Meridianul sângelui sau Amurgul purpuriu al Vestului (Blood Meridian or the Evening Redness in the West) este cel de-al cincilea roman scris de Cormac McCarthy, publicat pentru prima dată în anul 1985 la prestigioasa editură Random House. Pentru cine n-a auzit de McCarthy, deși, din poziția de candidat cu șanse reale la Premiul Nobel pentru Literatură, numele său n-ar trebui să fie o necunoscută, acesta este considerat unul dintre cei mai mari scriitori nord-americani în viață (alături de Roth, Pynchon și DeLillo și, dacă prin nord americani înțelegem și canadieni, ar trebuie să le includem aici și pe Atwood și Munro). S-a făcut inițial remarcat prin stilul și motivele faulkneriene (și, prin extensiune, sud-gotice), pe care le-a explorat și exploatat cu succes în romane precum Copilul Domnului (vreo referire la Benjy Compson, numit astfel în Zgomotul și Furia?) ori Întunericul dimprejur (cu cât trece mai mult timp de la prima lectură cu atât romanul mi se pare mai bun), pentru ca mai apoi să abordeze un stil ceva mai digerabil și lizibil, migrând spre alienarea oricărei moralități (iar prin Chigurh, antagonistul din Nicio țară pentru bătrâni aș spune că o și atinge, deși procesul e mai complex decât o simplă alienare, fiind mai degrabă vorba de înlocuirea ei în totalitate printr-un sistem total străin și de neînțeles, din punctul de vedere al unei persoane normale, de valori). Meridianul sângelui este chiar romanul de tranziție între cele două etape literare, în care remarcăm încă multe reminescențe faulkneriene (mai ales în ceea ce privește stilul, pentru că atât motivele cât și locul în care se desfășoară acțiunea diferă, McCarthy mutându-și personajele din preajma Apalașilor undeva către vest, către acel Vest sălbatic ilustrat în nenumărate cărți și filme), dar și o serie de elemente care vor ajunge să-l definească (frazele se scurtează și devin tăioase, acțiunea se fragmentează, personajele se închid în sine, noțiunile de conștiință și morală dispar). La origine, Meridianul sângelui cam asta pare (dar nu cred că se vrea) a fi: un soi de western. Zic ,,soi” pentru că, față de cele câteva westernuri pe care le-am parcurs, romanul de față diferă în mod vizibil în mai toate aspectele sale esențiale. Unii critici consideră că ar fi vorba de un anti-western, sintagmă prin care ar dori să facă diferența între genul deja consacrat la începutul secolului trecut și cel care începea să-și facă simțită prezența, ceva mai sumbru, mai puțin romantic și mai sceptic, la începutul anilor ’50. Clasificarea importă mai puțin și nu cred că McCarthy ține prea mult la ea având în vedere varietatea genurilor și subgenurilor abordate de acesta de-a lungul anilor (de la goticul de sud și până la science-fiction).
Față de un western clasic, Meridianul sângelui este aproape complet lipsit de suspans, acțiunea nu se adună și se învălmășește către un moment apoteotic, nu există tabere bine delimitate între care să se iște conflictul, fiecare personaj fiind, de fapt, o astfel de tabără aflată într-o relație complexă și volatilă de amiciție și dușmănie (impropriu spus dușmănie, aceasta poate că a existat la început, dar după o vreme este înlocuită de necesitate, plăcere ori pur și simplu de o ireductibilă și calmă (sic!) nevroză) cu celelalte. Pe scurt, McCarthy descrie fărădelegile bandei lui Glanton, care băga spaima în oricine se încumeta să traverseze Vestul la mijlocul secolului al XIX-lea. Toate atrocitățile la care se dedau membrii acestei bande sunt redate din perspectiva unui adolescent violent din naștere, care-și aduce și el contribuția la valurile de sânge, munții de capete scalpate și kilometrii de mațe împrăștiate. Fără intenția de-a epata (intenție de care l-am fi putut bănui ori acuza în romanele sale anterioare), vocea auctorială este una rece, nepărtinitoare, autorul nepărând să adopte nicio poziție vizavi de întâmplările redate, asemenea unui ochi care înregistrează, dar nu interpretează. Și înregistrează cât se poate de fidel, pentru că până și cele mai banale ori incredibile amănunte sunt ancorate în realitate. Drept să vă spun, tocmai această răceală sperie, limbajul minimalist la care recurge McCarthy, stilul aproape picaresc (dar fără, cum am mai spus, valențe moralizatoare), personajele milesiene care se întâlnesc și despart și ale căror povești nu ajung să se împletească într-o macro-poveste ori să se lege formând un roman în sensul clasic al cuvântului, acesta rămânând pur și simplu o înșiruire de evenimente și fapte pe care nici măcar nu ți-ai dori să le citești și cu atât mai puțin să fii în stare să le accepți nu ca pe o ficțiune ci ca pe o mostră a felului în care omul se poate comporta în anumite circumstanțe. Nu există conștiință printre personaje (inutil să spun că, de asemenea, nu există niciun personaj pozitiv, oricare ar fi putut fi bănuit de bunătate ori fidelitate ori oricare alte calități prin definiție pozitive murind înainte de-a atinge stadiul de personaj). Banda lui Glanton se ocupă cu exterminarea indienilor apache, membrii ei fiind însărcinați de armata Statelor Unite cu această misiune și plătiți în funcție de numărul capetelor scalpate. Însă dorința de-a face bani ori a-și găsi un scop în viață (pe care le putem intui inițial în cazul adolescentului, dar care poate nu au nicio legătură cu celelalte personaje) se transformă treptat în nevoia de-a ucide, pentru ca în final nici nevoie să nu mai fie, ci pur și simplu un mod de trai, locul indienilor apache fiind luat de fermieri, agricultori, mexicani și, de ce nu, soldați. Să nu mai menționez femeile și copiii față de moarte cărora nu vădesc niciun resentiment. Orice are scalp poate fi și trebuie scalpat, cam la asta s-ar rezuma activitatea bandei dacă ar fi să o comprimăm sub forma unei devize.
Partea literară, romanească, este dată aici de prezența lui Judge Holden (sau Judele, așa cum i se spune în mod constant), figura centrală a cărții, care se remarcă prin inteligența și cruzimea sa, având chiar și printre membrii bandei alura unei legende. Îl (re)întâlnesc stând pe un bolovan în mijlocul deșertului și așteptându-i, merge până la extrem în urmărirea adolescentului care-i devine inamic, este neclintit în hotărârile sale, enigmatic dar tranșant în exprimare. El simbolizează și reprezintă totodată războiul, fiind meșteșugașul suprem pe care războiul părea, de-a lungul existenței sale multimilenare, să-l caute (,,N-are nicio însemnătate ce gândesc oamenii despre război, a zis judele. Războiul stăruie. Tot astfel i-ai putea întreba pe oameni ce gândesc despre pietre. Războiul a existat dintotdeauna. Înainte să fie omul, războiul îl aștepta. Supremul meșteșug așteptându-și supremul meșteșugar.”). Comite răul din motive care ne scapă, pentru că de multe ori nici nu pare a găsi vreo plăcere în înfăptuirea lui, nu are niciun fel de conștiință, nu pare să fie legat de valorile celorlalți, nici măcar de averea pe care ajunge la un moment dat să o stăpânească. Nu este un nihilist, nu este nici măcar un anarhist, este o entitate de sine stătătoare, cinică și sceptică (pe care o pot asemăna cel mai mult cu Lorne Malvo, antagonistul din primul sezon al serialului Fargo), instrumentul prin care răul există și se propagă, fără niciun motiv aparent, fără nicio logică ori scuză. ,,Adevărul despre lume, a zis judele, e că totul este posibil. De n-ați văzut-o pe toată de când v-ați născut, sleind-o de toată stranietatea ei, v-ar apărea acum așa cum e, o pălărie de scamator de bâlci, un vis la febră, o transă unde hălăduiesc himere fără asemănare sau precedent, un carnaval itinerant, un circ ambulant a cărui destinație finală după multe popasuri în multe câmpuri mlăștinoase e negreșit de cumplită și neînchipuit de catastrofală. Universul nu-i deloc strâmt și rânduiala sa nu-i îngrădită defel în vrerea ei de a repeta într-o parte ce există în oricare alta. Chiar și în lumea asta mult mai multe sunt cele ce există fără știrea noastră decât cu știrea noastră și rânduiala creației pe care o vedeți e aceea pe care voi ați pus-o acolo, ca pe o ață într-un labirint, ca să nu rătăciți drumul.”
În concluzie, McCarthy îmi devine tot mai drag pe măsură ce-l cunosc mai bine prin intermediul romanelor sale și cred că la fel o să vi se pară și vouă dacă i-ați acorda o șansă. Dar poate că ar fi mai bine să începeți cu un alt roman, cel mai indicat fiind unul post-faulknerian, în genul ultimelor cinci pe care le-a publicat. Oricum ar fi, nu-l evitați.
Ok, o să țin cont de sfatul tău și-i voi acorda o șansă. Sunt în cotinuare sceptic tocmai pentru că-l asemeni la stil cu Faulkner (și nu-mi fac o impresie foarte bună autorii care încearcă să copieze ori să preia stilul altor autori). Cu ce crezi că ar fi cel mai bine să încep, din astea ultimele cărți, care să se asemene cel mai puțin cu Faulkner (pe care prefer să îl citesc „în original”)?
În Meridianul sângelui începe deja să se detașeze de Faulkner, așa că poți începe și cu el, dar nu cred că o să te atragă prea mult acțiunea, motiv pentru care îți recomand Nicio țară pentru bătrâni. Cred că l-am citit de două ori până acum și am deja poftă de-o a treia lectură, romanul fiind pe cât de scurt pe atât de bun.
Nici eu nu sunt fanul scriitorilor care pastișează, l-am cam luat în zeflemea pe McCarthy după ce am citit Copilul Domnului și Întunericul dimprejur, dar am zis să-i mai acord o șansă după ce am văzut ecranizarea cărții Nicio țară pentru bătrâni și bine am făcut, pentru că acum pot vedea operele sale precedente cu alți ochi. Vreau să citesc și Drumul cât de curând. De fapt în mod sigur am să termin de citit tot ce-a scris până la finele anului.
Am văzut că a apărut la Polirom o integrală Faulkner. Am să caut să mi-o cumpăr.