toate năzbâtiile copilăriei și tinereții, interzise sau, măcar, cenzurate de părinții mei.
În dimineața aceea de iunie, cerul parcă-și făurise o aură azurie, ca un zid de apărare împotriva cetelor amenințătoare ale norilor. Bunica mă trezise cu glas duios, mângâietor, care-mi amintea de cireșele proaspăt culese în seara dinainte, ajutat de mormăielile deloc cuviincioase ale bunicului, care-și făcea de lucru pe lângă scară, mai mult încurcându-mă:
– Unde mai pleci Ileană, amu în toiul trebii? se prefăcea el că o ceartă pe bunica, care nici măcar nu era acasă, știind că vorbele lui, odată și odată, tot vor ajunge la cunoștința consoartei.   Ce vă trebuie vouă să vă duceți, cale de câteva ore, ca să vă zgâiați la niște oase îngălbenite de vreme? mă luă el și pe mine la rost. Mai bine v-ați duce să-l vedeți pe Ceaușescu, c-am auzit că vine mâine pe la Hîrlău!
– Păi, îi răspunsei eu din vârful pomului sângeriu, parcă matale nu te închini noaptea la icoanele sfinte… De ce te mai chinui să faci metanii, dacă nu-ți pasă de sfinții din calendar?
– Ei, nu-mi pasă, se apără bunicul, întărind scara cu țărâna adunată de la prașila recentă, eu cred în Dumnezeu, dar nu-mi pasă de sfinții lui de pe pământ! Nu mai există sfinți mai aproape de Suceava?!Uite, târgul nostru-i mai aproape!
În realitate, supărarea lui era izvorâtă de apropiata plecare a bunicăi la sora ei, Monica, care locuia în apropierea vechii Cetăți de Scaun a Moldovei. În fiecare vară, o ajuta la C.AP., întorcându-se încărcată de rodnicia pământului și hărnicia oamenilor locului, care, parcă erau mai bogați decât cei de prin părțile noastre. Cum bunicul nu se înțelegea cu cumnații, e de la sine înțeles că nu prea avea ce căuta pe-acolo, așa încât, de la jumătatea lui iunie începeau certurile și bruftuielile, cuprinzând toată casa, ajungând, chiar, și la urechile vecinilor.
– Să nu te prind că și anul ăsta pleci la soră-ta și mă lași singur cuc! începea, întotdeauna bunicul, în timp ce-și înnoda nițele opincilor, grăbindu-se să ajungă la sectorul zootehnnic, unde-l așteptau tovarășele lui mulgătoare.
Bunica se întorcea pe partea cealaltă a patului, prefăcându-se că nu-l aude. De-abia după ce ecoul pașilor lui se stingeau în rourii dimineții, iar lătrăturile câinelui vecinului Burlacu îl conducea, cale de câțiva metri, până la fântână, bunica îi răspundea, strâmbându-se:
– N-ai să chei tu două săptămâni! O să te îndrume bunul Dumnezeu! se încredința ea, urnindu-se din pat ca să zorească împlinirea treburilor zilnice.
De fapt, după ce-am crescut, am constatat că cea mai mare grijă a bunicului n-o constituia lipsa bunicii, ci faptul că nu știa să gătească! „Bărbatul e menit cu lucrul pe-afară!” mormăia el înciudat, atunci când, rugat de bunica să deretice prin casă, mai întotdeauna spărgea câte-o strachină ori vreo altă „bucată de sticlă colorată”.
– Cum bunico, o întrebam eu, în timp ce legam strâns traista, ajutând-o să o așeze pe umerii firavi, nici măcar omletă sau cartofi prăjiți?! Asta face și un copil de grădiniță! mă minunai eu, pioner în clasa a treia, socotindu-mă mare bucătar, de când o ajutasem pe mama și pe bunica să facă magiun și tocană de bureți.
– D-apoi voi nu știți ce zace în mintea lui, începea ea să se vaite, socotindu-mă sol pentru părinții mei, așa l-a hărăzit Cel de Sus! Peticit, nevolnic, dar din cale-afară de fudul, începea ea să înșiruie defectele soțului, începând de la naștere și ajungând, după vreo jumătate de ceas, înapoi de unde a început, și, pe deasupra, căpcăun și necredincios!
Eu doar zâmbeam mânzește, dar bunica, veșnic neîncrezătoare, mă privi, pe sub ochii albaștri, așteptându-mi aprobarea. Văzând că nu scot o vorbă, începu să mă zorească:
– Hai mai repede că ne-apucă noaptea! mă îndemnă ea, deși noaptea nu fusese învinsă de zorii zilei. Ți-ai legat strâns șireturile? Ai pus totae hainele? Și flaneluța de lână? Știi că pe le ei e mai răcoare… N-ai uitat șapca? se interesă ea, nedorind ca vreo scăpare de-a mea să-i zădărnicească zilele petrecute la Suceava.
După ce toate viețuitoarele ogrăzii erau hrănite, timp în care eu trebuia să verific adăpătorile – „ca să nu chiară(piară) bietele de ele de sete”, bunica încuia ușa de la casa cea mare și de la hâj(magazie), apoi, făcându-și trei cruci spre răsărit, mă îndemna s-o urmez pe cărarea îngustă ce da la ulița mare.
Abia se zărea de ziuă, iar cocoșii începură să-și facă de cap, stârnind larma câinilor și a orătăniilor. Bunica mă prinse de mână și, amândoi, ca două fantasme, străbăteam întunericul ce cuprinse dealul, făcându-ne, cu grijă, loc, prin roua bogată a dimineții și  prin desimea sălciilor de pe malul Bahluiului.
Am ajuns uzi la șosea, dar bunica, prevăzătoare, rostuise ca să schimbăm cizmele de gumă cu încălțări mai ușoare: mie îmi cumpărase teniși chinezești, albi, ca spuma laptelui, iar ea se încălță cu o pereche de sandale, pe care dăduse, după spusele ei, două sute de lei. „O avere!” se minuna ea, ducându-și degetul arătătător la buze, ca să n-o deconspir năzurosului ei soț.
Când și când câte-o „mașină mică” ne arăta că suntem pe o șosea adevărată, stropindu-ne cu picuri mici, îngălbeniți de colbul înmuiat.de pe marginea potecilor făurite de mulțimea navetiștilor.
– Uite, îmi arătă ea o hală mare, aflată la marginea unui rând de căsuțe, încovoiate de trecerea anilor, asta-i clădirea fabricii de conserve… iacă-tă c-am ajuns și noi în târg! se minună bunica, satisfăcută de plănuirea călătoriei, nedezlipindu-și mâinile ei moi de palmele mele mereu umede.
„Dar nu aveam nici cea mai mică emoție!” mă împotrivii eu fără glas. „De câte ori nu mai ajunsesem, împreună cu matale ori, mergând țanțoș, în căruță, de-a dreapta bunicului, până în marginea orășelului! Ba, chiar, o dată, mă furișasem pe lângă haldanii din hatul(hotarul) grădinii, trecusem puntea și, cu luare-aminte, ca să nu mă zărească tanti Mărioara sau vreo altă vecină aprigă de-a matale, alergai, pe malul apei, până în dreptul Podului Contăș, de unde mă fugăriseră îndărăt pietrele aruncate de găliganul lui Druc…”
– Vai de mine, se opri ea, înspăimântată, dar eu n-am știut nimic! Și cum ai scăpat?
– Ehei, mă ridicasem eu în vârful picioarelor, l-am pocnit c-o piatră-n cap și m-a lăsat în pace!
Bunica îmi mângâie, drăgăstos, țeasta tunsă „chilug”, preocupată de procurarea biletelor de călătorie. Minciuna fusese rostită, clar și răspicat, așa că nu mai puteam să dau înapoi. De fapt, simțind primejdia, o tulisem înapoi, îngăimând: „Prostul dracului, începusem eu să mă și înfoi în pene, la adăpostul câtorva zeci de metri și a porumbului înspicat, dacă nu mi-ar fi fost frică de pietroaiele aruncate, ți-aș fi dat și ție un ciubuc din marginea târgului!”
Da, ciubucul și înghețata de casă, luate de la poarta unei vechi locuințe evreiești, mi-au marcat o bună parte a copilăriei! Dar, astăzi, era prima oară când aveam să trec peste mirosul mititeilor perpeliți la birtul „La Găină” ori al animalelor vândute în obor, ca să ajung la biserica Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Și câte povești nu-mi depănase bunica, în nopțile lungi de iarnă, când bunicul era „de noapte” la sector, iar noi, înfofoliți în plapuma de lână, ascultam, înfiorați, șuierul crivățului, care, parcă, răzbătea până la butucii aprinși din sobă!
„Ce grozăvii mai pătimiseră bieții români din pricina necredincioșilor!” auzeam vocea ei molcomă, înfiorată de pedepsele îndurate de bieții creștini. Apoi, la insistențele mele, în ciuda oboselii de peste zi, continua firul poveștilor, auzite de pe vremea când fusese slugă la casa preotesei: „Dar se iviseră și la noi conducători de ispravă, care căutau să-i arunce pe dușmani peste munte și mare… Așa era și Alexandru cel Bun, din familia Mușatinilor, care, auzind cum osemintele sfântului erau întinate de necredincioși, le răscumpără, cu sute de pungi, pline cu galbeni de aur, aducându-le la noua biserică, construită în Cetatea Sucevei.De-atunci, credincioșii se roagă la racla sfântului, vrând să dobândească sănătate, putere ori mai știu eu ce…”
Autobuzul cu burduf se puse în mișcare, scârțâind din toate încheieturile. Pe marginea drumului, puținii drumeți se uitau, cu invidie, la chipurile noastre zâmbitoare. „Ce-aș da și eu să fiu în locul tău!” parcă-mi spunea un bătrân, care-mi făcuse cu mâna, dindărătul porților mari ai fabricii de brânzeturi.
Cu cât ne apropiam de centrul orașului, steaguri tricolore fluturau pe fiecare stâlp, iar grupuri de oameni coborau din remorcile tractoarelor, adunându-se, la ordinele unui milițian, în spatele unor garduri de metal, care zăngăneau, necontenit, la perindarea continuă a oamenilor.
– Astăzi vine tovarășul Ceaușescu! ne informă, cu o voce, prefăcut dezinteresată, șoferul.
– E prilej de mare bucurie, uăi Fănică! se băgă în vorbă un ins mărunțel, care, la îmbarcare, dăduse din coate, ca să ocupe scaunul din dreapta șoferului. Să vezi ce de mâncare se va aduce la alimentară!
– Fugi de-aici bade, îl repezi șoferul, căznindu-se să-și aprindă o țigară, n-o să pupăm nimic, căci de-aseară cară șefii cu portbagajele!
– Ia mai lasă gargara și te ține de volan! îi atrase atenția un tinerel, îmbrăcat la costum gri deschis. Ai văzut tu cine ce căra, se rățoi el, că de-abia îți puteai duce grăsimea, de beat ce erai!
Șoferul nu se sinchisi prea tare de vorbele grele aruncate, scăpă o înjurătură printre dinți și opri autobuzul în stație. Dar, înainte de a se buluci oamenii, în fața mașinii se proțăpi un milițian, care-l chemă la el pe nemulțumitul Fănică. Călătorii, dornici de a afla ce taine-i leagă pe cei doi, se ridicară în picioare, fiecare dându-și cu părerea:
– Aha, se auzi vocea plângăreață a unei precupețe de usturoi, îl înhață și pe omul ista bun! Și de câte ori n-a oprit el la Copălău să mă ia, deși era cu mașina plină! îi luă ea apărarea.
– Lasă, că așa-i trebuie, hoțului! răbufni o voce groasă din spatele autobuzului.Cine-l pune să uite să taie bilete!
– Poate are și el copchii acasă de crescut! auzii și vocea firavă a bunicii.
– Dar eu n-am, îi răspunse furios mărunțelul, părăsindu-și scaunul, cinci băieți am mătușă, dar n-am pus mâna pe bunurile poporului!
– Taci din gură, Costache, rosti șoferul, prevenitor, că te mai aude cine nu trebuie și nu știu pe unde-ți scoși cămeșa. Oameni buni, se adresă el tuturor călătorilor, coborâți aici, căci autobuzul trebuie să meargă în altă parte!
Un vacarm se stârni în hardughia motorizată, acoperind puterea motorului. Oamenii îi cereau socoteală șoferului, care ridica neputincios din umeri, arătând spre milițian:
– Ordinul Partidului, fraților! se apără omul, făcând cu ochiul spre omul legii.
– Haida uăi, coborâți mai repede că pun ghioaga pe voi! se rățoi milițianul, rânjind satisfăcut. Ordin de la împărăție!
– Și noi, se adresă politicos tânărul aranjat, cum ne putem continua călătoria? Avem și noi interesele noastre…
– Mai presus de ale Partidului? se arătă mirat milițianul. Vezi să nu te iau la secție și să-ți verific toate interesele! hohoti el, aclamat de majoritatea zâmbitoare a oamenilor.
– Și banii, se interesă mărunțelul, cine ne despăgubește? Că avem și noi familie…
– Tacă-ți gura, Costache, se auzi vocea amenințătoare a omului cu chipiu albastru, căci, dacă mă superi, o să-ți vezi familia la paștele cailor!
– Doamne iartă-i! se închină, evlavios, bunica, despinzându-și degetele înțepenite din încleștarea mâinii mele.
– Ce-i mătușă, se tulbură și mai tare milițianul, de te cutremuri așa de tare, doar nu l-ai văzut pe dracu! Marș afară cu toții și așteptați alt mijloc de transport! Fănică, îi atrase el atenția șoferului, repede-te la Cotnari, ca să-i iei pe cei de la Combinat!
– Am înțeles, tovarășe comandant! se grăbi șoferul să se facă nevăzut din fața omului legii.     Oamenii rămași în stație priveau deznădăjduiți, neștiind cui să se adreseze pentru a-și continua călătoria. Murmurul mulțimii atrase atenția câtorva bărbați eleganți, care tocmai coborâseră dintr-o mașină neagră. Cei cinci bărbați se apropiară de milițian, luându-l la rost pentru forfota mulțimii.Omul legii, roșu la față, se chinuia să le explice motivele oamenilor, dar, din gesturile lor, se vedea că „tovarășul comandant” o să ajungă, „dac-o să aibă vreo proptea mare”, în vreun post de poliție, pitit pe la marginea câmpului.
Cu fruntea nădușită, el se întoarse pe călcâie, salută grupul celor cinci – „sigur securiști din Capitală”, apoi, apropiindu-se de oamenii lăsați de izbeliște pe trotuar, îi luă la rost:
– Din cauza voastră, iaca-mi pierd eu pâinea! Încolonarea și, fără nici o vorbă, ne îndreptăm spre stadion! După ce-o pleca Tovarășul o să vă întoarceți și voi la treburile voastre! Hai, mai repede, înainte marș! comandă el furios.
La început, mulțimea se oprise locului, mută de uimire de întorsătura nefirească a lucrurilor. Sunetul prelung al fluierului milițianului îi trezi din letargie. Mergeau ca roboții, alături de alte grupuri compacte de oameni, aduși cu fel de fel de autovehicule, mai vechi ori mai noi. Doar privirile rătăcite și înspăimântate îi deosebeau de mașinăriile minune, care așteptau, din zi în zi, după comunicatele Partidului, scrise cu litere de-o șchioapă, să ajungă pe Lună ori pe planeta Marte.
Ajunși la stadion, fuseseră din nou încolonați, pentru a acoperi toate laturile pistei de atletism. Pe zgura pistei, se adunară laolaltă, grupuri de pioneri, uteciști, muncitori și funcționari, alături de un pluton de gărzi patriotice, toți nădușind în așteptarea Conducătorului. În spatele fiecărui grup, cu bastoanele de cauciuc la vedere, câte zece milițieni păzeau oamenii,  îndemnându-i să strige sloganurile afișate pe panourile înșirate pe marginea terenului de joc. Degeaba se împotriviseră unii, refuzând să strige ori făcând bășcălie de regulile cotidiene, căci, pe loc, răsăriseră, ca din pământ, figuri necunoscute, îmbrăcați civil, care-i escortau la ieșirea din stadion, bruftuluindu-i și împingându-i spre cele două dube cu numere de București.
Deodată, rafale de vânt se abătuseră asupra mulțimii, stârnind panică printre purtătorii de șepci sau pălării, dar și pentru părul fetițelor atent și îndelung aranjate. Bunica începu să-și facă, din nou, cruci mici, uitându-se, cu coada ochiului la cel mai apropiat „însoțitor”. Mâna ei se răcise, stârnindu-mi și mie frisoane. Elicopterul coborî spre centrul dreptunghiului verde, aterizând, cu mișcări încete, dar sigure, în cercul alb.
Doi vlăjgani îl însoțeau pe Nicolae Ceaușescu, ferindu-l de vârtejul elicelor. Îl conduseră spre o scenă, improvizată chiar lângă vestiarele jucătorilor, unde era așteptat de personalități locale, toți aduși din spate, care se ploconeau în fața Conducătorului Suprem.
– Bă, dar mic mai e Tovarășul! se miră Costache cel mărunțel.
– Tacă-ți fleanca, uăi! îi atrase atenția milițianul nostru. Unul dacă mai vorbește, amenință el, va ajunge la Canal!
– Dar Tovarășul nu are nevastă? mă prefăcui eu surd la amenințările omului legii și imun la pișcăturile binicii, gândindu-mă că n-are ce căuta un copil la marea construcție socialistă.
– Tu crezi că președintele nostru e ca voi? se răsti milițianul, ștergându-se de sudoare. Ei se plimbă prin toate locurile, iar, seara, se întâlnesc cu miniștrii și dau ordine: uite, baba asta n-are coșgiug… să-i dăm, domnule, că n-are nic dinți în gură, lui Fănică, fiindcă mai șterpelește ceva mărunțiș, o să-i dea vreo doi ani la ocnă…
– Dar matale, tovarășul milițian, nu vrai nimica? se    interesă bunica.
– Lui Nechifor milițianul, răspunse el militărește, o să-i dea un grad în plus!
– Taci, uăi Vasile, că n-auzim ce spune Tovarășul! îl admonestară milițienii din ultimul rând.    După o clipă de liniște, stadionul se umplu de țipetele oamenilor. Nicolae Ceaușescu își terminase discursul, în aplauzele frenetice ale mulțimii. În cinci minute, scena se goli, iar oamenii Sfatului Popular îl conduseră la elicopter, în uralele necontenite ale spectatorilor. Din spatele milițienilor, oamenii încercau să se apropie de președinte și să-i înmâneze scrisori, în care-și scriseseră păsurile, dar puține ajungeau în mâinile oamenilor lui, fiind luate, cu discreție, de miliția locală.
– Bunico, o trăgeam eu de mână pe bunica, mai mergem la Suceava?
– Unde să ne mai preumblăm, copile, se arătă ea blazată, nu vezi că și-a băgat Necuratul coada și ne-a întors planurile?! Hai, mai bine, să cumpere bunica două sute de grame de parizer și un chil de roșii, dac-o să mai prindem, cu-atâta amar de lume…
– O să găsești mizel pe la toate alimentarele, mătușă, o încurajă Costache, apucând o pancartă uriașă, căci s-au burdușit rafturile magazinelor! Măcar cu-atât să mă aleg și eu pe ziua asta! îmi făcu el semn cu ochiul, arătându-ne bucata de lemn de brad, acoperită cu pânză roșie.
– Hai, băiete, îmi prinse bunica din nou mâna dreaptă, aruncându-și traista pe umăr, să ne omenim și noi! De-amu, oftă ea, mai ajungem la Sfântul Ioan, când o să ne ajute Cel de Sus…Hai, mă zori ea, c-acușica se întoarce bunică-tu și ne dă lipsă la apel! zâmbi ea, căutând să scape, mai repede, din înghesuiala mulțimii.
Amiaza ne găsi gâfâind, în timp ce urcam dealul, care ajungea până înaintea prispei căsuței bunicilor. Găinile ne primiră cu cotcodăciri ironice, iar pisoii se întortocheaseră printre picioarele noastre, stârnind mânia câinelui prins în lanț.
Mai rău era cu bunicul, care ne aștepta înaintea cuptiorașului, încântat de insuccesul călătoriei noastre. Mestecând mămăliga, ne pofti, ceremonios, pe scaunele improvizate, împrejurul mesei de stejar, apoi, așteptă tânguirile noastre. În zadar, căci bunica, ostenită și necăjită, nu mai dorea să vorbească despre peripețiile zilei, știind că, între timp, bunicul a aflat, prin cine știe ce binevoitori, despre eșecul călătoriei.
– Nu ți-am spus eu, Ileană, să te liniștești, acasă, o interogă el, cu blândețe prefăcută, căci mâine avem de strâns fânnul ăla de pe deal?! Mi-a povestit Fănică, când se întorcea cu oamenii de la Cotnari… Am crezut că v-a luat Ceaușescu cu el în elicopter, ca să vă duceți la Suceava! se porni el să râdă zgomotos, în timp ce bunica, rușinată de veselia bărbatului, îmi luă mâna, parcă dorind să-mi promită succesul viitoarei călătorii. „Și nu uita de înghețată și ciubuc!” mă pomenii eu că-i aduc aminte bunicii de dulceața copilăriei.

Dumitru Hriscu