Instruirea (prima parte)

1.

Mergeam să mă ascund acolo, în acea cutie din scânduri pe care Ticu mi-o construise înainte să plece în armată. Era un loc numai al meu, ca un buncăr cu pereții de oțel unde mă retrăgeam în caz de furtuni puternice. Dar realitatea era că un singur picior ar fi putut dărâma scândurile acelea putrezite și singurele furtuni de care fugeam erau furtunile verbale dintre tatăl meu și femeia aceea căruia oamenii îi spuneau mamă vitregă iar eu îi spuneam tanti. Intram în cutie, îmi băgam degetele în urechi și cântam cu glas tare du-da-duu-daaa-duuu-da-duuu până când mi se usca gura și mă duceam să beau apă.
Nu știu de când m-am gândit să fug de acasă, cred că la puțină vreme după ce au venit să îl ia pe Ticu. El nu mai era ca să mă apere, ca să îl potolească pe tata și să îi taie drumul când avea de gând să se ducă la cârciumă. La cei nouă ani ai mei, nu puteam să fac nimic, decât să mă ascund în acea cutie din scânduri așezată dincolo de gard, spre câmp, unde nu m-ar fi găsit nimeni care ar fi avut de gând să mă caute.
Chiar tâmpit nu eram eu, altfel nu m-aș fi gândit, atunci când am plecat, să las un bilet unde să scriu că am plecat de acasă și că nu trebuiau să mă caute, că oricum nu m-aș mai fi întors nici mort.
Plănuisem totul cu atenție, furasem destui bani de prin casă ca să îmi ajungă pentru bilete și pentru mâncare. Nu luasem cu mine decât ghiozdanul de școală unde îmi pusesem niște ghete de schimb, câteva haine și o hartă a României pe spatele căruia îmi notasem traseul și alte detalii folositoare. Până la unitate la Ticu era distanță mare, dar nu mă speria.
Am fugit până la stația de autobuz, mi-am luat bilet și mi-am găsit un loc. Am cerut indicații cum să ajung pe urmă la gară, m-am întins pe vârfuri ca să par mai înalt când mi-a venit rândul la casa de bilete și am cerut cu glas serios un bilet doar dus către Galați.
Femeia cu păr gri și ochelari cu ramă galbenă m-a întrebat dar tu ești singur?
I-am spus sigur pe mine nu, părinții mei sunt acolo, la magazin, ne grăbim și m-au trimis pe mine să cumpăr biletele, că sunt băiat mare de acum.
În mod fericit, găsisem un cuplu între două vârste spre care am arătat. Cum se strânsese deja o coadă mare în spatele meu, femeia nu și-a mai bătut capul cu mine.
Nici în tren nu am fost ferit de curiozitatea unora. Avusesem totuși norocul să mă pun lângă un bătrân gras care își trăsese căciula peste ochi și a sforăit până la capătul călătoriei. Conductorul și-a imaginat poate că noi călătoream împreună, căci nu m-a luat la întrebări.
Am ajuns în Galați și acolo câțiva cetățeni amabili mi-au arătat încotro se afla unitatea militară, ba unul chiar s-a oferit să mă ducă până acolo cu mașina dar nu mi-a plăcut fața lui și felul în care vorbea. Nu aveam și-așa încredere în străini.

2.

După ce am stăruit de mai multe ori că vreau să îl văd pe fratele meu Ticu, fără să mă intereseze în nici un fel că vizitele se fac în week-end, mă găgăuță, așa cum se străduia să mă facă să înțeleg militarul aflat de pază la intrarea în unitate, a fost chemat un ofițer – aveam să aflu mai târziu că era ofițer.
Ia spune-mi, pe cine ai venit să vezi?
Pe fratele meu Ticu, domnule.
Ești singur?
Aceleași întrebări care mă scoteau din sărite, așa că am spus cu o voce plângăcioasă eu am venit să îl văd pe Ticu, știu că este aici, de ce nu pot să îl văd?
Ofițerul s-a uitat la subordonat și i-a spus în felul ăsta nu ne înțelegem cu el, îl voi lua cu mine, nu trebuie să știe nimeni. Îți rămân dator.
Permisie pentru două zile? și-a încercat norocul militarul.
Bine, dar o să le aleg eu.
Vă mulțumesc, să trăiți!
Ofițerul mi-a poruncit să îl urmez și am mers înapoia lui până la o clădire veche unde am intrat într-o cameră. Mă gândeam, nu știu de ce, poate din cauză că seriozitatea bărbatului mă făcea să vreau să plâng, la cutia mea din scânduri, cutia mea sigură, neștiută de nimeni care putea să mă supere sau să îmi facă rău.
Stai aici cuminte, până mă întorc cu fratele tău, mi-a spus el. Care este numele tău de familie?
Dorneanu, domnule.
M-a regăsit exact așa cum mă lăsase și când l-am văzut pe Ticu venind în spatele lui m-am chinuit să rămân serios, să nu fug să îl iau în brațe. El se uita la mine încruntat și curios.
M-a întrebat ai venit cu bătrânul?
Așa îi spunea el lui tata, niciodată altfel, pentru el era bătrânul și atât.
Fiindcă eu tăceam, Ticu a zis cu supărare mă, tu ai fugit cumva de acasă?
În acest timp ofițerul stătea și ne urmărea în tăcere, cu fundul cocoțat pe marginea biroului și brațele încrucișate. Din cauza lui aș fi refuzat și mai departe să vorbesc, dar bătusem atâta drum să îl văd pe fratele meu iar el mă certa acum.
Am zbierat eu nu mă mai întorc acasă, poți să mă gonești de aici dar acasă nu mă duc și dacă mă duci cu forța acasă eu tot o să fug. Vreau să stau aici cu tine.
Ticu și cu ofițerul s-au privit.
Nu poți să stai aici, a spus Ticu, nu ai voie, ești civil și pe deasupra și minor. Va trebui să te întorci acasă, o să stai cuminte până mă eliberez eu și să-i spui bătrânului și scroafei ăleia că dacă se ating de tine vor avea de-a face cu mine. Gavrile, i-a vorbit el ofițerului, te rog aranjează tu să ajungă acasă cu bine.
M-am prins cu amândouă mâinile de o bară de metal care trecea pe lângă perete și am strigat nu mă duceți acasă, nu vreau să mai stau acolo, Ticule, ai promis că o să ai grijă mereu de mine și m-ai mințit, ești un mincinos, Ticule, un mincinos și poți să mă bați dacă vrei, puteți să mă bateți cu toții dar eu acasă nu mă duc, nu mă duc și gata.
Ofițerul a venit și m-a bătut prietenește pe umăr.
Mi-a spus stai liniștit, nu o să mai dea nimeni în tine de-acum încolo. Haide, potolește-te, vrei? Îți promit că nu te voi trimite acasă.
Înțelegeam că el era cel care lua deciziile acolo, așa că l-am ascultat și am dat drumul barei de metal. Cu mânecile hainei, mi-am șters lacrimile apărute din cauza furiei. S-a căutat în buzunare și mi-a întins un baton cu ciocolată. M-am uitat la Ticu și el mi-a făcut semn că pot să îl iau. I-am mulțumit politicos ofițerului.
Cum crezi că ai să o scoți la capăt, Gavrile? l-a întrebat Ticu. Ce îți închipui că se va întâmpla dacă vom fi prinși?
Asta ți-e recunoștința, mitocane? Lasă că găsesc eu o soluție. Haide, ia-l puțin la plimbare pe frățior, cred că aveți să vă spuneți multe. Pe urmă vii cu el aici, înapoi. Cred că îi vom improviza un culcuș aici până ce ne dăm seama ce este de făcut.
Ajunși afară, Ticu mi-a răvășit părul cu degetele. Aveam în continuare ciudă pe el.
Îmi pare rău că m-am purtat așa, a spus el, dacă te-ai putea pune în locul meu ai înțelege. Dar o să ieșim noi cumva din beleaua asta. De-acum o să fiu tot timpul lângă tine, nu ai de ce să îți mai faci griji.

Damian Ottis

„Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și cea în care afli de ce.” – Mark Twain