Yoghinul

Uşa Yoghinului este una dintre puţinele uşi ieftine care mai există. Majoritatea sînt acum din stejar, sau măcar imitaţie. Uşa Yoghinului arată ca o uşă comunistă. Ca şi cum nu-i nimic de furat de partea cealaltă, ca şi cum s-ar afla numai bunuri de uz comun acolo: scule, chimicale de curăţat mizeria de pe pereţii exteriori ai blocului, lopeţi pentru dezăpezit, vaselină pentru cablurile de la lift.
Deschide mama lui, o femeie micuţă, la vreo cincizeci şi ceva de ani, o figură tipică de gospodină.
Întotdeauna m-am mirat că arată aşa. Mai demult, prima oară cînd am sunat la uşa lui – am fost chiar convins că greşisem adresa. Mă aşteptasem să apară o fostă hipioată a primului val (Joan Baez, Janis Joplin, Joni Mitchell) momentan uşor îmbătrînită, dar neapărat cu un păr lung, o cămaşă înflorată, şi-un zîmbet relaxat pe buze. Aşa cum trebuia să arate o mama de yoghin care uimise tot cartierul cu figurile şi contorsionările sale!
“A spus să nu-l deranjăm, dar cred că pe tine se bucură oricînd să te vadă.”
Am intrat în dormitorul lui. Nu e prima dată cînd mă primeşte cu spatele. Stă în lotus cu spatele spre uşă. Nu-i pasă că poate fi surprins aşa, nu-l interesează cum arată, ce gîndesc alţii despre el, dacă e ironizat sau admirat, nu e atras de nimic din ce-ar interesa pe-un tip obişnuit de vîrsta lui. Yoghinul se află în cu totul alt univers. Yoghinul este singurul meu prieten extraterestru şi cînd sînt copleşit de chestii lumeşti, cea mai la îndemînă alinare pe care o am, este să mă aşez un pic lîngă el.
Visul lui e să facă o excursie în India, dar nimeni nu-l încurajează în direcţia asta. Şi amicii şi părinţii, toţi ştim că dacă pleacă acolo, Yoghinul nu se va mai întoarce în Dristor niciodată.
O muzică de ambianţă, în surdină. Camera, văruită în alb. Yoghinul este brunet, slab şi osos. Există tipi slabi cu oasele delicate, dar la Yoghin toate oasele ies în evidenţă, începînd cu proporţiile cutiei craniene. Capul i-e mare cît un dovleac. Umerii, laţi. Cutia toracică, deasemenea mare, ca a unui înotător (sau scufundător mai degrabă), dar din cauză că restul corpului nu e deloc cărnos, iar gîtul aproape inexistent, pare că prezintă o nedesluşită diformitate. Un trup atavic sau dacă nu, cu siguranţă ascetic.
Yoghinul nu are nici măcar pat. Doarme pe o împletitură fină, din bambus.
Lîngă el, se află o coală de hîrtie pe care scrie: “Nu deranjaţi / test în curs de derulare”. Sună ca într-un laborator unde se fac teste de fiabilitate, numai că aici, toate testele se fac pe el. Precauţia asta şi-o ia de cînd a intrat cineva peste el în timp ce exersa nişte tehnici avansate din care revenirea bruscă poate cauza accidente vasculare.
Pasiunea pentru yoga l-a găsit pe la şapte-opt ani cînd i-a căzut în mînă o carte mai ciudată, cu titlul “India Secretă”. E semnată de un englez care, pe la 1930, străbate India, scriind despre întîlnirile sale cu cei mai buni guru şi fachiri ai vremii. Demostraţiile lor, descrise în paginile cărţii cu lux de amănunte, întrec orice imaginaţie.
Cînd am citit-o la rîndul meu, m-a impresionat o singură poveste. Autorul, însoţit de un mare maestru se plimbă printr-o grădină însorită, relaxîndu-se şi discutînd idei filozofice. Brusc, sînt martorii unui mic accident. O pasăre se izbeşte de geamul unei sere şi cade fulgerată la pămînt. Se zbate cîteva secunde, apoi rămîne nemişcată. Scriitorul o culege în palmă, întristat să constate că, într-adevăr, micuţa vieţuitoare îşi dăduse ultima suflare. Izbitura îi fusese fatală. Cu un gest, marele maestru cere scriitorului să depună mica vietate între palmele sale. O ia cu grijă şi o ţine cîteva secunde în bătaia unei raze de soare. Pasărea e acum în palma lui, pe spate, cu picioruşele în sus. O atinge uşor cu degetele de la cealaltă mînă, pe gît şi pe stomac, repetă mişcarea de cîteva ori şi, ca prin minune, pasărea începe să mişte, apoi scutură din aripi şi îşi ia zborul.
Eu cred că aceeaşi poveste l-a impulsionat şi pe Yoghin, la vremea aceea, să caute alte cărţi de acest gen pe la bibliotecă şi prin librării. În generală, el petrecea mai mult timp citind manualele de yoga decît pe cele de şcoală. Apoi devenise din ce în ce mai pasionat.
Îmi amintesc de exemplu de-o conversaţie avută odată cu el pe stradă. Ne întîlnisem întîmplător şi nu ne văzusem de ceva vreme…
“Yoghinule, cum îţi merge?” întrebasem, curios. Ai trecut şi tu bacul? Ai dat la vreo facultate?”
“Sînt în anul doi.” spusese calm, în stilul lui, un pic sobru.
Mă mirasem, cum nu-l ştiam atît de genial la şcoală încît să fi sărit primul an de facultate, dar n-am spus nimic. Am continuat să-l întreb, de una, de alta. Pînă la urmă, din discuţii reieşise că era în anul doi la avansaţi, dar nu la vreo facultate, ci într-o comunitate de yoga, care – îmi destăinuise tot el – era foarte respectată şi unde era îndrumat de un mare maestru, excepţional de înzestrat. Părea foarte încîntat, niciodată nu-l văzusem atît de mulţumit: parcă luase cu media zece la Cibernetică, cu serviciul şi viitorul asigurat.
Şi uite că asta este culmea ironiei: nici facultatea nu mai garantează vreun servici sau vreun viitor strălucit, dovada cea mai bună sînt chiar eu. Yoghinul e mult mai împăcat şi mai realizat decît mine. Este mult mai în formă decît mine. Prin tehnicile lui doarme numai cîteva ore pe noapte şi totuşi e întotdeauna odihnit. Are chiar şi o prietenă stabilă – colegă cu el la avasaţi, tot în clasa de yoga.
Apoi părinţii lui nu s-au despărţit, nici măcar nu cred că s-au certat vreodată. Sînt întotdeauna amabili, atît cu el cît şi cu prietenii lui. Nu par să fie nemulţumiţi în nici un fel, l-au acceptat aşa cum este. Ba eu chiar cred că uneori îl privesc exact ca pe un mic sfînt. La urma urmei, asta-i şi părerea mea despre el. Yoghinu-i un fel de sfînt şi cu siguranţă s-ar încadra mai bine în peisaj în India decît aici. Caracterul lui e complet nepotrivit cartierului nostru. Dacă o să am bani vreodată, chiar eu o să-i cumpăr biletul de avion spre Calcutta.
Nu ştiu deloc ce destinaţie mi-aş lua mie.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.