Iarna

Am învăţat să schiez tîrziu.
Revin. Am învăţat să schiez foarte tîrziu, cînd alţii erau deja plictisiţi de schiuri şi beţe şi încercau plăcile. Am descoperit schiurile, beţele, clăparii, pîrtia, de parcă tocmai fuseseră inventate în iarna aceea. Îmi petrecusem 30 de ierni la căldură, citind, privind la televizor, ieşind din casă doar cu treabă, bucurîndu-mă de fiecare zi în care puteam să evit contactul cu iarna. Zăpada era o complicaţie inutilă, care ar fi făcut bine să se topească cît mai repede.
Oraşul meu este înconjurat de munţi. La 18 km se află baza unei pîrtii de schi, care porneşte dintr-un vîrf abrupt, este întreruptă de un platou, şerpuieşte apoi prin pădure, pe sub cablul telescaunului şi se termină cu un perete aproape vertical, lîngă un lac. Cînd am ajuns eu prima data acolo, pe platoul care segmentează pîrtia era o construcţie din lemn unde, un întreprinzător local înghesuia biscuiţi, napolitane, sucuri şi fierbea un vin de provenienţă necunoscută într-o oală cu aspect îndoielnic. Antrenorii unui club de schi lucrau doar cu grupe de copii- nu apăruse încă moda lecţiilor pentru orice doritor. Schiorii care populau pîrtia, crescuţi în familii cu tradiţie în sporturile de iarna de două-trei generaţii, nu aveau o părere bună despre noii veniţi. Muntele şi pîrtia le aparţineau, crescuseră acolo şi învăţaseră să schieze odată cu mersul şi vorbitul.
Am găsit greu pe cineva care să accepte provocarea de a lucra cu un adult. Unul dintre antrenori, mi-a spus că nu aveam nicio şansă să învăţ la vîrsta aceea şi m-a sfătuit să nu mă apuc de schi. Nu aş fi făcut progrese, spunea, ar fi însemnat o pierdere de timp pentru amîndoi, dezamagire şi bani aruncaţi pentru mine. M-am supărat atunci pe el, dar l-am iertat mai tîrziu, cînd am reuşit să alunec decent pe schiuri ( nu am considerat niciodată că am învăţat să schiez, nici atunci cînd am ajuns să merg pe pîrtie zilnic, să cobor de zece ori, făcînd viraje cuminţi dar corecte, păstrînd disciplinată traiectoria, ca o maşină în trafic; nici virajelor mele nu am îndrăznit să le spun cristiane – îmi place să păstrez proporţiile.) Spuneam că l-am iertat pe antrenorul care m-a descurajat, în primul rînd pentru că reacţionez bine la descurajări, mă motivează, aşa încît, datorez acelei discuţii o bună parte din ambiţia de care am dat dovadă pe pîrtie. Apoi, pentru că am înţeles că mi-a vorbit ca un profesionist, aşa cum am mai întîlnit şi alţii acolo, schiori adevăraţi, pentru care a schia înseamnă nu numai tehnică dar şi eleganţă.
A fost cel mai dificil lucru de care m-am apucat vreodată. Nu făcusem sport, corpul meu, obişnuit să stea pe scaun, cu antebraţele aşezate pe birou, încolăcit într-un fotoliu generos sau trîntit pe o canapea confortabilă, nu se supunea efortului. Mîinile şi picioarele nu reuşeau să-şi coordoneze mişcările. Nu eram deloc în elementul meu, îmi era frig şi frică de înălţime iar peisajul deschis şi alb îmi dădea o stare de nelinişte. În cele două luni în care am mers pe pîrtie la întîlnirile cu antrenorul, uneori de două ori pe săptămînă, alteori mai des, m-am întrebat tot timpul: ce caut eu aici? de ce m-am apucat de ceva care îmi depăşeşte puterile? de ce insist?
Mă întrebam asta în timp ce strîngeam închizătorile clăparilor, – cea mai cumplită încălţăminte inventată vreodată, poate doar cea de astronaut să fie mai incomodă, cel puţin aşa pare în filme; de cîte ori încercam să mă deplasez cu picioarele încătuşate în clăparii care îmi strîngeau degetele şi îmi tăiau tibiile cu marginile lor nemiloase; cînd mă vedeam suspendată într-un telescaun cu un deceniu mai bătrîn decît eram eu atunci, care scîrţîia din toate îmbinările şi pendula ameţitor la fiecare adiere de vînt; de cîte ori cădeam şi îmi era atît de greu să mă ridic a zecea oară, a douăzecea oară, luptînd cu zăpada, cu beţele ( mi-a luat ceva timp pînă am înţeles la ce folosesc de fapt), cu schiurile, cu clăparii, pînă cînd începeam să plîng; de cîte ori antrenorul îmi cerea să urc cei 50 m pe care tocmai reuşisem să alunec într-un plug la limita încrucişării schiurilor, în timp ce urcam muntele înfingînd vîrfurile clăparilor în zăpadă şi balansînd schiurile într-un echilibru precar pe umărul care mă durea.
Mă întrebam ce şanse aveam să învăţ vreodată un lucru pe care îl făceau atît de uşor zecile de copii schiori şi cîtă răbdare va mai avea antrenorul meu – căruia îi mulţumesc şi îi sînt recunoscătoare.
Pînă cînd, într-o zi, m-am surprins alunecînd cu picioarele paralele, genunchii îndoiţi, aplecată în faţă, prinzînd viteză, ignorînd instinctul de conservare care îmi cerea să mă opresc.
Nu ştiu cum am reuşit să trec de la frică la detaşare, de la lipsa coordonării la sincronizare, cum am făcut să depăşesc poziţia plugului, de care nu m-am desprins aproape două luni. Am luptat cu instinctele, m-am îndepărtat de zona de confort pînă cînd am uitat de ea, am trecut de la „ nu pot” la „am reuşit” fără o perioadă intermediară.
Cu snowboardul m-am împrietenit mai repede, în două săptămîni. Ştiam ce aveam de făcut aşa că m-am descurcat singură. Mai întîi i-am privit pe snowboarderi de la înălţimea telescaunului, apoi am vizionat tutoriale pe you tube şi, înarmată cu o placă antică şi multă determinare, am reprodus unul cîte unul exerciţiile: frunza, J turns, linking turns. Eram deja acasă pe pîrtie, locul devenise mai prietenos cu începătorii, plăcile se înmulţeau de la un sezon la altul. Snowboarding-ul nu este un sport pretenţios, e mai degrabă o joacă pentru toate vîrstele. Dacă schiul modelează caractere puternice şi impune respect pentru disciplină, în snowboarding am găsit libertatea de care are nevoie o minte rebelă şi creativă.
Aşa am aflat că iarna este frumoasă, m-am îndrăgostit de zăpadă şi îmi este dor de pîrtie din aprilie pînă în decembrie.

Stanca Ioana Ursu

Facultatea de Litere, master in Studii americane, traducator.

thebrunchtimestory