Cabinetul Dr. Darian

În fiecare zi, de luni până vineri, de la ora nouă la cinci, stăteam la biroul meu, plasat cu fața spre ușa cabinetului Dr. Darian și încercam să-mi găsesc de lucru. Mai răspundeam la telefon, mai făceam niște programări, nimic prea complicat pentru un elev care-și căuta o ocupație de-o vară.
Mama vorbise cu niște cunoștiințe despre interesul meu pentru psihicul uman, iar când o prietenă de-a ei îmi oferise un post la un cabinet de psihologie și psihoterapie foarte apreciat în oraș, ea l-a acceptat imediat.
Undeva în timpul conversației, mama trebuie să fi uitat că a fi asistent la un cabinet nu are nicio tangență cu domeniul respectiv. Dovada o face faptul că în primele două săptămâni nici măcar nu avusem ocazia de a schimba mai mult de două vorbe cu doctorul pentru care lucram, în afara instructajului din prima zi și obișnuita anunțare a pacienților.
În ciuda pasiunii mele pentru psihologie, detestam să mă trezesc devreme în vacanță pentru a răspunde la telefoane și a planifica niște ședințe de terapie, iar dacă e să fiu sinceră, nici nu-mi doream să lucrez. Eram ferm convinsă că am destul timp pentru asta după liceu, dar odată ce mama și-a „pus obrazul pentru mine”, cum îi plăcea să-mi zică, am acceptat, chiar dacă nu o rugasem niciun moment să-mi facă rost de un serviciu.
După prima săptămână la cabinet, am înțeles de ce au vrut să mă angajeze în primul rând. Nu mi se părea suficient de rentabil pentru șefi ca pentru o treabă atât de ușoară să primesc un salariu acceptabil, dar ceea ce nu scria în fișa postului- și care, probabil, reprezenta cea mai dificilă parte- era că trebuia să ascult plângerile cotidiene ale oamenilor, de cele mai multe ori indirect, fără niciun drept de a le da un sfat.
Dacă stau să mă gândesc, slujba asta a fost un fel de glumă cosmică, care-mi dădea dreptul de a fi în pielea unui psiholog, dar nimic mai mult. În ochii oamenilor eram tot o secretară, un copil, un angajat privit de sus de unii clienți, care e obligat să le asculte nemulțumirile față de program și care vrând-nevrând, auzea tot ce se vorbeșe în holul de așteptare.
Nimeni nu venea la cabinet dacă nu avea probleme, ceea ce e de înțeles, dar în timp ce unii, în drum spre biroul doctorului își aruncau supărările pe umerii celorlalți, într-un fel sau altul, alții stăteau îngrozitor de tăcuți, iar liniștea aceea îmi înmuia picioarele. Printr-o mișcare a mâinii sau doar prin poziția lor, se putea vedea cu ochiul liber că au fost reduși la tăcere de vreun gând, iar asta era ceea ce mă înspăimânta cu adevărat: greutatea unor idei ce ne trec prin minte. Poate pentru că am simțit-o și eu pe pielea mea.
Din cauza asta, nu de puține ori, în timpul programului, vedeam pe ceasul de perete cum se lungeau orele și cum, uneori, limbile băteau pasul pe loc, în timp ce eu mă afundam în parchet. Presupun că e riscul meseriei, să rămâi cocoșat sau să-ți tremure genunchii de la cât de tare te apasă pe umeri unele cuvinte și gesturi ale oamenilor, chiar și a celor pe care nu îi cunoști.
Totuși, încercam să stau cât mai dreaptă posibil și să mă rezum la treaba mea, fără să port pică nimănui. Oamenii care veneau aici aveau probleme pe care testele Wassermann sau Wechsler-Bellevue nu le putea identifica, iar asta nu era din vina lor. Cum aș fi putut eu să fiu supărată și să învinuiesc un bolnav, chiar dacă își tușea supărările în fața mea? Eram în siguranță atât timp cât îmi vedeam de treabă, pentru că singurul caz în care o mâhnire putea fi contagioasă era dacă o lăsam.

Cu cât zilele treceau, cu atât admirația mea pentru Dr. Darian creștea din ce în ce mai mult. Îl urmăream în fiecare zi cum, cu o răbdare de fier și o privire blândă, primea fiecare pacient în cabinet ca pe un vechi prieten. Abia spre sfârșitul programului, când nu mai era nimeni în holul de așteptare și doar un singur client se mai afla în birou doctorului, îmi lipeam urechea de ușă, fără să fac vreun zgomot, pentru a prinde fragmente din dicuții.
Dr. Darian îmi acordase la rândul lui atenție de când am ajuns acolo, chiar dacă nu am observat decât târziu. La câteva zile după ce începusem să trag cu urechea, la ultimul pacient, își schimba locul obișnuit cu fotoliul de lângă ușă, ceea ce-mi permitea să aud aproape toată ședința de terapie perfect, iar cei doi pași care mă despărțeau de el au ajuns să nu mai conteze atât de mult.

Odată, înainte de terminarea programului, un bărbat de aproximativ patruzeci de ani, în prag de divorț, a venit pentru prima dată la cabinet, reluctant la ideea că un psiholog îl poate ajuta, dar dispus să încerce tot ce-i stă în putere.
Își începuse povestea cu momentul când și-a pierdut slujba, explicând că într-un acces de furie s-a certat cu soția sa, după ce aceasta îl jignise. Căsnicia lui, după cum a pus-o în cuvinte, era mai mult o amintire a tinereții, căci nu menționase nimic altceva decât câteva momente precum prima întâlnire sau cum au învățat să înoate împreună și tot felul de evenimente care se întâmplaseră în urmă cu cinci ani.
În ultimele minute din ședință a recunoscut că după ceva timp de la despărțire ajunse să-și vadă relația cu alți ochi, mulțumitoare, față de cum o considera înainte. Speriat că s-a lăcomit și a vrut prea mult de la viață, credea că dacă ar primi o a doua șansă pentru a-și aprecia soția cu adevărat, totul ar fi bine, dar gândul că ar putea fi singurătatea cea care îl împinge la ușa ei l-a tot reținut și nici nu i-a mai dat pace de atunci.
Nu-l auzisem pe Dr. Darian spunând ceva vreme de un sfert de oră, când, odată ce bărbatul terminase de vorbit, i-a zis:
– Nostalgia e doar o mică mincinoasă care te face să crezi că lucrurile erau mult mai bune decât cum sunt cu adevărat.

Cuvintele doctorului nu-mi ieșeau din minte. Le gândeam și răzgândeam cu o așa atenție încât nu am mai auzit nimic din restul discuției. M-am așezat la birou și am început să scriu tot ce-mi aminteam din povestea bărbatului, propunându-mi să îmi fac propriul dosar în care îl analizam și trăgeam concluzii, ca și cum ar fi fost pacientul meu.
În ziua aceea, odată cu încheierea programului, Dr. Darian se pregătea de plecare, când uimit, m-a văzut la birou scriind de zor. S-a apropiat de masă și a aruncat o privire la foaie, în timp ce eu încercam să o acopăr cât mai mult cu mâna. Nu mi-a spus nimic, ci doar m-a mângâiat pe creștet, spunându-mi:
– Închizi tot când termini, da?

După ce mi-am finalizat raportul, am căutat prin dulap un dosar și am pus fișele în el. După aceea, m-am ridicat de pe scaun și am intrat în biroul doctorului, măsurând din priviri tot ce mă înconjura, iar într-un sfârșit, m-am întins pe una dintre numeroasele canapele. Voiam de mult ca eu să joc rolul pacientului, iar atunci s-a ivit momentul perfect. Nu avea nimeni cum să mă vadă, să mă asculte sau să-mi vorbească, iar asta era exact ce îmi doream.
Mi-am zis, mai sinceră ca niciodată:
„Am niște cuvinte amărâte ce-mi stau în gât de o vreme. Am încercat să le înec cu câte-o gură mare de apă, ceva bucăți de mâncare, chiar și cu câte o țigară, dar nu a funcționat. Am impresia că în scurt timp, toate lucrurile pe care nu le-am zis o să devină una cu corpul meu, la fel cum s-a întâmplat și cu ceilalți pacienți tăcuți. Sper, totuși, că nu e grav, că nu m-am îmbolnăvit. Sunt doar speriată că înainte, cuvintele pe care nu le spuneam obișnuiau să treacă neobservate, dar acum se simt ca o umflătură mare lângă amigdale și mă fac să înghit zgomotos.”
Ce bine m-am simțit să o recunosc! Am ajuns la concluzia că pereții erau de vină, ei m-au făcut să vorbesc. Nu dădeau afară nimic din cameră, iar mobila asurzea orice ecou, spre deosebire de alte camere, care nu știu că unele gânduri ajung rostite doar o dată.
Am încercat odată, după aceea, să vorbesc acasă, când eram singură. Mi-am închis ușa și am început să bâlbâi tot ce-mi stătea în minte. Apoi am vrut să țip din toți rărunchii, dar pereții nu erau la fel de înțegători, iar lucrurile mele cunoșteau prea bine situația ca să mă lase să scap fără consecințe. Plus că mi-am dat seama: dacă vecinii ar auzi ce am de zis, m-ar opri pe stradă pentru a-mi atrage atenția la ce vorbesc.
Într-un final, ca și soluție, am ajuns să frecventez biroul, la sfârșit de program. Ce liniștitor era să stau singură și să-mi spun ce gândesc, știind că aveam să las totul în urmă. Intimitatea și discreția fac minuni, din moment ce nu era atenție ceea ce voiam, cât să fiu sinceră.

Înainte, când toate sentimentele mi se strângeau în piept de parcă propria mea minte mă încorseta și concentra într-un mic haos, le păstram pentru mine. Știam că nu trebuie, dar mereu am avut impresia că într-o societate modernă civilizată se preferă o sinucidere tăcută în detrimentul unei reacții omenești.
Cu toate că mi-ar fi plăcut să țip când mă simțeam așa, cum văzusem că reacționau unii dintre pacienții de aici, m-am decis să nu o fac, gândindu-mă la câte aș avea de explicat după aceea și la ce repede ar fi zburat vorba că sunt prea slabă să tac, ceea ce nu ar fi fost adevărat.
Abia de curând am învățat să-mi umflu plămânii îndeajuns cât să-mi rup sau măcar lărgesc corsetul de pe mine, dându-mi seama că nu are niciun rost să-l port. Doar mă ținea dreaptă și-mi făcea talia să pară mai subțire, un fel de metodă de a mă aduce la un ideal de frumusețe ce provoca mâncărimi și-mi muta toate oasele, fără să-i pese dacă mi le sfărâmă sau rupe în acest proces. Mi-am dat seama că nu e chiar necesar să fiu un om frumos, sau mai exact, tipul acesta de om frumos.
Mi-era teamă că de la genul acela de sentimente care mă sufocau și de la societatea tăcută în care trăiesc, nici oasele nu mi le voi mai putea pune la loc după un astfel de corset. Luam în considerare și faptul că dacă se refăceau, se pot suda greșit, iar teama de a ajunge să fiu una și aceeași cu ceilalți era mai mare decât de a fi sinceră cu ceea ce gândesc. Un cetățean model, obișnuit cu tăcerea, ce nu poate țipa de frică să nu-și înțepe plămânii în coaste și care crește slab tocmai pentru că nu poate scoate pic de omenie din el nu e demn de laude.

Într-un fel, biroul acesta m-a salvat și pe mine. Nu mai eram aceeași ca înainte, nu mai aveam nicio greutate în piept și ceea ce mă bucura era că nimeni nu a știut nimic despre ce se întâmplase, în afară de mine. După câteva săptămâni în care rămâneam mereu după program, am început să iau notițe despre mine, gândindu-mă că ar putea să mă ajute. Am ajuns și eu un dosar, alături de celelalte pe care le-am întocmit cu timpul, din ultimii pacienți ai fiecarei zile.

– Spune-mi sincer, cum ți se pare jobul tău? m-a întrebat Dr. Darian într-o zi, înainte să plece.
– E minunat! La început nu mi-a făcut plăcere să fiu aici, dar acum nu știu cât mai vreau să plec.
Râse, iar apoi se apropie de biroul meu, în timp ce redactam povestea ultimului pacient.
– Te-am întrebat cât îți place jobul tău, de a răspunde la telefoane și de a face programări, nu cât te încântă să stai în biroul meu și să te joci de-a psihologul. Te-am văzut ieri după program.
– Îmi pare rău, am spus după câteva secunde, iar apoi l-am privit stânjenită.
– N-ai de ce, dar sunt curios ce faci acolo.
Cu inima cât un purice, i-am explicat că îmi place să vorbesc cu voce tare și să nu fiu auzită de nimeni, un fel de terapie proprie.
– Și cu toate foile pe care le scrii ce faci?
– Sunt un fel de rapoarte, cum am văzut că se fac, pe care le am din ședințele dvs. Bănuiesc că știați că ascult la ușă, din moment ce mereu vă mutați pe alt scaun la ultima ședință. Sper să nu se schimbe nimic acum că v-am spus…
– Sunt doar curios de ce concluzii ai tras tu.
Am scos câteva rapoarte, peste care s-a uitat îndelung, dar apoi am observat că al meu era printre ele. Când mi-am văzut numele, am încercat să îl trag din teanc, dar deja îi captase atenția doctorului, astfel încât nu am putut face nimic altceva decât să-l privesc în timp ce mă citea.
– Observațiile acestea sunt chiar bune, nu pot să te mint. O singură greșeală: nimeni de aici nu e bolnav, ei doar au un nevoie de un pic de ajutor. Cei bolnavi sunt la psihiatrie, e o mare diferență, dar nu cred că trebuie să ți-o explic. Cei care vin la mine la cabinet sunt doar… pierduți.
– Și eu? Am zâmbit.
– Și tu ca toți.
– Nu înțeleg…
– Vrei să fii psiholog, nu? Trebuie să înțelegi că psihologii sunt și ei oameni. E un mit care spune că toți cei care aleg domeniul acesta, o fac pentru a se înțelege pe ei înșiși. Diferența e doar că noi știm câteva trucuri. Îmi place, totuși, cum ai avut grijă de tine, dar singurătatea asta nu o să-ți țină cald prea mult timp.

Săptămânile care au urmat au fost cele mai bune din viața mea. Nu numai că îi captasem atenția Dr. Darian, care începuse să treacă tot mai des prin pauze pe la mine și mă învăța cum trebuie întocmit un dosar în mod corect, dar își lăsa și cazurile din zilele respective pe canapeaua unde știa că aveam să mă așez, pentru a putea trage cu ochiul la pacienți.
Desigur că nu aduse niciodată în discuție micile lui scăpări de confidențialitate, iar încrederea lui mă uimea, dar până la urmă, nu făcuse nicio greșeală. Într-adevăr, ceea ce s-a discutat în acel birou nu a părăsit camera, din moment ce nu vorbeam cu nimeni despre serviciu, iar propriile mele rapoarte- uneori copiate după cele ale Dr. Darian- erau mereu sub supravegherea mea.

La scurt timp de atunci am ajuns să mă simt ca și cum viața mea nu mai era aceeași, toate poveștile pe care le citisem mă aduceau mai aproape de realitate decât adevărul însăși. Nici oamenii nu mai erau doar niște clienți, nu mai erau nici măcar comuni, cu toate că ei continuau să mă privească ca pe o secretară. Nu m-a deranjat niciun moment. În fața mea avusem toate viețile pe care nu puteam să le trăiesc, dar care-mi cădeau ca niște frunze la picioare odată ce ajungeau în dosar.
M-am aplecat după fiecare viață, oricât de banală sau complicată ar fi părut, iar la sfârșitul zilei am învățat să nu le cântăresc după propriul meu instinct. Toate aveau în comun același lucru: suferința. Ce drept aveam eu să categorisesc suferința unui om, atât timp cât nimeni nu trebuie să se scuze pentru lipsurile sau dorințele sale? Cu atât mai puțin de importanța pe care le-o dădeau. Cheltuim o grămadă de ani și călcăm prea mulți oameni în picioare până să învățăm că nu împărțim aceleași valori.

Viețile care mi-au trecut prin mâini nu aveau nici chip, nici voce. Erau doar povești. În prea puține cazuri am fost curioasă să-i cunosc pe acei oameni, încercând să rămân cât mai discretă, dar uneori nu m-am putut abține.
În minte mi s-a întipărit cazul unei mame singure, cu doi copii adolescenți trecea săptămânal pe la cabinet. Nu i-am reținut numele, ci doar ceea ce o apăsa: nu se simțea iubită. Mama ei suferea de o boală rară numită Hypopituitarism, care nu-i permitea să simtă dragoste față de nimeni. Era de o răceală pe care doar autiștii o cunoșteau, care a împiedicat-o să-și iubească fiica, dar nu și să aibă grijă de ea. Totuși, diferența dintre grijă și iubire a fost mult prea mare pentru ca fiica ei să o simtă apropiată. Chiar și după treizeci de ani, golul pe care l-a umplut cu un soț și doi copii nu a făcut minuni, iar odată cu moartea soțului și înaintarea în vârstă, copiii s-au distanțat la rândul lor.
Nu era deloc cum mi-o închipuiam. Nu se citea amarul pe fața ei, dar bănuiam că doar reușise să-l ascundă foarte bine. Îmbrăcată elegant, de o frumusețe naturală, nici nu părea că se apropie de cincizeci de ani. Reușise în timpul petrecut la Dr. Darian să găsească un calm în ea care nu știa că există, dar era de o fragilitate aparte, ceea ce m-a îngrijorat când am văzut că nu a mai venit.

Citisem și un dosar al unui băiat de vârsta mea, care rar trecea pe la cabinet, dar cu o poveste interesantă. Era urmărit de gândul că e un om rău. Vărul lui lucra la SRI pe un post de conducere, iar cu acordul mamei sale, de când era mic, a fost angajat pentru a aduce un venit în plus în familie. Acceptase vrând-nevrând postul, încercând să se împace cu slujba lui, ceea ce reușise pentru câțiva ani, până recent când, cu un coleg de serviciu, au trecut cu mașina peste un om. Silit să își îndeplinească ordinul, a încercat să se ierte, ulterior, dar vina îl ținea treaz serile.
Era un băiat roșcat, cu părul lung, cu ochii mici, conturați de cearcăne. Insomniile îl scoteau din minți mai mult decât gândul că luase viața unui om și mereu se mișca cu grijă, învinețit de la antrenamentele zilnice. Ducea o viață de civil și nu spusese nimănui despre viața lui secretă în afară de dr. Darian.
Nimic din comportamentul său nu-i dădea de gol gândurile, dar ceea ce mă făcuse să-l remarc de la bun început, chiar înainte să îi citesc povestea, era tăcerea lui. Era diferită față de ale celorlalți, mult mai grea. Intrase în vorbă cu mine de câteva ori, dar prezența sa nu mă îngrijora. Din contră, era ceva în legătură cu el care te făcea să te întrebi dacă trecutul are vreo relevanță în cine suntem.

Mai era un caz apărut înainte cu o lună de terminarea verii, o fată din școala mea care a venit de patru ori la cabinet. Nu mă cunoștea, dar eu o remarcasem în trecere pe coridor. A intrat însoțită de tatăl său, pe care l-a convins că are nevoie de ajutor psihologic pentru a trece peste depresie, dar odată ce a rămas singură în cabinet cu Dr. Darian, a recunoscut că era pentru alt motiv acolo.
Iubea o altă fată, dar fiecare încercare de a le spune cunoscuțiilor sau de a-și arăta iubirea fusese tăiată din scurt de replici răutăcioase, ba chiar și de reacții violente. Tatăl său ar fi făcut orice pentru ea, mai puțin să o lase să fie așa. Știa că fiica lui a vrut să-i recunoască că e lesbiană, dar o amenințase cu măsuri extreme pentru a o vindeca, așa că după un timp, s-a decis să-i spună că a fost doar un sentiment trecător.
Cu toate că părea o idee bună să-și continue viața încercând să ascundă ceea ce își dorea cu adevărat, pe dinăuntru o măcinau cuvintele pe care ceilalți i le aruncau pentru cât de diferită e. Sentimentul se transformase în ură pentru propria persoană. Doctorul o convinsese la a doua întâlnire că nu e nimic greșit în a iubi, iar ședințele păreau să dea rezultate bune până când aceasta, dintr-un impuls, și-a luat inima în dinți și le-a spus tuturor că e lesbiană. Tatăl ei a intrat valvârtej la doctor în cabinet și l-a amenințat cu un proces pentru că i-a încurajat comportamentul, dar nu am auzit de ea și a doua oară. Totuși, am aflat mai târziu, că fata fusese retrasă de la scoală.

Cazul care mi-a atras cel mai mult atenția era al unui bărbat de vreo douăzeci de ani, Adin, din Cluj. Încercase să găsească la multe cabinete de psihologie un doctor care l-ar fi putut ajuta, dar fusese refuzat din diferite motive. Ceea ce voia el era o procedură rară, numită CSID (Critical Incident Stress Debriefing), practicată doar în străinătate de către psihiatrii.
Cu acest tratament agresiv și constant putea să șteargă întreaga existență a fostei lui iubite din memoria sa. Dr. Darian a fost singurul care îl acceptase ca și pacient, după lungi protocoale în care băiatul semnase documente pe proprie răspundere că-și dorește și acceptă procedura.
Așadar, după ce îi povestise doctorului toată întâmplarea, și-a strâns într-un sac menajer toate lucrurile care-i aduceau aminte de Atanasia și le aduse la cabinet, deoarece nu-l ținea inima să le arunce. Pentru a nu-i declanșa amintiri, doctorul le-a ascuns într-o cămară de lângă biroul meu.
Adin se mutase în judetul nostru pentru a se concentra pe tratament, care dura aproximativ trei ore la fiecare ședință. Era pacient la cabinet de aproape un an, dar nu-și amintea cu exactitate de ce. Presupunea că a trecut printr-o tulburare de stres post-traumatic, care îl făcuse să-și uite trecutul, iar acum doctorul îi recupera amintirile.
Procedura consta în povestirea pas cu pas perioada aceea a vieții lui de către Dr. Darian, inducând amintiri care nu existau pentru a le înlocui pe cele adevărate. În combinație cu o medicație adecvată, părea ca tratamentul să funcționeză.
Când am început eu să lucrez, Adin era aproape de finalul tratamentului. M-a remarcat imediat și de câte ori venea la cabinet, se oprea pentru a vorbi cu mine, iar uneori îmi aducea și câte ceva dulce, pe care ajungeam să-l împărțim frățește, fiind pofticios din fire.

A fost singurul caz pe care l-am deschis cu Dr. Darian, într-o zi după program. Eram curioasă de cum poate cineva să șteargă existența amintirilor, mai ales a celor care au un asemenea impact.
– Pentru că își dorește asta îndeajuns de tare. Nu mă întreba de ce, nici eu nu l-am înțeles de ce nu se străduiește mai degrabă să treacă peste. De când a venit era determinat să își șteargă memoria, iar asta nu s-a schimbat în timp.
– Și ce își mai amintește acum?
– Nu aș putea să-l întreb, mi-aș arunca pe apa sâmbetei un an de muncă.
– Măcar pare să se simtă bine cu noua lui viață.
– Cine nu s-ar simți mai bine dacă ar bea din Lethe? râse Dr. Darian.

Curioasă de fel, într-una din zile, am sărit peste obișnuita mea terapie de după orele de lucru, vrând să înțeleg ce l-a rănit atât de tare pe Adin. Am deschis cămara și am căutat sacul cu obiecte personal, urmând ca după aceea să-l vărs prin tot biroul.
Am răsfoit albume de poze și cărți, și am trecut fiecare obiect din sac prin mâini. Nu era nimic neobișnuit, doar căni, magneți de bucătărie, animale de pluș, brichete, câteva haine, o pătură, bilete, cutii goale de cadouri, lucruri pe care îndrăgostiții le păstrează. Cu toate acestea, erau cumva diferite. Aveau prea mult suflet în ele.
O brichetă zippo argintie, gravată, mi-a atras atenția în mod deosebit. Avea inscripția „Light My Fire”, după celebra melodie de la The Doors, iar eu m-am decis să o păstrez, gândindu-mă că nu o să-i lipsească nimănui.
Găsisem în sac și un teanc de scrisori, dar nu am putut citi decât câteva, copleșită de sentimentul că eram în intimitatea lui, iar locul meu nu era acolo. Într-un final, am așezat toate lucrurile la loc, dar nu înainte să aleg una dintre scrisori pentru dosarul meu, din dorința de a o citi din nou mai târziu:
„Dragă Atanasia,
Nu cred că are cineva idee cât de ușor mi-ar fi să te uit, să îmi las amintirile într-un gol din mintea mea să plutească fără destinație. Aș putea șterge totul imediat și nici nu aș simți pic de regret, neștiind ce am făcut.
Așa aș putea să trăiesc cu mine. Dacă te uit, pot să mă uit înainte fără să mai sper că am să te revăd. De ceva timp, singurul gând care mă face să mă scol din pat e că ți-aș putea șterge existența, dar în același timp, mă întreb la ce bun ar mai fi viața dacă nici trecutul nu mi-l pot păstra?
Vreau să te țin minte, dar singurul lucru pe care l-ai lăsat în urma ta sunt bănuielile mele. Am ajuns să cred că ești doar un vis în care am fost iubit și am iubit la rândul meu, iar acela a devenit singurul loc în care pot simți ceva.
Adin.”

A doua zi, obosită deoarece nu avusem timp să dorm îndeajuns, de abia am reușit să fac față sumedeniei de apeluri și tuturor întrebărilor pacienților. Am ieșit în pauză mai devreme cu zece minute, am căutat un magazin din apropiere și mi-am cumpărat un pachet de țigări, iar apoi în fața clinicii, stăteam pe scări și fumam.
Atunci l-am văzut pe Adin care trecea să-i facă Dr. Darian o vizită pentru a-i mulțumi pentru tot ajutorul acordat și să-l anunțe că avea să se mute la capitală, dar vrând să-și ia la revedere și de la mine, s-a așezat pe trepte.
– O țigară? l-am întrebat.
– De ce nu? A trecut ceva timp de când m-am lăsat, dar cu un prieten drag merită să stai la o țigară.
Am scos bricheta și i-am aprins țigara, când deodată mă prinde de mână:
– Ce faină e bricheta asta! D-d-de unde o ai?
– Adin, te rog, dă-mi bricheta.
– Îmi pare cunoscută. Spune-mi de unde o ai, te rog.
– E a domnului doctor.
– E a Atanasiei.
– Ba nu.

Nimic nu-i mai rău decât gândurile care dezgroapă morții. Poate doar înseși morții care se plimbă printre noi și-ți amintesc cu câtă nonșalanță te-au uitat, dar nu era acesta cazul lui Adin. Mi-am dat seama când îl văzusem cu privirea în gol, în timp ce lacrimile i se scurgeau pe obraz, că i-am declanșat o amintire puternică.
– Adin, de ce plângi?
– Plâng? Nu știu.
– Pot să te ajut cu ceva?
– Da, te rog spune-i tu Dr. Darian că a trebuit să plec urgent și că nu mai pot trece pe la el, spuse pe un ton glacial.
– Dar de ce nu urci să-i spui chiar tu?
– Și îmi vreau și bricheta, a adăugat după câteva secunde bune, după ce mi-a aruncat o privire tăioasă.

I-am întins bricheta, iar după aceea a plecat fără să se uite înapoi. Imediat ce nu l-am mai zărit cu privirea, m-am întors la biroul meu, luând guri mari de aer pe drum. Nici aerul nu era îndeajuns pentru a nu mă simți atât de sufocată.
Mă spălam pe față cu apă rece în timp ce Dr. Darian a ieșit neliniștit pe hol, agitat.
– Nu l-ai văzut cumva pe Adin? Mai devreme îmi zisese că este pe drum…
– Nu, deloc, am răspuns automat, speriată.

Diana Ștefănescu

Diana Ștefănescu, 21 ani. Graphic Designer & Specialist Comunicare. Cluj.