Ţigări şi lavandă

Cămaşa tatălui meu miroase a tutun şi a lavandă. A tutun pentru că fumează mult, are mereu cu el pachetul de ţigări în buzunar, cu toate astea nu a devenit  dependent, îşi raţionalizează ţigaretele astfel încât să nu aibă o criză în cazul unui sevraj. Mirosul de lavandă vine de la săpunul pe care-l foloseşte pentru igiena trupului şi de la lichidul purpuriu în care mama îi imersează hainele după ce le spală. Mirosul ăsta dulce-amărui nu l-am mai simţit niciodată; o ciudată combinaţie între pelicula de transpiraţie, reacţie a încrucişării gudronului şi nicotinei înseilate în mecanismele glandelor ecrine şi apocrine şi a uleilor saponificate, îmi îndreaptă instantaneu gândurile înspre amintirile copilăriei mele, sertăraşe etanşe la care doar eu am acces. În multe dintre ele am presat, am legat mănunchi imaginile din primii ani ai vieţii mele. Văd ca printr-un hublou camera mea ursul mare de pluş proptit de perete, murdar de var roz. Tata păşeşte în cameră subtil şi ,deşi sunt trează-creierul meu s-a obişnuit să facă trecerea de la subconştient la conştient la aceeaşi oră, nu vreau să dau drumul vieţii să se mişte. Umbra tatălui se îndreaptă spre fereastră şi într-o secundă dispare, făcând loc luminii care explodează de după perdea. Tata îşi pune mâna pe umărul meu şi mă împinge uşor, şoptind acelaşi lucru ca în fiecare zi de sâmbătă: ,,E dimineaţă. Trebuie să te trezeşti şi să plecăm la antrenament.” Şi tot ca în fiecare zi de sâmbătă începe să bată paşii pe loc în faţa patului meu cu insistenţa unui copil răsfăţat care îşi formulează cererile: ,,E târziuuu şi trebuie să plecăm. Vreau la antrenament. Ioanaaa…” Întocmai repertoriul pe care îl adopt eu când vreau să-mi îndeplinească vreo dorinţa şi spus pe aceeaşi tonalitate. Asemănarea asta mă face să rad în hohote şi tata râde şi el; mă dau jos din pat şi împreună ne îndreptăm cu paşi uşori spre bucătărie. Ziua începe să ne aparţină.
Când am făcut eu cutii cu experienţele mele mai mult sau mai puţin afective şi le-am instalat în palatul memorei am decis să nu uit anii aceia ai copilăriei în care tata încă mă mai trezea dimineaţa. Am deschis dulapul lui cu cămăşi. Imaculate, bleu cu dungi verticale, dicromatice. Călcate şi înşirate pe umeraşe fragile din lemn de mahon, au rămas singura legătură între mine şi omul care trăieşte acum într-o viaţă mai plină şi mai intimă. Şi totuşi sunt sigură că, oriunde ar fi, unicul parfum, scump şi suficient, pe care îl foloseşte este cel rezultat din îmbinarea vegetală a verdelui cu purpuriul. Nu te poţi dezbăra de tine atât de mult.
Stau pe marginea patului moale din vechiul dormitor şi las cămaşa pe aşternutul curat. Arunc o ultimă privire în oglinda de pe perete înainte de a pleca şi încerc să fixez luminiţa aceea de încredere şi stoicism din ochii mei. Mă ridic cu gesturi lente şi las uşa întredeschisă în urma mea. Ies din casă pătrunzând în răcoarea dimineţii de toamnă grăbindu-mi paşii, strivind frunzele înşirate deznădăjduit sub tălpile nemiloase ale trecătorilor. Ziua asta are identitatea ei, deşi unii ar putea să spună că e la fel că orice primă zi de şcoală. Iar eu, ca un elev experimentat şi înţelept în neliniştea mea de copil emotiv, spun că nu e aşa. În minte mi se desfăşoară secvenţe din toamnele în care mi-am purtat paşii spre aceeaşi clădire impunatoare. Mă gândesc cu regret la bucuria mea de atunci şi, aşa cum m-am obişnuit, mă analizez în gând. Mai am o oră şi periplul meu se va încheia. Părul e bine pieptănat şi străluceşte în bătaia soarelui slab, machiajul e destul de subtil, deci decent, iar îmbrăcămintea potrivită. Materialul fin al pantalonilor negri, lungi, se aşează peste pantofii lăcuiţi. Tocul răsună bizar pe aleile din parc, ca bătăile unei tobe încete şi din ce în ce mai depărtate în spaţiu. Pomii parcă s-au aplecat deodată asupra mea şi umbrele crengilor formează un gest sublim de îmbrăţişare… Ecoul tocului persistă… poc,poc….pac, pac. Balamalele geamantanelor se lovesc de duşumea şi mi-e deodată frig. Mă uit cu ochi nedumeriţi la femeia cu trăsături încordate şi la bărbatul ciudat, liniştit, care trage fermoarul peste lucrurile lui. Ultimul lucru pe care îl zăresc deasupra hainelor este bucata dreptunghiulară de săpun mov. Ambii tac, nimic disperat în gesturile lor. Nu recunosc pe niciunul, dar în momentul în care omul se apleacă în genunchi şi începe se-mi vorbească, inima începe să bată mai tare, să-şi înşele ritmul. Nu ştiu ce zice, îl privesc nedumerită. Bărbatul începe să gesticuleze uşor că şi când mi-ar face o confesiune, ca şi cum mi-ar încredinţa un grav şi absolut secret, mă mângâie uşor pe obraz, încheind astfel un pact care ar fi doar de noi ştiut. Uşa se închide în spatele lui, aşa cum s-a încheiat mai devreme fermoarul peste viaţa noastră. Mama mă ia în braţe şi în moliciunea braţelor ei găsesc o uşurare şi o încurajare liniştitoare.
Înainte ca tata să plece pentru totdeauna am petrecut împreună cea de-a opta mea aniversare.Îmi amintesc cu bucurie de toate cadourile pe care le-am primit de-a lungul timpului , mai ales de cel de atunci.Când am văzut cutia de carton triunghiulară, caraghios îmfaşurată  în hârtie colorată am privit-o cu suspiciune şi tristeţe, încercând să descifrez utilitatea unui lucru care se prezenta într-o formă atât de neatrăgătoare.”Poate e un vulcan mic şi ciudat”îmi zic, hotărâtă să nu mă arăt prea dezamăgită dacă prezicerea mea se va adeveri.Tata are un zâmbet distrat şi după ce înlătur toate straturile inutile de funde descopăr înăuntru o cutie roşie dreptunghiulară care ascundea înăutrul ei margarete, ba nu , pantofi cu margarete…am alergat mult pe aleile din parc cu pantofii aceia de tennis, galben cu alb , curaţi şi mult-aşteptaţi.Seara de dinaintea aniversării mele tata şi-o petrecuse umplând spaţiul dintre cele două cutii cu ambalaj colorat astfel încât eu să nu am niciun dubiu în ceea ce priveşte caracteristicile adevaratului cadou.M-a înduioşat gestul.Am lăsat înduioşarea aceasta  să persiste până când i-am făcut loc revoltei şi Întrebării.
În faţa clădirii cu aspect baroc o zăresc pe prietena mea aşteptându-mă. Este prima noastră zi de facultate, de fapt prima zi în care ne vom ocupa locurile în băncile din amfiteatru, inaugurând astfel începutul vieţii noastre de studente. E mare amfiteatrul şi pereţii comprimă o gălăgie supusă. Studenţii sunt pe cât de nerăbdători şi curioşi, pe atât de respectuoşi faţă de bărbatul care tocmai  se aşează in  faţa microfonului. E înalt şi suplu, îmbrăcat impecabil; cămaşa albă se uneşte cu bareta neagră a curelei de piele, marginea pantalonilor negri se înfoaie peste pantofii negri cu vârf uşor ascuţit. Profesorul Demetrius este cel mai tânăr conferenţiar al Facultăţii de Filosofie. Tinerii au un respesct enorm şi o admiraţie mută pentru omul acesta, care, la o vârstă încă fragedă, a reuşit să urce treptele ierarhiei didactice şi să obţină postul atât de dorit de congenerii lui. De la foştii lui studenţi am auzit că este un  om inteligent  şi că nimeni nu s-a plictisit ascultându-l sau a chiulit vreodată de la celebrul lui curs: ,,Adevărul subiectivităţii în scrierile lui Søren Kierkegaard”. Viaţa personală a acestui om e învăluită în mister. Nu se ştie sigur dacă e căsătorit sau dacă are copii, dacă locuieşte cu părinţii sau dacă are animale de companie. Spusese la un moment dat că deţine un apartament în suburbii şi că pasiunea lui este să alerge  dimineţile  în parc, de-a lungul pomilor sexagenari. Deodată discursul lui se întrerupe, mă reîntorc cu gândul în sală. Când profesorul începuse să vorbească îmi păruse rău că avea să spună aceleaşi fraze plastice pline de emfază şi pseudo-originale pe care toţi le rostesc în fiecare început de an universitar în faţa tinerilor entuziaşti. Dar el nu procedează aşa. După ce îşi încheie urarea de bun venit, coboară liniştit de la pupitru şi se plimbă dezinvolt prin faţa audienţei, scrutându-i cu privirea pe cei care stau în primele bănci. Urcă apoi înspre rândurile de sus şi ne întreabă părinteşte cum ne cheamă , de ce ne place filosofia, de ce ne-am ales un domeniu atât de greu şi de nedrept. Ajunge în dreptul meu şi îmi pune aceleaşi întrebări. Toată apropierea asta îmi invocă o stare ciudată; nu ştiu dacă Petronius avea ochii albaştri, blânzi şi clari sau dacă avea muşchii braţelor neobişnuit de încordaţi, dar aşa mi-l imaginez pe arbitrul eleganţei, oratorul care-l depăşea în măiestrie şi inteligenţă pe însuşi Nero. Mă fascinează prezenţa omului din fața mea  şi cuvintele mi se impiedică  în minte, se suprapun peste fraze demult tăinuite. Poate că şi el simte aceleaşi intrebări sau poate lentoarea cu care îşi lasă pleoapele peste ochi e doar un semn de nesfârşită oboseală. Nu mai ştiu cum trece timpul, secundele se izbesc de pereţi cu zgomote înfundate…
Mă trezec din reverie abia când colegii mei se pregătesc să plece, profesorul închide tacticos servieta şi mă aşteaptă să ies din sală. Un schimb convenţional de salutări şi se îndreaptă cu paşi uşor pe hol cu mulţumirea celui care şi-a îndeplinit datoria, fără să ştie că undeva, în sufletul unei fete, a rămas ghemuit secretul lui. Pactul lui a fost destrămat când i-am simţit parfumul, uşor că o boare de primăvară. Tutun şi lavandă, suprapuse una peste altă ca in visele pierdutului şi uitatului copil. Bietul profesor, tânăr şi batrân, liber si cu responsabilităţi abandonate.  Ce frumos şi ingenuu avea să ne vorbească omul acesta despre misterele vieţii, despre deontologie, despre genialitate şi meschinărie-spectacolul lumii în toată complexitatea lui. Cobor cu atenţie scările de piatră ale Universităţii, mi-a rămas zâmbetul suspendat de buze ca un arc încordat şi întocmai ca în copilărie, când trebuia să răzbat prin iureşul de copii adunaţi în faţa şcolii, îmi zic: ,,Şcoala de-abia acum începe. Viaţa de-abia acum începe.”

Jurnal, octombrie  20…

Laura P.