Monstrul din Moara Doamnească

Farurile maşinii străpungeau bezna şi încercam să ţin drumul tăiat prin brâul de arbori ce înconjura Moara Domnească, baltă pe care, împreună cu prietenii mei Mihai şi Viorel, am ales-o în acea zi drept ţintă. Totul era să evit şanţurile adânci săpate de roţile tractoarelor ce rămăseseră întipărite de la ultimile ploi în pământul acum uscat şi tare ca piatra. Spaţiul era cam limitat de copacii ce străjuiau poteca, crengile rupte de vânt se prelingeau pe parbriz şi apoi pe toată capota până în spate râcâind vopseaua.
Copilotul Viorel îşi făcea datoria … Nu vezi bolovane că intri în gaură, trage dreapta că rămânem atârnaţi pe aici, pe lângă că eşti chior mai eşti şi tâmpit, ai luat carnetul de Ziua Poliţiei când îşi mai fac şi aia pomană cu câte un handicapat… Din spate Mişu se hizilea şi punea paie pe foc… Aşa frate fii cu ochii în patru că prostul ne parchează prin râpele astea şi pe urmă ne pune să-i împingem „tomberonul” şi am o foame de-mi vine să-i înghit căţeaua… Saba, pechineza mea răsfăţată, dormea tolănită pe burtă-i masivă care se legăna odată cu Dacia ce scârţăia din toate încheieturile. Odată ajunşi mi-am luat revanşa pentru toate „sfaturile” primite pe porţiunea aceea parcă ruptă din Raliul Africii şi eram pregătit nu glumă.
Am strămutat toate hangaralele din portbagaj plus căţeaua şi am colonizat locaţia. Saba abia trezită se întindea şi casca de-i trosneau fălcile şi apoi, cu ochii cârpiţi de somn, a început să-şi marcheze teritoriul pe care, din instinct, trebuia să-l pazescă şi a început promiţător lătrând ascuţit către stuful care foşnăia ameninţător unduit de briza dimineţii. Apoi asigurându-se că alţi duşmani nu mai există s-a făcut covrig pe un pled şi şi-a continuat odihna. Noi ne-am aşezat cu termosul şi ţigările la îndemână lângă Saba care deja sforăia cu conştiinţa împăcată.
Primul şi-a ales poziţia Viorel, că oricum dacă nu prea prindea, ne făcea cu ouă şi cu oţet că l-am adus la locul cel mai prost de pe toată balta, că aşa păţeşte el todeauna când merge cu nişte boi ca noi. După ce a studiat temeinic cum stă, câtă deschidere are, dacă va avea umbră, s-a aşezat dar parcă tot nemulţumit uitându-se chiorâş la locurile noastre. Apoi s-a apucat să-şi înşire toată panoplia… a început să înfigă, să desfacă, să monteze, să descurce, să înjure, să-şi sugă degetele înţepate, să înjure, să-şi cresteze pantalonii şi să taie scaunul pentru a recupera cârlige agăţate, să înjure, să ia la picioare rucsacul că nu găsea bambinele, să înjure, să ne facă albie de porci că râdem şi până s-a luminat, era cu beţele la apă.
În spate cerul căpăta nuanţe roşiatice, parcă prevestind dogoarea ce va urma peste zi. Şi ca să nu ne prindă nepregătiţi ne-am grăbit să ne poziţionăm şi noi artileria. Apoi aruncând câte o mână de nadă lângă stuf am început să-l încercăm şi la mal că nu ştii niciodată de unde sare… peştele. Saba trezită de forfota noastră „cântărea” mirosurile noi ce-i inundau nările şi „păştea”câte un smoc de iarbă ales după nişte criterii numai de ea ştiute. La un moment dat a rămas încremenită ca un exemplar rasat de vânătoare cu o laba în aer şi a început să latre ameninţător. Din stânga a apărut o vacă care surprinsă de hărmălaie cauta speriată sursă atacului. Căţeluşa mai că nu se vedea din iarbă şi numai culoarea maronie si agitaţia o ajuta să fie cât de cât vizibilă. Când a înţeles Joiana cine o ameninţa, parcă amuzată, a îndreptat în joacă coarnele către lătrătoarea neîmblânzită care, lăsând onoarea pe câmpul de lupta, a tulit-o rapid către braţele mele protectoare şi de aici a început să urle şi mai abitir, parcă zicea „ţine-mă că o omor”. După ce au trecut şi suratele cornutei am calmat amazoana patrupedă care mai mârâia din când în când la ce-şi aducea aminte. A început iar să miroasă împrejurimile iar eu mi-am văzut de ale mele.
Găsisem nişte caras în stuf nărăvit la cocoloş şi căutam prin iarbă momeala tocmai preparată cu miez de pâine şi mămăligă dar parcă intrase în pământ. Nu era şi pace. M-am uitat la fălcile lui Mişu dar stătea înţepenit ca „gânditorul” căruia îi copiase doar poziţia. M-am apucat să jumulesc nişte pâine de miez şi iar freacă cu mămăligă şi cu apă din baltă şi pune-te iar pe caras. După 4-5 bobiţe ia de unde nu-i momeala. Acum chiar că am intrat la idei. Se întâmpla ceva paranormal. Prietenii nu dădeau semne că ar fi sesizat problemele mele. Am preparat iar amestecul dar am hotărât să urmăresc cu coada ochiului să văd cum se evaporă. Şi ca la comandă Saba s-a prezentat pe nesimţite, a apucat cocoloşul şi fugi cu el în stuf unde l-a ascuns împingându-l cu botul cât mai adânc. Colegii erau pe jos văzându-mi faţa consternată… Măcar dovedeşte că are creier ceea ce la voi nu e cazul, m-am „‘răcorit” eu amuzându-mă până la urmă căci o vedeam pentru prima dată cum ascunde „mâncarea”.
Caraşii m-au lăsat cu ochii-n soare aşa că am băgat halăul de bucăţică să încercăm răpitorul pe lângă mal că nu era prima dată când ne salva ziua. Lansetele nu prea produceau şi le-am lăsat pe prumb să dăm lovitura dacă pune botul vreun „crucişător”. Mişu dacă a văzut că peştele nu prea mănâncă s-a apucat el voiniceşte iar Viorel îl tot testa la twister la buza stufului şi a scos 2-3 strapazani răsăriţi de nu-i mai ajungeai la nas nici cu prăjina. Eu n-aveam chef să dau din mâini aşa că am băgat peştişor la varga. Repede, minciogul, a zbierat Viorel… şi-l vedeam cu se agită şi trage ca apucatul. Crezând că face „circ” nici nu ne-am sinchisit ba l-am mai luat şi la mişto… La ce-ţi trebuie mai artistule, ai prins vre-o balenă?… Hai lasă-ne că poate ai treaba şi te reţinem… Bă, minciogul e pentru peşte nu pentru buturugi… Viorel mai avea puţin şi se sufoca căutând înjurăturile cele mai adecvate şi văzându-l cu lanseta arc m-am dus să văd ce dracu a agăţat. Peştele fugise în stuf şi el se căznea să-l scoată la liber. Mişu, vazând că se îngroaşă gluma, a venit şi el cu scula pregătită şi am început să-i facem galerie… Nu trage tare că rupi firul tembelule… Bate în cotor să-l sperii, bătea-ţi-aş cuie în coşciug… Ţine-l din scurt mă dărâmatule, trage niţel lateral… Acuma boule că iese… Până la urmă peştele obosit a fost tras din stuf şi târât în minciog. Era un şalău adevărat care ne-a lăsat cu gura căscată… Să vezi că asta nici nu ne mai cunoaşte, i-am zis lui Mihai… Până şi Saba venise să-l miroasă. Viorel l-a luat în braţe şi a fugit pe mal în sus de frică să nu scape şi acolo l-a băgat în juvelnic. Era ud fleaşcă, obosit dar fericit. Acum o să ne povestească până diseară cum a tras, cum l-a înţepat, cum a fugit în stuf, cum l-a controlat, cum l-a adus… de parcă noi eram cretini şi nu am fost de faţă când zbiera ca dementul după minciog.
După cam a şaptea varianta din ce în ce mai greu de recunoscut de aveai impresia, din cele spuse, că se luptase cu un rechin alb, Mişu îşi băgase stuf în urechi şi moţăia. Am prins şi eu un biban la undiţă şi nu era prea prăpădit dar faţă de monstrul din poveste… L-am băgat ruşinat la păstrare şi am continuat să-l ascut pe „Ion Creangă dezlănţuit”… Se priveau ochi în ochi, el şi carnasierul din adâncuri. Nimic nu prevestea că fiara va musca năluca ce-i va fi fatală…

George Tandafirescu

M-am nascut fara sa ma intrebe nimeni daca vreu si din nenorocire n-o sa ma intrebe nimeni nici cand vreau sa mor.